a) Trebuie să aveţi dreptul de a reproduce următoarele tipuri de materiale: citate (care depăşesc 400 de cuvinte); poezii; imagini (ilustraţii, fotografii, desene, caricaturi) – dacă acestea sînt protejate prin copy-right. Legea copyright-ului permite autorilor, compozitorilor, fotografilor, pictorilor etc. să controleze modul de reproducere a operei lor. Perioada de protecţie a dreptului de autor prevăzută de legislaţia europeană este: durata vieţii autorului + 70 de ani de la moarte. Pentru detalii, vezi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în special capitolele II, „Subiectul dreptului de autor”; V, „Durata protecţiei drepturilor de autor”; VI, „Limitele exercitării dreptului de autor” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 60).

b) Dicţionar de neologisme:
plagía vb. tr. a lua, a fura ideile, expresiile, invenţiile cuiva, prezentându–le drept creaţie proprie; a publica pe numele sãu fragmente din lucrarea altuia (fr. plagier).
Dicţionar explicativ:

A PLAGI//Á ~éz tranz. (mai ales texte literare sau ştiinţifice strãine) A reproduce integral sau parţial, prezentând drept creaţie personalã; a copia.

Sumar
1) “Plagiat sunt, Doamne, iaraşi, plagiat”, de Miron Manega
2) Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe
“Dacă vrem să facem puţină arheologie lingvistică, cuvântul „plagiat“ vine, se pare, din latinescul „plagium“, care înseamnă a vinde altora sclavi furaţi sau, în orice caz, care nu aparţin vânzătorului” (Miron Manega).

1) *Plagiat sunt, Doamne, iaraşi, plagiat !
Art. reprodus prin amabilitatea :
Miron Manega,
Săptămâna Financiară

Valoarea globală a afacerilor cu drepturi de autor se ridică, numai în 2004, la 50 de miliarde de dolari. Ceea ce spune totul despre ponderea pe care o au (sau ar trebui să o aibă) în viaţa unei societăţi drepturile intelectuale. Cu toate acestea, în România afacerile cu drepturi de autor înseamnă, mai degrabă, afaceri cu încălcarea drepturilor de autor. Uneori cu o seninătate ce frizează nesimţirea.

Un aspect flagrant al încalcării drepturilor intelectuale ar fi pirateria muzicală. Dar, fiind o infracţiune care ţine mai degrabă de evaziunea fiscală, ne mulţumim doar să o semnalăm. Ne vom ocupa, în schimb, de una dintre cele mai frecvente şi, în acelaşi timp, mai abjecte forme ale furtului intelectual: plagiatul. E atât de frecvent, încât pare că a intrat în firea lucrurilor. Ca scuipatul pe stradă, râgâitul în public sau furtul din buzunare. Căci avem şi noi – nu-i aşa? – normalitatea noastră.

Nici „greii“ nu se pot abţine
Emblematic şi, în acelaşi timp, în vogă este cazul unei melodii asimilate greşit cu manelele doar pentru ca e interpretată de Adi de la Vâlcea: „Supărat…“. În realitate, e o melodie sârbească de prin anii ’70, aparţinând lui Jasmin Stavros şi intitulată „Umoran“. Melodia a fost copiată notă cu notă, i s-a adaptat un text românesc (nu prea rău) şi s-a consacrat ca hit românesc sută la sută. Şi, uite aşa, ceea ce în varianta Jasmin Stavros era „Umoran sam, priateliu, umoran!“ a devenit, în gura lui Adi de la Vâlcea, „Supărat sunt, Doamne, iaraşi, supărat!“.

Dar ce să ne mai mirăm de Adi de la Vâlcea, cand showbizul românesc geme de cazuri similare! Daca aruncăm o privire pe site-ul http://www.muzicabuna.ro, vom constata că plagiatul este mai mult decat un trend, e o modă. Şi nu-i caracterizează doar pe cei neînsemnaţi în ierarhia valorilor (Costi Ioniţă, Candy, Laguna, Deea, Catalin Arabu, Liviu Guţă, Boombastic etc.), ci şi pe unii de la care am avea pretenţii. Stigma, de exemplu, cu faimoasa lor melodie „Dragostea-i o curvă“, a copiat fară jenă, cu tot cu orchestraţie, piesa „Bloodsport“ a formaţiei Sneaker Pimps. Ca să nu mai vorbim de celebra trupă Iris. Una dintre faimoasele lor melodii a fost, cum se ştie, „Trenul fară nas„, care a făcut deliciul unei întregi generaţii. O bună parte din linia melodică şi din orchestraţie au fost copiate însă din „Running Wild“ al lui Judas Priest, fără menţionarea sursei de… inspiraţie. Au mai „ciupit“ linii melodice, fragmente, orchestraţii sau bucăţi de orchestraţii: Cargo, în „Destin“ (din „Electric Funeral“ a lui Black Sabbath), Voltaj, în „Azi ai voie“ (din „Satisfaction“ a lui Rolling Stones), Proconsul, în „Focul“ (o bucată bună din Dream Theater), Viţa de Vie, în finalul piesei „Liber“ (din „Lutricia“) şi lista ar putea continua cu 3rei Sud-Est, Paraziţii, BUG Mafia, Hi-Q, Fără zahar, Andreea Bălan, Bosquito, La Familia, Cassa Loco, Morometzii s.a.

