Dispariţia

Standard

„Dar tu îţi dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluţie?! Stă pe lista aia cu dispăruţi, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut şi el, tot aşa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era miliţianul satului! Când a început să se tragă la Bucureşti, s-a îmbrăcat omul în civil, şi-a luat la revedere de la nevastă şi de la copii, că are doi, şi-a plecat. Şi plecat e şi-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin ţară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el şi pace. Acum, tot satul ştie că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăla; unii zic că a plecat înapoi la ruşi, după ce şi-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să laşi doi copii mici şi să pleci?! Terorist să fii şi tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până şi televizorul şi l-a vândut; şi-i îi trebuia un tată la copii, şi s-a măritat tot cu un miliţian, mă rog, cu un poliţist, că acum aşa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, şi-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruţii de la revoluţie. Îţi dai seama c-am citit-o cu mare atenţie, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelaţie, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluţie, când îmi atrage atenţia un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Ştii cum e : ţi se pune un fix care te tot frământă, şi te frământă; nu mai poţi scăpa de el, aşa şi cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudăţenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aş fi ştiut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aş fi vrut să ştiu. Ei bine, aţine-te : Andrieş e dat dispărut la revoluţie, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timişoara, incinerat la Bucureşti, adică ars, ca să se şteargă toate urmele. Până la urmă aşa s-a presupus, că a fost ars la Bucureşti. Declarat apoi erou al revoluţiei, nevasta şi copiii lui au primit toate onorurile şi beneficiile; şi ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăieşte aici, la Duda, la Brânzoaia, şi e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluţia, are căruţă şi cal, munceşte cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, şi cibernetician, de-o inteligenţă pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu ştiu ce manuale de pe care elevii învaţă şi-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândeşti!?”

Toma Albini şi Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparenţelor, nu pune prea mare preţ pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieşire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o uşoară alienare, cu timpul. Are şi o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la ţară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluţiei un om al satului dispare, miliţianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabileşte acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-şi ascunde chipul ori de câte ori se întâlneşte cu cineva pe drum şi care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

„Ştii cum sunt eu, politicos şi discret, nu puteam să anunţ autorităţile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc şi acum că e o coincidenţă de nume şi nimic altceva, până şi acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-şi piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu şi-a schimbat pur şi simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el şi să-i zic, omule, bănuiesc cam cine eşti tu, ei bine : eşti un dispărut de la revoluţie, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se ştie printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta ştiu toţi. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câţiva ani, preşedintele comisiei de control în învăţământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat şi m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există şi persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne şi oase! Născut în aceeaşi zi, acelaşi an, cu acelaşi nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidenţă, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur şi simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înţeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeaşi identitate.”
Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluţie, din dorinţa de a se ascunde, îşi schimbă identitatea, poate că îşi face şi buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai uşor, pe lângă care se poate pierde şi de negăsit, de aceea. Cum poţi face asta cel mai uşor dacă nu lângă o femeie!? Şi unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit şi mai cu uşurinţă, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povesteşte. Mintea lui Albini traduce simultan fabulaţia profesorului, interpretează cum făcea cu miturile greceşti, la şcoală, ca să poată înţelege.

„Da! Exact cum ţi-am zis : acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere şi, ceea ce ştie lumea de prin Duda despre el se adevereşte în amănunt, exact aşa : O familie mare, doisprezece copii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceauşescu, iar tat-său, văcarul satului, nu ştia să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după şase, şi tot aşa – să ştii că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruţi ai revoluţiei?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îţi spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În acelaşi timp – că există o altă persoană, cu exact aceleaşi date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu eşti cu Occidentul. Şi uite aşa am ajuns şi eu detectiv, exact ca în cărţile alea poliţiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, şi-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Ştii când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios şi nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietăţile, loturile de pământ luate de către comunişti. Cu toate că ştiam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu ştiam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Şi mă duc la ei acasă. Ştii că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în aşa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de aşteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăştia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-şi permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârşit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toţii pe prispă, aşteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanţă mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a şi pierdut cu firea. Ştii că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătraţi, cam aşa, la intrare, unde şi-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviţă pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu ştiu cum pupăza or dormi! Poftiţi, poftiţi, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Ştii că Mitra vorbeşte numai în dodii, sau, la mişto, cum zic unii. Dar şi tu vorbeşti cu vorbe din astea, nu-i aşa? Că doar poţi zice că eşti bucureştean de-acum; nu se vorbeşte aşa pe la Bucureşti? Ştiu şi eu că nu se potriveşte, ştiu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mişto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă ştia de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar ştia – deci ştia!”

Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme şi interpretări, după cum este ştiut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt şi la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruţii revoluţiei, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Aşadar, chiar de cumva este pur şi simplu o coincidenţă de nume, tot mai rămâne o ciudăţenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

„Pe bărbat, aşa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaş! – nu-i aşa că la el te-ai gândit? Recunoaşte! Calistrat Ion, uite aşa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformaţie profesională, de asta. Şi-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă şi ea repede : Ioaneee! Şi Calistrat, uite aşa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Şi Camelia a ţinut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ţinut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Şi Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Şi până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveţi? Adică, aţi avut pământ confiscat de comunişti? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, dom´ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băţ de chibrit aprins ar fi ţinut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebaţi-o, dom´ profesor. Nici n-am apucat, şi Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiţi de serviţi o plăcintă!”

Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunţă, cu siguranţă că a fiecărei propoziţii, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât şi de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulţi o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de faţă. De fapt, nimeni nu mai ştie cum o cheamă, pentru că şi Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-şi mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoşată şi faţa ei e aşa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, aşa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar şi atunci când se duce la apă, cu o mână ţine căldarea, iar pe cealaltă o ţine băgată, tot aşa, „în sân”. Iar în repaos, le ţine una într-alta, dar nu ca la morţi, Doamne fereşte!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Şi e mereu veselă, râde şi când e singură, mă rog, zâmbeşte necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă şi supărată.

„Ehei! Ce s-o mai întrebi aşa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil aşa ceva! Ştii cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e şi-i îmbogăţită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămăşag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Şi-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, ştii că scaune nu sunt.”

Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Şi nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de faţă, musafirul, o să stea şi cloştele pe ouă? De ce?

„Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până şi numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu şi cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu ştiu ce căuta pe acolo, şi m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schiţat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l ştie, aşa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Aşa mi-am revenit! Aşa! Doar ştii că, şi zâmbetul, şi rânjetul, deci şi ameninţarea se folosesc toate de aceeaşi estetică, respectiv dezvelirea dinţilor! Uite aşa mi-am dat seama că, dacă i-aş fi ştiut acestui aşa zis Calistrat numele de botez aş fi reuşit ca să-l trezesc şi pe el din adormire. Dar cine să i-l ştie!? Eu nu!”

Nică e numele profesorului de alint, pe care soţia şi doar prietenii foarte apropiaţi îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puţin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-şi permite ca să-l folosească, nici măcar în absenţa lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi ştie numele de botez şi să-l mai şi folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicaţia ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam beţiv, aşadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuş, numele lui şi, din păcate nu are copii.
„Am procedat şi altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum şi el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenţi, copilul lui – mai erau şi alţii pe-acolo. Şi atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aş fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ştefan, dar nu mergea aşa, asta pentru că el răspundea la orişice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ţinea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, îşi făceau semne şi se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuş, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă şi n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Ştii ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunţ organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturiseşte povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Ştii cum e : ţi se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îţi este destinat doar ţie şi numai ţie şi tot aştepţi cu oarece răbdare ca acesta să ţi se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui şi altora, înainte de vreme, vraja se împrăştie, nu mai înţelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost minţit, atunci sau acum.”

Mitra seamănă la perfecţie cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeaşi înălţime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că faţa ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Aşa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare şi ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute aşa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reuşit. Asta pentru că Mitra nu reuşea ca să ţină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ţinea minte şi pace. Unde să mai pui că trebuia să fie şi un pic hoaţă. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Şi cum să fii hoţ dacă nu ţii minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la şcoală mai mult sau mai puţin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea şi-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învăţase „Căţeluş cu părul creţ!”. În secret spera că o să înveţe ca să ţină minte, Camelia. Ea nu ştie, despre şcoală, decât că acolo se învaţă unele lucruri pe de rost. Toţi copiii care se duceau la şcoală ştiau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi şi pune ca să recite ceva : Ia zi-i, ştii vreo poezie – o poezie ştii? Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu ştia bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăieşte în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi ştiut câţi ani are, de fapt şi la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparaţie pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Şi cei mai în vârstă oameni din sat şi-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, nişte copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea nişte rufe pe sârmă, afară : era desculţă în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le îngheţaseră picioarele de tot, încălţaţi fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau aşa şi se uitau, tăcuţi. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obişnuită ca ei, copiii, să râdă de ea şi-a ieşit cu nişte cenuşă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdeluşul, tot desculţă. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea şi ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi şi mai mari dintre copilaşi au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari şi mai tari, de gheaţă. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când eşti bătut cu pietre. Şi s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Ştia că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum ştia că dacă eşti bătut cu pietre de către ei, sfârşitul e-aproape. A început a plânge şi când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieşit prin fundul curţii, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniţă şi s-a lungit pe năsălie aşteptând aşa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu conteneşte, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Şi s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi paşi şi-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în braţe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o ştia : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Şi ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, aşa, ştia că, deocamdată, cel puţin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbeşti în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Şi-a dus-o în drum şi-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toţi copiii, uimiţi. Dar cum aşa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e acelaşi lucru, de-acolo ştia că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecţionat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Şi când a început să se înroşească picioarele şi să dea sânge a dus-o acasă în braţe. Copiii, trăgând săniile, mulţi, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie şi Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, aşa vă învaţă la şcoală?! Desigur că nu învăţau despre aşa ceva la şcoală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâţia copii cuminţi în urma unui bărbat care duce o babă în braţe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă şi nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu eşti normală!?” Ştia că nu are muşeţel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede şi caută nişte muşăţăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Şi s-a dus şi-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca şi când s-ar da de pomană, adică cu drag şi pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca nişte bucăţi de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalţă niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel şi fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – poveşti numai de ea înţelese şi ştiute. Şi femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputinţe şi oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbaţii nici în femei nu mai aveau, de aceea mulţi o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea şi dimineaţa pe stomacul gol şi nu mai ascultau deloc de neveste. Aşa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei beţivanilor – un leac absolut revoluţionar.

