Lansare, Septembrie, 2005, Târgul Gaudeamus
Titlu: Patria de carton (moartea lui I. P. Culianu) Editura: PARALELA 45
Incadrare: Monografii, biografii, eseuri

Ion Bogdan LEFTER:

Un prozator veritabil
Exerciţiul lecturii zilnice, obligate de responsabilităţi profesionale, mi-au creat o detensionare a aşteptărilor majore de la un text nou. Citind, însă, la început pe o diagonală aproximativă, apoi cu atenţia concentrată, romanul lui Cezar Pricop am trăit un moment de certitudine a calităţii structurii narative ce se ţine printr-o veritabilă ţesătură de personaje, întâmplări, intertextualităţi autobiografice etc.

lans21.jpg

Miza lui Cezar Pricop este foarte mare şi, de aceea, o ratare a conducerii discursului romanesc ar fi împins mitul în neverosimil.

Cezar Pricop este o foarte interesantă voce, vie, mărturisitoare, fără inhibiţii şi de o consecvenţă intuitivă.

Ştie ce lipseşte literaturii române contemporane, probabil printr-o punere contrastivă a recurenţelor narative din Occident cu cele din ţară. Dacă literatura universală de azi vizează frecvent “povestea”, noi ne-am refuzat-o blocând, astfel, o foarte tentantă experienţă de lectură. Dar, la Cezar, naraţiunea provoacă literatura, o constrânge să se nască firesc.

lansare_2005_22.jpg

Nu am spus nici un cuvânt despre I.P. Culianu, pretext romanesc, pentru ca lectorii acestei cărţi să nu fie subjugaţi o dată în plus de personalitatea celui ucis, fapt povestit, investigat în această carte. Desigur, în registru poliţist, veţi desluşi adevăruri mai puţin circulate şi, în câteva instanţe, chiar analize criminalistice. O carte ce va naşte multiple reacţii, un roman fascinant.

În Asymetria, Paris, Februarie, 2006
Dan CULCER:

Nu cred ca întrebarea finală privind ‘eşecul românilor’ este bine formulată, deci pertinentă. Nu se poate opera cu pseudo-conceptul Românii. Dar cercetarea unui presupus ‘eşec’ (definibil doar daca ştim care a fost proiectul la care ne raportam) merita să fie dusă pînă la capăt. Cîteva grupuri de intelectuali au avut proiecte pentru Romania în epoca moderna, adica de la 1821 incoace. Nu folosesc intentionat notiunea de generatie, care nu se suprapune si nu are cum se suprapune, grupurilor la care ma refer : Pasoptistii, Junimea, Unionistii, Scoala lui Gusti si Grupul Criterion. Deci orice analiza care vrea sa ramina si istorica va trebui sa descrie rezumativ macar proiectele „societale” ale acestor grupuri ca si contextul, viziunea si analiza lor geopolitica. Este probabil ca, mai bine decît oricine, Cezar Pricop stie unde se afla punctele sensibile ale studiului său. Ceea ce îmi permite să sper că va reveni şi aprofunda. Sau că, poate, va ataca dificilul subiect şi dintr-un alt unghi.

Editura Paralela 45
Calin VLASIE:

Aflata la granita dintre real si ireal, dintre adevar si fictiune, cartea lui Cezar Pricop, Patria de carton, retine atentia cititorilor inca de la primele randuri. Este o granita abia perceptibila, care ii poarta pe lectori de-a lungul istoriei romanesti, facand dese si bine documentate popasuri asupra unor evenimente importante din istoria tarii. Patria de carton poate fi o lectie (dar la fel de bine poate sa nu fie, pentru ca depinde – nu-i asa? – in ce tabara te afli si cum privesti lucrurile) despre faptul ca: „…nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremuri”.

Manat de o verva inimaginabila starnita de rapa desertaciunii in care alunecase umilitul popor roman, romancierul Cezar Pricop abordeaza in Patria de carton o tema omniprezenta in cultura romaneasca – exasperarea. Parcurgand cu febrilitate filele sangerii ale scrierii, lectorul va fi cu siguranta captivat de fascinantul roman „total”, care trateaza dezinvolt subiecte incitante dintr-o perspectiva mai ales diacronica.

Dan CULCER:
Cine este Cezar Pricop? Născut în 1964, Huşi. Studii în Bucureşti – cibernetica (oraşul unde acum şi locuieşte). A debutat cu poezie în adolescenţă. Dar, într-un exces de luciditate, ca o consecinţă a lecturilor din Eliade, distruge toată creaţia poetică, convins de-acum că acest tip de exprimare adanceşte (şi cultivă) sentimentul melancoliei (morbid) – reproş (ori mai degrabă o constatare) adus românilor de către Eliade în scrierile sale din tinereţe (în cea mai mare parte). Considerat foarte informat (specialist?) in opera lui Eliade (eliadelogie?). A locuit o vreme în Germania (2 ani). Datorită activitaţii sale profesionale călătoreşte foarte des în străinătate, mai ales în SUA, unde şi petrece foarte mult timp. Colaborează în special la reviste culturale editate în strainătate.