„Sanie cu zurgălăi“ – un scandal fără sfârşit
Plagiatul în muzică nu este totuşi o invenţie românească. O practică şi muzicienii de prestigiu din lumea aşa-zis civilizată. Prin anii ’50, compozitorul american Les Paul a avut proasta inspiraţie să plagieze o melodie românească şi s-o prezinte ca fiind a sa. Numai că melodia, pe numele ei „Sanie cu zurgălăi“, compusă de românul-evreu Richard Stein (n. 1937), căpătase deja notorietate internaţională, ca şi „Valurile Dunării“ a lui Iosif Ivanovici sau „Ionel, Ionelule“ a lui Claude Romano (alias George Sbârcea). Aşa că fapta americanului n-a mai putut trece neobservată şi totul s-a lăsat cu un proces internaţional. Pe care l-a câştigat, bineînţeles, Richard Stein. Povestea a avut însă o continuare neaşteptată.
În 2000, la opt ani de la moartea lui Richard Stein, „Sania cu zurgălăi“ a reapărut, cu titlul „Johnny, the Boy For Me“, pe albumul cântăreţei belgiene Vaya con Dios. Compozitor: Les Paul! În iulie 2001, Comisia antiplagiat a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia Drepturilor de Autor (UCMR-ADA), a luat imediat atitudine în presă, prin Horia Moculescu, „ameninţând“ că va lua legătura cu producatorul albumului pentru a rezolva cumva pricina. Pricina a fost într-adevar rezolvată, în sensul că s-a lăsat cu un nou proces de plagiat, care continuă şi azi. Iar Horia Moculescu e la fel de indignat ca în 2001, mai ales că, între timp, cazul s-a „îmbogăţit“: „Pe langă aceşti hoţi ordinari, ca Les Paul şi Vaya con Dios – ne-a declarat Domnia Sa -, au mai apărut unii, la noi în ţară. E vorba de autorii manualului de muzică pentru şcoala generală, editat în urmă cu doi ani. Aceşti autori, ca nişte analfabeţi muzicali ce sunt, au menţionat «Sania cu zurgălăi» a lui Stein drept melodie populară. Şi tot ei, în acelaşi manual, au publicat melodia mea, «Anul 2000», fară să mă consulte şi fară să mă ia în considerare la drepturile de autor. Furtul şi ignoranţa fac întotdeauna casă bună“.

„Înalt furt calificat“ îndreptat împotriva lui Eliade şi Cioran
Literatura „beneficiază“ şi ea, adesea, de acelaşi viciu. În urmă cu câţiva ani, apărea în Franţa, sub semnătura contesei Alexandra Laignel-Lavastine (fosta soţie a lui Emil Hurezeanu), un text demolator la adresa lui Eliade şi Cioran, eminenţi reprezentanţi ai emigraţiei culturale româneşti. „Fascisme et communisme en Roumanie. Enjeux et usages d’une comparaison“, aşa se numeşte cartea şi a stârnit aplauze în mediul jurnalistilor parizieni de stânga. Dar numai în rândul celor care nu ştiau, de fapt, cine au fost Emil Cioran şi Mircea Eliade. Cartea a fost întâmpinată prin cronici elogioase în „Le Monde“, „Libération“ şi „L’Humanité“. Adevaraţii cunoscători ai operei şi vieţii celor doi mari scriitori au reacţionat imediat, punând-o drastic la punct pe autoare. Aflăm astfel, dintr-un lung articol al lui Jean Claude Maurin, intitulat „Îi vor interzice pe Eliade şi Cioran?“, că Alexandra Laignel-Lavastine nu doar că distorsionează adevărul istoric cu bună ştiinţă, pentru a face din Eliade şi Cioran doi monştri ai gândirii extremiste de dreapta, dar comite si greşeli grosolane de informaţie istorică. Reacţiile au apărut imediat şi în România. Iar cea mai umilitoare pentru Alexandra a fost seria de cinci articole publicate de Marta Petreu, profesoară de filozofie la Universitatea din Cluj. Ea a acuzat-o fară menajamente pe Alexandra Laignel-Lavastine nu doar „că e o specialistă a studiilor de mâna a doua“, dar şi că i-a jefuit cu seninătate lucrările. Marta Petreu nu ezită astfel să vorbească de „plagiat neruşinat“ sau „înalt furt calificat“, citând pagini întregi din lucrările sale care se regăsesc în cartea Alexandrei, într-un context de inexactităţi flagrante. „Adevăruri, semi-adevăruri şi minciuni – scria şi Mircea Iorgulescu în revista «22», referindu-se la aceeaşi carte a franţuzoaicei – aceasta este reţeta clasică a unui dosar politic menit să ducă la pronunţarea unei sentinţe, în realitate cunoscută deja“.