„Şi la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă şi să ştii că şi amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia şi-a pierdut omul memoria, de nu mai ştie cum îl chemă şi cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoinţă şi înţelegere. Târziu mi-am dat seama că numai aşa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înţelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, aşa aş fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ţii tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu ştia cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, aşa că am dat să tranşez situaţia şi să plec. Tu îţi dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate aşa ceva! Am refuzat cu politeţe, ca să nu-şi dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde îşi usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o şfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete şi de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înşiruit nişte castane uscate. Şi astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca şi castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neiniţiat le aude le interpretează ca şi când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii şi-ar putea intra acolo.

„Şi când dau eu să plec, nu ştiu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta şi mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câţiva paşi a ajuns la şopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Şi m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte şi nu ştiu cu cine vorbea neînţelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare şi să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd şi să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua şi-am ieşit. Nu ştiu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s uşor ca un fulg. Aveam senzaţia că dacă fac un mic efort mă-nalţ în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simţeam nimic sub tălpi şi ştii că numai pietroaie sunt. Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânţă de mac în plăcintă, asta a făcut.”

An, Ană, Anotimp

Standard

Colonia se deplasează. Treisutepatruzecişitrei de suflete, cam atâţia sunt. Mulţi bătrâni, un sfert dintre ei tineri bărbaţi, restul, femei şi plozi. Tinere fete. Băieţii sunt deja flăcăi, prematur. Cai, vaci, oi; multe, mai multe oi. Se deplasează în linişte, oameni şi animale. În urma lor, praful. În dreapta şi în stânga stau turmele, în grupuri mici (comune), cum şi câte le are cine le are. Nici nu-i cald chiar aşa de tare. E-n stepă. Trecut de miezul zilei. Soarele.

Se duc cu toţii spre el, către soare; după el. Aşa s-a hotărât. O linişte! Nimeni nu vorbeşte. De fapt nu au voie ca să vorbească. Şi nici nu se uită în urmă. Interzis! Nimeni nu are voie să privească înapoi până nu apune soarele. Aşa! După ce apune, oricum nu se mai vede nimic – se pot uita.

Zece, unsprezece căruţe, unele trase de câte două perechi de cai, stau aproape, în fruntea mulţimii, nepractic dar, pentru că praful ridicat de către ele se lasă înapoi spre grosul gloatei sufocând. Coviltire multicolore mai înveselesc un piculeţ peisajul sumbru, aspru, secetos. Şi e aşa o linişte! Ca pe-atunci, ca pe vremurile acelea în care nu se inventaseră cuvintele.

E un regres. De aceea nu au voie ca să vorbească unii cu alţii. N-aş fi vrut să spun asta chiar acum, dar mi-e teamă să nu uit, să mă iau cu altele şi, e bine ca să infiltrez această informaţie încă de la început. Goran a hotărât aşa : să nu vorbească nimeni (cu nimeni).

Cine este el? Văd cum ai vrea să ştii. Să-ţi răspund : Goran e şamanul; sau preotul, şi acesta este numele lui, dar cei din familie îi zic Gorică şi poate că şi noi ar trebui să-l chemăm aşa, dar asta mai târziu, după ce ne familiarizăm. El e şeful : cel care-a învins moartea, murind; trezindu-se din morţi. Ştiu! Ştiu ce vrei să zici. Da, da : o moarte clinică. Nu eu trebuie să spun dacă e unul şi acelaşi lucru. Multe zile şi mai multe nopţi. Atâta a stat el fară răsuflare. Şi-a înviat! Şi şi-a revenit. De-atunci e singurul abilitat, singurul care are voie s-asculte de lumea de dincolo, ş-apoi s-aline, să prevadă, să oficieze ceremonialul, ritualul; slujba, slujirea. Adunarea a hotârât asta. Sfatul, obştea, bătrânii satului, înţelepţii. Raiul!