Cartea sa “Patria de carton”, Editura Paralela 45, decembrie 2005, care s-a epuizat din librarii în cîteva săptamîni, a suscitat un interes spectacular (se are în vedere ediţia a 2-a, adaugită). În volum îl inventează (îi face portretul), mai mult sau mai puţin imaginar, asasinului lui IP Culianu şi tratează relaţia dintre cei doi savanţi pe fondul unor date autobiografice, dar şi încearcă ca să descifreze unde stă eşecul românilor (d. p. d. v. istoric). Toate acestea printr-o metodă epică alertă, pe alocuri colocvială, acaparatoare, poate un pic cam prea pătimaş construită. Autorul a denumit-o scriere secvenţială. Dar Ioan Bogdan Lefter spunea, la lansarea cărţii, că e un gen literar de inspiraţie pur Occidentală, mai precis de tip nord-american.

Dan Petrescu:
Uite ca, printre picaturi, am reusit sa va citesc.

Chestiunea sta asa : nu sinteti lipsit de talent (ceea ce e esential), dar totul trebuie periat, fiindca sint ff. multe cuvinte folosite impropriu sau pur si simplu aiurea. Nu va mai fortati sa scrieti „literar”, „intelectual” etc.

In fine, intimplarile sint ff. interesante in sine, dar, literar vorbind, trebuie gasite niste trucuri care sa le unifice mai bine si chiar sa rotunjeasca intregul – care altfel se termina cam brusc, cam frustrant.

Good luck !
Dan Petrescu

România Literară Nr:31 (03/08/2006 – 11/08/2006)

Somnul raţiunii
de Mihai Mandache

Se spune că cei trei scenarişti care lucrau la ecranizarea romanului Somnul de veci, al lui Raymond Chandler, au avut atâtea dificultăţi încât au fost siliţi să ceară ajutorul scriitorului pentru a descâlci intriga deosebit de complicată a cărţii. Autorul însuşi s-a declarat depăşit de complexitatea scenariului, iar filmul care a rezultat din acest proiect are faima de a nu putea fi povestit.

Romanul Patria de carton demonstrează că Cezar Pricop are o certă preferinţă pentru asemenea scenarii indescifrabile de film noir. Personajul principal, un intelectual silit înainte de Revoluţie să semneze un document de colaborare cu Securitatea, profită de confuzia postdecembristă pentru a pleca în Germania, sperând ca de acolo să ajungă în Statele Unite. După un dialog cu traducătorul care lucra pentru autorităţile germane, îşi dă seama că individul respectiv face parte dintr-o conspiraţie (a cărei natură exactă n-o vom afla niciodată). întors în România şi încercând să obţină o viză pentru Statele Unite, personajul principal îşi dă seama că personae care lucrează în slujba aceleiaşi conspiraţii încearcă să-l racoleze. Un misterios domn Roberto, un senator Silaghi (despre care aflăm ulterior că nu era membru al niciunui parlament, ci senator al mişcării legionare!) şi alte personaje dubioase îl atrag într-un joc de-a şoarecele şi pisica, în care singurii oameni care îl pot ajuta sunt doi foşti securişti, Mircea Ciobârlă şi Ve. Vasile, ei înşişi vizibil intimidaţi de forţele oculte care au pus ochii pe eroul nostru. (De ce tocmai pe el? Un alt amănunt pe care nu-l vom afla niciodată…)

Pe lângă intriga populată din belşug cu foşti şi actuali securişti, legionari, protocronişti şi agenţi secreţi, romanul mai conţine şi o bizară trecere în revistă a istoriei românilor, văzută din perspectiva dihotomiei ortodoxie-naţionalism. După câteva zeci de pagini de divagaţii despre a doua şi a treia Romă, antisemitismul lui Hasdeu, influenţa ideilor lui Eminescu asupra mişcării legionare, colaborarea lui Mircea Eliade cu un ipotetic guvern legionar în exil, implicarea legionarilor în Revoluţia din 1989 şi multe alte năzdrăvănii prea încurcate pentru a fi relatate aici, e foarte greu de stabilit dacă Pricop însuşi mai reuşeşte să urmărească firul propriei sale poveşti. Atmosfera confuză este întreţinută şi de artificiul pueril al denumirii capitolelor în moduri care mai de care mai ciudate, precum „Porţiunea 4” sau „Scara 25”.

Chiar mai supărătoare sunt obsesiile filosofico-religioase ale scriitorului. O bună parte din roman constă în comentarii despre physis, anthropos, cunoaştere, asumarea părţii diabolice din om, Maya, venire şi de-venire, natura Sfintei Treimi, coincidentia oppositorum, diferenţele dintre androgin şi hermafrodit etc., etc., etc. Una dintre puţinele idei coerente care rezultă din aceste interminabile paranteze este aceea că spiritualitatea ortodoxă, bazată pe accentuarea asemănărilor şi a coincidenţelor, a făcut posibile compromisurile unor intelectuali cu comunismul şi cu fascismul. Spiritualitatea catolică, clădită pe o raţiune care impune precizarea clară a diferenţelor şi a limitelor, nu ar fi putut permite asemenea aranjamente. Activitatea lui Mircea Eliade apare o mostră de spiritualitate ortodoxă pusă în practică, savantul fiind suspectat că ar fi fost dispus să facă compromisuri atât cu legionarii, cât şi cu comuniştii.

E greu de spus dacă Cezar Pricop are o agendă politică sau dacă, pur şi simplu, nu rezistă tentaţiei de a aşterne pe hârtie orice produs al imaginaţiei sale. Oricare ar fi motivaţia scriitorului, cel care are de suferit este cititorul, pus în faţa unei poveşti foarte asemănătoare cu scenariile fanteziste pe care le debitează pensionarii amatori de politică la întâlnirile lor din parcuri.

Un răspuns

  1. Pingback: Însemnãri nocturne « Anturaje