Ştiinţa cu happy-end
Nici pe teritoriul ştiinţei plagiatul nu este o idee necunoscută. Cazul fostului ministru al sănătaţii, conf. dr. Mircea Beuran (supranumit „ministrul Xerox“), este un exemplu în acest sens. El a reprodus, prin traducere, o carte americană, „On Call“, căreia i-a pus un alt titlu, „Ghidul medicului de gardă“, şi i-a ataşat alte semnături, respectiv Mircea Beuran şi Gerald Popa. După care a publicat-o. Furtişagul a fost descoperit, mediatizat, judecat şi clasat. Mult mai interesant şi mai savuros este însă acela petrecut în familia lui Ion Spinulescu, rector la Universitatea Hyperion. Cazul a fost relatat în „Cotidianul“, într-un numar din luna aprilie. În 1999, rectorul Ion Spinulescu, acum în vârstă de 71 de ani, văduv fiind, s-a căsătorit în secret cu mai tânăra sa colegă Anca Gheorghiu, 45 de ani, prorector la aceeaşi universitate. Cum aceasta n-avea încă titlul de profesor universitar şi nici măcar pe acela de conferenţiar, s-a gândit să le obţină cu ajutorul soţului. Care soţ a apelat la fiul său din prima căsătorie, Sever Spinulescu, mai tânar cu doi ani decât mama sa vitregă. A apelat în sensul ca i-a cerut acordul să preia unele pasaje din cărţile lui pentru a le introduce într-o lucrare a Ancăi Gheorghiu (mama vitregă). Iniţial, Sever a acceptat. Dar când a văzut că „mama“ a luat titlul de conferenţiar şi că acum îl vrea şi pe cel de profesor universitar, ambele pe munca lui, i-a sărit ţandăra. Scandalul pare să fi fost înţetit şi de soţia lui Sever, respectiv nora vitregă a doamnei conferenţiar Anca Gheorghiu: „Nora domnului rector a făcut o obsesie. Ea este tot cadru didactic în universitate, tot în domeniul fizicii, şi nu a fost în stare să facă nici măcar un masterat“ – declara cu obidă mama-soacră. Nu e greu de imaginat cam ce seisme se produc între faliile familiei Spinulescu, mai ales între cele două doamne. Cât priveşte titlul de profesor universitar, el este ca şi obţinut, dosarul fiind validat, cu 9,7 puncte. Totul e bine când se termină cu bine.

Arheologie româneasca de la mama ei, de la Londra
Dacă vrem să facem puţină arheologie lingvistică, cuvântul „plagiat“ vine, se pare, din latinescul „plagium“, care înseamnă a vinde altora sclavi furaţi sau, în orice caz, care nu aparţin vânzătorului. Şi, dacă tot am adus vorba de arheologie, e bine de ştiut că şi în acest domeniu se practică plagiatul. Şi nu de către oricine, ci de către oameni cu titluri. In 2004, a apărut, sub egida Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, volumul „Standarde şi proceduri în arheologie“, semnat de Mircea Angelescu, directorul Direcţiei Generale a Patrimoniului Cultural Naţional din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. Plagiatul a fost sesizat de Tiberiu Vasilescu, lector universitar la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir. Acesta, într-o scrisoare adresată conducerii Ministerului Culturii şi Institutului de Memorie Culturală, a atras atenţia că lucrarea ar fi o cvasi-traducere după „Standards and Guidance“, editată de The Institute of Field Archaeologists din Marea Britanie în 1994. Se pare că acuzaţia n-a fost chiar lipsită de temei, de vreme ce „autorul“ a explicat, în „Adevărul“ din 15 februarie, asemănarea izbitoare cu originalul britanic prin aceea că editura ar fi încurcat două CD-uri pe care se afla lucrarea.