Şi-a povestit Goran cum a fost ridicat în înaltul ceriului, aşezat pe nourii văzduhului – vălătuci, vălătuci de alb. Acolo a fost desfăcut de pe oasele trupului, dezasamblat, mai modern zis, dezosat – zici tu. Toate mădularele, toţi rărunchii, din toate balamalele. L-au jupuit mai întâi (i-a fost pusă pielea pe-o culme, la-ntins), carnea, fâşii, fâşii, tencuită frumos alăturea, de-a stânga şi de-a dreapta lui. I-au luat apoi oasele şi i le-au fiert într-un cazan de aur, povestea el, într-o fiertură adunată de pe la toţi moşii şi strămoşii : ceea ce-ar putea fi interpretat a fi fost regretele lor (umorile), mai bine zis neîmplinirile – spun eu. Trei zile şi trei nopţi au fiert oasele lui acolo, de-au ieşit mai albe decât albul şi mai de fier decât fierul; şi le-au pus la loc, l-au făcut din nou, ca nou, dar înmiit mai puternic, însutit mai rezistent – înţelept. Dar o coastă n-au mai gasit-o, s-a pierdut, sau a furat-o cineva. Se minunau oamenii atunci când erau puşi ca să simtă cu degetele pipăind golul lăsat de vertebra lipsă, se retrăgeau câţiva paşi cuprinşi de mare respect, cu penitenţă, bolbolosind neînţelese. Întradevăr, lipsea o coastă din partea stângă, sau din partea dreaptă – cine să mai ştie?! Că totul este adevărat! Iată, aici, omul! Iartă iluziunea…

Omul ce conduce caravana. El stă în frunte, dar cu umilinţă călăreşte un măgar. Asta pentru că nu măsoară mai mult de un metru jumate şi îi este frică să stea prea sus pe un cal adevărat. El, ca să se justifice, zice că e mai practic aşa : că e mai bine ca cei mici, pe cai mici şi cei mari, pe cai mari. De fapt, se va descoperi mult mai târziu, chiar eu m-am convins de asta, omul făcea parte dintr-o sectă, cea a Asinologilor. Cultul acestui grup religios se pierde în negura timpului. Din păcate, prea ermetic pentru a lăsa să se scurgă informaţii către profani. Asinul, cel mai umil, mai rezistent (supravieţueşte fără hrană şi apă săptămâni întregi, sau mâncând doar mărăcini), cel mai insignifiant animal domesticit, şi pe seama căruia s-au compus anecdote nenumărate. Se vorbeşte că Iisus a făcut şi El parte, dar eu cred că nu e decât o revendicare ulterioară. Asta pentru că a intrat în Ierusalim călare pe un Asin, dar şi că a suportat toate exact ca unul.

Trei ani! De trei ani nici o femeie n-a mai născut nici un copil viu. Dacă se ajungea la soroc, asta în cel mai bun caz, se năştea copilul mort. Să n-o mai lungim : Mureau copiii nenăscuţi. Nu mai exista în tot satul un singur bebeluş, nici măcar un singur sugar. Se stingea neamul. Se cuvine o paranteză, aici :

Acum, în zilele noastre, că s-au făcut săpături, adică cercetări arheologice, plus analize de laborator, s-a ajuns la concluzia că a fost vorba de intoxicaţii cu plumb. Începuseră fierarii să întrebuinţeze acest metal : făceau vase din el, tacâmuri, chiar şi jucării pentru copii – s-au descoperit şi din astea –, e vorba, de fapt, de un aliaj în care mai intra cositorul şi arama însă plumbul se găsea într-o concentraţie mult mărită.

Atunci înţelepţii satului au făcut sfat. Câteva zile la rând au tot ţinut întruniri. Prima dată, unul dintre ei a propus că trebuie ca toate femeile să stea cu sânii dezgoliţi în tot timpul, după aceea, un altul, că trebuie sacrificaţi toţi mieii din naşterile care veneau, dar şi aşa, tot nimic, nici o schimbare. Mureau nenăscuţii copii. Au mai adăstat şi-a zecea oară, şi-a unsprezecea. Şi tot n-au ajuns la nici un răspuns. Nici de astă dată. Şi n-a mai avut curajul nici unul ca să propună ceva, altceva. Apoi, ca o ultimă soluţie : să plece unul dintre ei în pustie, să stea o vreme acolo singur, să ajuneze şi să nu pună geană pe geană, că ziceau că de aia nu li se dă vreo descoperire, anume că satul e spurcat, cum să mai vadă în curat vreunul? Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei.