Acuzaţi pe nedrept
Un caz aparte al „fenomenologiei“ plagiatului ar fi cel al acuzaţilor fară vină. Printre aceştia s-au numărat Eminescu şi Caragiale. În 1891, la aproape trei ani de la moartea marelui poet, Alexandru Grama, un respectat profesor din Blaj, a scos de sub tipar o carte de o inexplicabilă răutate, intitulată „Mihail Eminescu. Studiu critic“, în care poetul naţional era acuzat de plagiat. La capitolul erudiţie, cartea lui Grama se susţinea solid, dar fără finalitatea demersului său, amendată drastic de contemporaneitate şi anulată de istorie. Afinităţile unor poezii eminesciene cu opere similare ale romanticilor germani l-au determinat pe Grama să le judece ca fiind plagiate şi să le penalizeze ca atare. Nu s-a ales decât cu dezaprobarea societăţii şi cu o felicitare călduroasă din partea lui Alexandru Macedonski, un detractor mai de clasă, totuşi, al marelui poet. În ceea ce-l priveşte pe Caragiale, el a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta“ după o piesă a scriitorului maghiar Kemeny Istvan, intitulată „Nenorocul“. Acuzaţia apărea, în 1901, în două articole din “Revista literară“, şi era semnată cu pseudonimul CAION. Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acţionat în justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea.

„Învăţăturile lui Pseudo-Neagoe“
Cea mai amuzantă acuzaţie de plagiat rămâne însă cea lansată de Demostene Russo, eminent specialist în domeniul bizantinologiei şi membru corespondent al Academiei Române. Nu se ştie de ce, încă din 1901, lui Demostene Russo i se pusese „pata“ pe „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“, devenind cel mai înverşunat contestatar al acestei extraordinare lucrări, monument de umanism şi spiritualitate românească. În ciuda replicilor nimicitoare ale unor contemporani de prestigiu precum Nicolae Iorga, el s-a încăpăţânat să susţină că „Învăţăturile…“ sunt un simplu plagiat din autori bizantini, amplificate şi preschimbate după un text slavon, de alţi imitatori. A şi numit-o, de altfel, „Învăţăturile lui Pseudo-Neagoe“. Şi-a susţinut convingerile pană a murit, în 1938.

Cine ia Premiul Nobel?
Există şi aspectul plagiatului discutabil, când, metaforic vorbind, unul câştigă cursa şi altul ia medalia. E vorba de câteva cazuri inexplicabile în care premiul Nobel a fost atribuit altora decât celor cărora li s-ar fi cuvenit de drept. Puţina lume ştie, de exemplu, că adevărata descoperitoare a radioactivităţii artificiale a fost românca Ştefania Mărăcineanu, nu Irène-Joliot si Frédéric Curie, care au luat Premiul Nobel pentru aceasta, în 1935. Ştefania lucrase în laboratorul soţilor Curie (parinţii lui Irène si Frédéric), în perioada când îşi pregătea teza de doctorat, şi semnalase, încă din 1924, celor doi cercetători descoperirea sa. De altfel, Frédéric şi Irene au şi recunoscut acest lucru, într-un interviu acordat ziarului „Neues Wiener Journal“. Un caz notoriu a fost cel al fiziologului român Nicolae Paulescu (1869-1931) care, în 1921, publica în revista „Archives Internationales de Physiologie“, rezultatele cercetărilor sale privind descoperirea insulinei (numită de el pancreină). În 1922, canadienii Fr. Grant Banting si Ch. Herbert Best anunţau descoperirea insulinei, iar un an mai târziu primeau Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. A fost considerată cea mai mare descoperire medicală a secolului XX. Prioritatea fiziologului român avea să fie recunoscută abia la 50 de ani după brevetarea primului procedeu de fabricare a insulinei.
Cel mai dramatic caz fost cel al medicului român Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate. În 1938-1939 apărea la Paris, în limba franceză, „Psiho-logia consonantistă“, lucrarea sa monumentală, în două volume, totalizând 880 de pagini, prin care a făcut publică prima concepţie privind cibernetica generalizată şi a demonstrat caracterul multi şi interdisciplinar al acesteia. Zece ani mai târziu, americanul Norbert Wiener publică celebra sa lucrare „Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la maşini şi fiinţe vii“, ale cărei idei fundamentale sunt suspect de asemănătoare cu ale savantului român. Urmarea: Wiener a luat Premiul Nobel, iar Odobleja a murit sărac, la 4 septembrie 1978, într-o cămăruţă luminată cu lampă cu gaz. Totuşi, ca o amară compensaţie, cu doar câteva zile înainte să-şi dea obştescul sfârşit, la cel de-al IV-lea Congres Internaţional de Cibernetică de la Amsterdam, i s-a recunoscut prioritatea mondială de precursor al ciberneticii…

Aceste exemple nasc, fireste, întrebări. A fost vorba de plagiat în cazul lor? A fost o cacealma a destinului? Au fost doar nişte nefericite nesincronizări? Nu ştim si nici nu vom şti. Totuşi, parcă în toate situaţiile grave reparaţiile se fac greu sau nu se fac deloc. Mult mai prompt se rezolvă cazurile minore. Dar şi acestea în funcţie de oportunităţile istorice sau ale momentului. În orice caz, afacerile cu drepturi de autor sunt o mare… afacere. Mult mai mare decât releva nivelul de 50 de miliarde de dolari de anul trecut.

Eurovision-ul plagiatorilor
Plagiatul nu are, aşadar, graniţe. El a intrat în Uniunea Europeana înaintea noastră. Iar cea mai concludentă şi ultimă dovadă a acestei afirmaţii o constituie Eurovision-ul din anul acesta. Căci, în zarva scandalurilor în lanţ la care am fost martori în direct, la televizor, a trecut neobservat un aspect destul de grav al festivalului, dar de care nimeni nu pare să se fi indignat. E vorba de plagiatul pe bandă rulantă, tot atât de emblematic la acest Eurovision, pe cât au fost tobele, butoaiele, tuciurile si alte instrumente de percuţie. Corpolenta reprezentantă a Maltei (câştigătoarea locului al doilea), de pildă, s-a prezentat pe scenă cu o voce de excepţie, asemănătoare la timbru cu a lui Jennifer Rush, dar şi cu o melodie mai mult decât asemănătoare cu faimoasa „Power of Love“, a aceleiaşi celebrităţi. Blondele „clonate“ ale Bosniei-Herţegovina s-au străduit din răsputeri să imite ABBA, printr-un simulacru de „Waterloo“, travestiţii norvegieni s-au chinuit şi ei să semene cu AC/DC, iar Vrajitoarele andaluze (Spania) s-au dat de ceasul morţii ca melodia lor să pară „Asereje“ (Las Ketchup). Au mai fost şi alte „coincidenţe“, dar nu atât de flagrante. Toate acestea în condiţiile în care Eurovision se pretinde un concurs european de creaţie.
Miron Manega,
Săptămâna Financiară An I, NR.14, LUNI, 6 IUNIE 2005
*Autorul a schimbat titlul articolului, altul decât acela sub care a apărut în ziar, respectiv “Referat despre plagiat” .

2) Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe
Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege
TITLUL I
Dreptul de autor
PARTEA I
Dispozitii generale
CAPITOLUL I
Dispozitii introductive

Art. 1.
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, precum si asupra oricaror asemenea opere de creatie intelectuala, este recunoscut si garantat in conditiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului si comporta atribute de ordin moral si patrimonial.

(2) Opera de creatie intelectuala este recunoscuta si protejata, independent de aducerea la cunostinta publica, prin simplul fapt al realizarii ei, chiar neterminata.
Art. 2.
Recunoasterea drepturilor prevazute in prezenta lege nu prejudiciaza si nu exclude protectia acordata prin alte dispozitii legale.
CAPITOLUL II
Subiectul dreptului de autor

Art. 3.
(1) Este autor persoana fizica sau persoanele fizice care au creat opera.
(2) In cazurile expres prevazute de lege, pot beneficia de protectia acordata autorului persoanele juridice si persoanele fizice altele decat autorul.
(3) Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite in conditiile legii.

Art. 4.
(1) Se prezuma a fi autor, pana la proba contrara, persoana sub numele careia opera a fost adusa pentru prima data la cunostinta publica.
(2) Cand opera a fost adusa la cunostinta publica sub forma anonima sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercita de catre persoana fizica sau juridica ce o face publica numai cu consimtamantul autorului, atat timp cat acesta nu-si dezvaluie identitatea.