Şi cine altcineva să plece decât Goran? Cel mai tânăr dintre ei, cel mai puternic, mai neîntinat, în ultimă soluţie. Pentru că, am uitat să spun – iată cum uit! –, Goran nu era şi nu fusese însurat, nici amorezat, până în vremea aceea – l-au prins vremurile prea tânăr pentru drăgosteală. Vremurile tulburi. Adicătălea.

Goran ştia din revelaţii (sa-mi aduci aminte să-ţi povestesc şi etimologia cuvântului revela, revelaţie), de-acolo ştia ce-nseamnă să te lupţi cu răul în pustie, avusese presimţiri, i se arătase negura unei cumplite bătălii, dar ce putea lui să i se întâmple mai rău decât să fie desfăcut de pe ciolane, iar ciolanele fierte!

L-a petrecut toată suflarea satului până dincolo de hotar şi-au rămas să-l aştepte acolo. Fără merinde şi înconjuraţi de focuri de purificare.

S-a întors odată cu răsăritul unei dimineţi înroşite de-atâta soare. Se înălţa astrul odată cu apariţia sa de după linia orizontului încât, din cauza asta, nu-l zăriseră decât atunci când era foarte aproape. E un semn bun, a zis e femeie. Taci, i-a răspuns imediat un înţelept, prefigurând din timp interdicţia ce va să urmeze.

Aşteptau cu toţii ca să-l vadă cumplit de slab, nemaipomenit de zdrenţuit; hămesit de foame, uscat de sete; se-nghesuiau să-i vadă urmele lacrimilor de sânge de pe obrazul stafidit, buzele supte şi învineţite de-atâtea crispări şi muşcături, palmele crăpate şi pumnii desfiguraţi de-atâtea lovituri, unghiile însângerate, dar, la el, nimic din toate acestea, arăta exact aşa cum era când plecase, nici măcar un singur şi mic indiciu al cumplitei bătălii ce-o dăduse în pustie nu se vedea în starea lui. Unii erau dezamăgiţi : prea puţine însemne!

S-a întors paşind cu paşi mici, invizibili (unii ziceau c-ar merge în vârful picioarelor, altora li s-a năzărit c-ar fi levitând imperceptibil), facând în zadar semnul acela, cu degetul pe buze, ce îndemnă la linişte. Şi n-a trebuit decât să le povestească un vis pe care l-a avut cu ochii deschişi, într-o stare de semi-trezie. Mai bine aşa, că e cu mult mai mult decât dacă şi-ar fi arătat nu ştiu ce leziuni-semne exterioare. Desigur, pe-atunci, ca şi-acuma de fapt, nu chiar toţi oamenii credeau în vise, transe şi alte catalepsii. Mai mult femeile; ele credeau. Acum nu e tot aşa?

În vis i s-a arătat adevărata lui ţară, adică ţara lor, teritoriul părăsit mai de demult, de veacuri întregi, de către strămoşii lui ajunşi exact în aceeaşi situaţie ca şi ei acum (disoluţie). Exact ca şi-acum : nu se mai năştea nici un copil; şi-au hotărât că trebuie ca să plece de-acolo, că pământul pe care călcau cu picioarele îl blestemase cineva, cumva. Dar, spre osebire, ei au trebuit să plece către Răsărit; lui aşa i s-a arătat acum, ca să urmeze Apusul, adică inversul : acolo se află pământurile stră, stră, străbunilor; trebuie ca să se întoarcă, asta neapărat. Blestemul ce cuprinsese lungul a şase generaţii întregi se împlinise. Practic şi magicalmente ei se găseau la momentul de-acum doisprezece veacuri (dacă măsurăm o generaţie cu o cincizecime). Şi dacă spiritual nu sunt la aceeaşi linie cum s-ar putea ca să fie în mod fizic contemporani cu ei însăşi?! De aici, nenaşterile; neputinţa de-a mai zămisli carne şi sânge.

Câţiva bărbaţi mai tineri începuseră să şuşotească : E nebun, a înnebunit, de aia nu are nici un semn pe trup! Unde-s însemnele jertfelnice? Minte! Şi, cum înţelepţii aplecau urechea la rumorile poporului, unii dintre ei clătinau, şi ei, din capete, a îndoială. Un rău nu poate fi vindecat prin acelaşi rău, nu? Să se întoarcă!? Nu! O neghiobie!

Moş Mătran, cel mai bătrân dintre ei, nu prea mai vedea şi nici n-auzea aşa de bine. Însă îşi făcuse, dintr-o tulpină de cucută la care ataşase nişte pâlnii din căstane (dovlecei sălbatici, nu castane din alea pe care le ştii tu!), un aparat de captat sunetele pe care-l muta cu greutate spre gura vorbitorului. Era senil de mult, dar se pare că acuma se află într-o criză de luciditate, pentru că a zis : Seminţele, alea, când le sameni nu încolţesc? Şi, când cresc, nu rodesc? Păi, de ce?! Nu ca să devină, la loc, seminţe? Câtă logică! Ce înţelepciune! Nu mai conteneau înţelepţii Raiului să se mire. Cine n-are bătrân să şi-l cumpere! – de-atunci zicala asta. Raiu, da, aşa se numea grupul de bătrâni, de înţelepţi, de iniţiaţi care luau deciziile cele mai importante pentru comunitate (că iaca, folosesc şi eu cuvinte din lemn); că doar nu vor fi vorbit chiar în limba noastră de-acuma; şi erau întotdeauna în număr impar : şapte, nouă, doisprezece, că ziceau că întregul îl realiza întotdeauna Dumnezeu, domnul Zeu, ei nu trebuie decât să recreeze, în mic, Creaţia Lui. Dar asta e o altă poveste.

Şi-a continuat Goran, prinzând curaj că era crezut, spunându-le că reîntoarcerea asta nu trebuie să se facă aşa, de-a lelii. Prima : să nu se uite nimeni îndărăt, că dacă te-ai uitat, însemnează c-ai uitat ceva acolo (observă, te rog, jocul de cuvinte : uitat, uitătură! Ei, ce zici!?); şi-a doua : să nu vorbească nimeni, că răul, în starea asta în care se află ei, pătrunde în lume prin vorbe şi dacă tac cu toţii e ca şi când i-ai închide celui rău poarta (sau uşa) în nas, să nu aibă pe unde intra. Altfel spus şi în completare, regresul trebuie să compună un ritual, dacă nu aşa, vor lua cu ei părţi dintr-un prezent imposibil de regenerat. Şi au făcut recensământul, ca nu care cumva să rămână vreunul pe-acolo, sau să se rătăcească pe drumuri.

Treisutepatruzecişitrei de suflete călătoresc în tăcere spre Miazănoapte. E un tablou cuceritor, aşa, în tăcerea lor, sunt cu toţii tare frumoşi. Mai ales fetele, parcă luminează.

De şapte zile. Iată, e o săptămână încheiată de când s-au pornit. Şi Goran începe să se neliniştească. Proviziile erau pe terminate, oamenii obosiţi să tot tacă şi din ce în ce mai ispitiţi să întoarne capul (Torna, torna, fratre!). Şi dacă unul dintre ei o va face, la ce bun toată tevatura!? Aşa, cuprins de nelinişti şi sumbre presimţiri se tot ridica în scările măgăruşului, ducea mâna făcută streaşină la frunte scrutând orizonturile insistent, încercând să recunoască locul ce i s-a arătat în revelaţie.

Era şi de aşteptat. Safra a întors capul după fata de care era îndrăgostit. Aceasta rămăsese mai în urmă doar cu puţin, cu doi, trei paşi. N-a mai putut rezista, sărmanul. Trebuia ca s-o vadă. Nici nu şi-a dat seama, a facut-o aproape instinctual.

Abia trecut de majorat, suferind de lingoare, Safra se întoarce! – iată un titlu de film. Şi nici nu trecuse bine de miezul zilei. Măcar de-ar fi fost mai spre amurg.

Co o seară mai înainte îi făcuseră babele cu baligă de cal. Văzuseră ele frământarea tânărului, dar se vede că asta n-a fost destul. La lumina lunii, aproape despuit, i-a fost dat să stea cu nasul într-o baligă proaspătă în timp ce babele îşi incantau descântecul. Un fel de lamentaţie, dar, de fapt, o ponegreală dată fetei – mai degrabă zis. Nu, nu ştiau ei de Eros, nu te arunca aşa. Parcă-i ziceau : Uite, Safra, toate pe care le vezi şi le simţi sfârşesc ca baliga asta transformate.

Dar cine să creadă una ca asta! Că pe el îl ardea în coşul pieptului, i se înmuiau picioarele exact ca ceara încălzită, nu mai vedea nimic, era ca într-o ceaţă deasă, pierdut, uitat, dar mai ales rătăcit şi refuzat. Dacă doar cu un singur metru se îndepărta fata de el şi se simţea imediat singur. Era să zic că se simţea dezosat, dar am mai folosit termenul acesta.

Fata : nu-i ştiu numele, dar nici nu importă. Nici prea frumoasă, nici urâtă, dar fecioară, şi aici stătea toată vraja. Părul ce era de ea!; în părul ei s-a prins Safra. Aninat, ca într-o pânză de păianjăn, sufletul lui. Ce culoare, părul? Cum altfel decât negru. Negru şi lung. Catran. Smoală caldă. Funingine veche. Ca o coadă de cal. Ce înşelătorie! Încadra cu penitenţă un chip alb ca de brânză. Iar ochii ei scrutau aşa de departe că vedea Safra prin ei pământurile stră, stră, străbunilor săi. Dar mai ales mâinile cu degetele (ochii cu prâncenele – te-am auzit cum ai zis!). Greşeşti! Cu ce să compar? Un fetiş exemplar. Te-am prins în năvodul existenţei mele, eşti confiscat. Cu toate astea, nimic diabolic, cu siguranţă că nu. Ca majoritatea femeilor din stepă, mignionă. Să n-o doboare vântul. Când stătea ghemuită, pe vine, părul ei, desfăcut, aproape că o acoperea de tot. Cu sânii abia conturaţi (i-a văzut în toate zilele acelea când hotărâseră înţelepţii ca aşa să stea toate femeile), fără ca să însemne mare lucru pentru el, îi sublinia şi mai mult tăria de caracter, rezistenţa aproape bărbăţoasă, cu toate că Safra simţea o nevoie biologică ca s-o ocrotească. O psihologie aplicată invers, într-un mod aproape insidios, iartă-mă de exprimarea pretenţioasă.

N-o mai văzuse în stânga lui, şi a întors capul. Din clipa aceea toate se aflau în timp, adică la prezent. Ca să fie bine înţeles : a fost îndemnat să se în-toarne, şi nu ispitit.

Goran a ştiut atunci. I s-a făcut semn. Gata! Aici facă-se locul lor. În zadar să mai tot caute. Aici este Apusul, adică pământurile strămoşilor lor. Astfel că a decretat ritualic, la fel ca strămoşii adinioară, semnând cu degetele prin iarbă şi ţărână, centrul lumii lor – noi îi zicem acum vatră, dar ţară e mult mai corect să-i spui.

Treisutepatruzecişitrei de suflete purced să zidească o ţară, una numai a lor. Li s-a făcut semn că venise timpul. Din moment ce se sfârşise exilul şi femeile nu mai puteau procrea, erau gata să-şi clădească o ţară.

Multă lume nu ştie, ori nu mai dau importanţă, dar cuvintele, toate, au povestea lor – un parcurs imaginar. Substantivul ăsta, ţară, de exemplu, cine să mai ştie acum că a pătruns la noi din două direcţii diferite. O dată, cu înţeles administrativ-geografic, din latină : Terra. Doar ştii că bătrânii noştri pronunţau ţeară, nu cum zicem noi acum. Iar Ţara Românească era un teritoriu administrat de către Roma la care s-a adăugat sufixul esc, ească. A doua oară, dar încărcat cu semnificaţii noi, din greacă ca şi pronunţie, mijlocit de religia Imperiului Bizantin, plus din slavonă ca şi semantică : ţărână, ţarină, ţăran.”

Eroare fatală

Standard

picture20053.jpg

…când Gabriel Liiceanu, după părerea lui, zice că iadul sau raiul nu este altceva decât ultima clipă din viaţa fiecăruia. Filozoful care ia Prozac (atunci lua!) spunea că el nu crede că unii, mă rog, sufletele lor, se duc undeva unde-i arde non-stop, iar alţii, pentru o veşnicie, pe o pajişte verde lângă un izvor care susură sau şopoteşte – acolo unde nu există suspin, nici întristare – cum se zice, dar invers. Argumenta că fiece om este pe pământ pentru o treabă anume – să şi-o facă! Iar dacă nu şi-a îndeplinit destinarea, atunci, în ultima secundă de viaţă realizează, ori i se spune care a fost misiunea lui şi, dacă şi-a dus-o la bun sfârşit se simte ca în rai, şi exact aşa va fi în veci, cu senzaţia asta va muri, iar dacă nu, va arde în foc – exact ca într-un foc – şi aşa va rămânea amprenta lui existenţială forevăr! Acum, din cauză că domnul Liiceanu este filozof, şi filozofii vorbesc foarte puţin despre Dumnezeu, altfel n-ar mai fi, nu ne spune cine face ca lucrurile să se întâmple uite aşa.

…pe toată viaţa amprenta primei dăţi când te-ai îndrăgostit. De exemplu, pentru unul de gen masculin : dacă ţi s-a întâmplat şi colega de şcoală ai cărei ochi ţi-au trezit primii fiori a fost blondă, o să-ţi placă sigur blondele. Dar nu-i chiar aşa de simplu. Un exemplu : tot de o fată blondă e vorba, dar el se mulţumea doar s-o privească, s-o idilizeze, s-o salveze în vis luând-o cu el pe un cal, invariabil de cela alb, ea ţinându-l pe el foarte strâns de mijloc, ca să nu cadă; şi să-i scrie poveşti din alea cu nişte cai albi care salvează fetele din gura balaurului, el neştiind de fapt ce vrea balaurul să le facă, crezând eronat că vrea să le mănânce. La momentul potrivit ea îi zice : îmi place de tine, dar eu vreau la discotecă, şi s-a dus. La câteva zile i-a spus cineva că a văzut-o cum un tip a înghesuit-o într-un colţ mai întunecat şi a făcut ceea ce se face cu fetele, dar în picioare, exact ca caii! Că băieţii aşa vorbesc, în cacofonii, adică porcos. Şi de atunci, s-a sucit şi i-au plăcut toată viaţa numai brunetele. Începând cu profesoara de franceză care, ca orice profesoară de franceză, era brunetă şi-i plăceau mult de tot puştanii, cum le plac lor, nu se ştie de ce, încă se mai fac cercetări.

…o dată, de două ori, cu una, cu mai multe femei, până ajungi să nu mai crezi şi să-ţi închipui şi să fii convins cum că dragostea se măsoară în durată, erecţie şi parfumuri. Pentru că, încet, încet, trebuie să judeci şi să accepţi că lumea e normală iar tu eşti cela anormal, şi nu mai vezi nimic altceva, devenind cum e lumea în care aiurea ai nimerit, la fel ca ea. Şi fără să vrei într-o femeie nu mai vezi decât cosmetica, moda, trendul, rafinamentul, nuanţa şi şpilul hair-stilistului etcaetera, plus, peste toate acestea, nu se poate altfel : parfumul. Nu mai cred în dragoste, nu există aşa ceva! Uite aşa, aproape uiţi că femeia e şi ea om! Iar anii trec şi tu ai parte de cele mai senzoriale minuturi, din ce în ce, pasat de colo-colo – nici măcar o fereastră pe unde să ieşi nu-i. Însă, cum există renovarea, se nimereşte şi eroul nostru pică într-o sală cu geamuri, unul spărgându-se, afară ieşind; tot jucat de colo-colo, nimereşte pe-afară.

…primul lucru pe care-l remarcă, de-l face să exclame cu un strigăt : doamne, miroase exact ca un om! Iar părul nu e dat cu nimic, iar hainele nu au impactul potrivit. Şi când vorbeşte nu vorbeşte că vrea ceva, ci să dea ceva. Ce să dea, nu se vede că n-are?! Şi uite aşa devii curios : ce-o avea, domnule, de dat? Şi începi s-o ispiteşti într-o joacă. Dacă n-ar fi din joacă n-ai putea s-o observi cum trece pe stradă pentru că ea nu are stil şi nu miroase a nimic, cum să-i iei urma? Şi când o întrebi, ea chiar îţi răspunde, nu întoarce capul ca s-o mai întrebi o dată. E femeie în toată firea, dar el o descoase, că ştie că de aici se nasc multe : eşti domnişoară? Iar ea zice că nu vrea să vorbească despre asta, iar răspunsul ăsta te pune pe gânduri. A doua oară îţi spune că, da! Şi nu se ştie ce forţă te face s-o crezi fără nici o tăgadă. În continuare, conform unui plan, o întrebi cu o şustă : Atunci, să înţeleg că n-ai avut niciodată orgasm? Iar ea, dintre cele două răspunsuri corecte, îl dă pe al treilea : o să vorbim o dată despre asta – pe cel mai corect! La naiba cu filozofia, cu dialectica şi semantica, în faţa unui aşa răspuns, îţi scoţi pălăria – cine o are! şi uite aşa trece la cele lumeşti, o întrebi : tu cu ce trăieşti, de unde ai bani, aflând că ei nu-i trebuie mulţi ca să se simtă fericită şi că frumuseţea o vede la celelalte femei de pe stradă, dar ea nu vrea să fie frumoasă ca ele, însă le admiră. Eu aş vrea familie, copii, cu obsesia cu care Coşbuc scria, Noi vrem pământ! Dacă vrei să te sărut, te sărut, dar te atenţionez că e prima dată, şi ţi se face un pic frică : nu cumva o avea puteri?

…şi atunci a realizat că a pierdut posibilitatea să aibe o asemenea femeie, dar nici conjunctura ca pe viitor să poată trăi lângă una ca ea. Nu pentru că s-ar simţi în orice clipă inferior, ci pentru că ţi-e imposibil să-i jigneşti părinţii care au crescut-o aşa. Nici măcar ca o (cuvântul ăla care începe cu „am” şi se termină cu „tă”), nu poate să şi-o facă, pentru că n-ar avea nici o durată şi s-ar dezintegra după ea ca parfumul. Exact cum zicea Gabriel Liiceanu, o fi avut şansa la momentul potrivit să cunoască una ca ea, dar prea mirosea a om, şi a nici un parfum, ce rost avea s-o cunoască? Şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut, vorba cântecului. Ce altceva decât să plângă şi să creadă că în ultima clipă a vieţii, atunci când va afla unde îşi va petrece veşnicia, la umbra unui copac sau într-un lac de pucioasă, să afle, că, de atunci de când a întâlnit-o, a început să creadă corect într-un Dumnezeu, iar locul lui, de aceea, e în ceruri, lângă ea.