Art. 5.
(1) Este opera comuna opera creata de mai mulsi coautori, in colaborare.
(2) Dreptul de autor asupra operei comune apartine coautorilor acesteia, intre care unul poate fi autorul principal, in conditiile prezentei legi.
(3) In lipsa unei conventii contrare, coautorii nu pot exploata opera decat de comun acord. Refuzul consimtamantului din partea oricaruia dintre coautori trebuie sa fie temeinic justificat.
(4) In cazul in care contributia fiecarui coautor este distincta, aceasta poate fi exploatata separat, cu conditia sa nu se prejudicieze exploatarea operei comune sau drepturile celorlalti coautori.
(5) In cazul utilizarii operei create in colaborare, remuneratia se cuvine coautorilor in proportiile pe care acestia le-au convenit. In lipsa unei conventii, remuneratia se imparte proportional cu partile de contributie ale autorilor sau in mod egal, daca acestea nu se pot stabili.

Art. 6.
(1) Este opera colectiva opera in care contributiile personale ale coautorilor formeaza un tot, fara a fi posibil, data fiind natura operei, sa se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create.
(2) In lipsa unei conventii contrare, dreptul de autor asupra operei colective apartine persoanei fizice sau juridice din initiativa, sub responsabilitatea si sub numele careia a fost creata.
CAPITOLUL III
Obiectul dreptului de autor

Art. 7.
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma concreta de exprimare si independent de valoarea si destinatia lor, cum sunt:
a) scrierile literare si publicistice, conferintele, predicile, pledoariile, prelegerile si orice alte opere scrise sau orale, precum si programele pentru calculator;
b) operele stiintifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicarile, studiile, cursurile universitare, manualele scolare, proiectele si documentatiile stiintifice;
c) compozitiile muzicale cu sau fara text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice si pantomimele;
e) operele cinematografice, precum si orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum si orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
g) operele de arta plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, grafica, gravura, litografie, arta monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei si a metalului, precum si operele de arta aplicata produselor destinate unei utilizari practice;
h) operele de arhitectura, inclusiv plansele, machetele si lucrarile grafice ce formeaza proiectele de arhitectura;
i) lucrarile plastice, hartile si desenele din domeniul topografiei, geografiei si stiintei in general.

Art. 8.
Fara a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecand de la una sau mai multe opere preexistente, si anume:
a) traducerile, adaptarile, adnotarile, lucrarile documentare, aranjamentele muzicale si orice alte transformari ale unei opere literare, artistice sau stiintifice care reprezinta o munca intelectuala de creatie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau stiintifice, cum ar fi: enciclopediile si antologiile, colectiile sau compilatiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creatii intelectuale.

Art. 9.
Nu pot beneficia de protectia legala a dreptului de autor urmatoarele:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile si inventiile, continute intr-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natura politica, legislativa, administrativa, judiciara si traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autoritatilor publice si ale organizatiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul si medalia;
d) mijloacele de plata;
e) stirile si informatiile de presa;
f) simplele fapte si date.
CAPITOLUL IV
Continutul dreptului de autor

Art. 10.
Autorul unei opere are urmatoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica;
b) dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica;
d) dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei – atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciati prin exercitarea retractarii.

Art. 11.
(1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renuntari sau instrainari.
(2) Dupa moartea autorului, exercitiul drepturilor prevazute la Art. 10 lit. b) si d) se transmite prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe durata nelimitata. Daca nu exista mostenitori, exercitiul acestor drepturi revine Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor.

Art. 12.
Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide daca, in ce mod si cand va fi utilizata sau exploatata opera sa, inclusiv de a consimti la utilizarea operei de catre altii.

Art. 13.
Utilizarea sau exploatarea unei opere da nastere la drepturi distincte si exclusive ale autorului de a autoriza:
a) reproducerea integrala sau partiala a operei;
b) difuzarea operei;
c) importul in vederea comercializarii pe teritoriul Romaniei a copiilor de pe opera, realizate cu consimtamantul autorului;
d) reprezentarea scenica, recitarea sau orice alta modalitate publica de executie sau
de prezentare directa a – operei;
e) expunerea publica a operelor de arta plastica, de arta aplicata, fotografice si de arhitectura;
f) proiectia publica a operelor cinematografice si a altor opere audiovizuale;
g) emiterea unei opere prin orice mijloc ce serveste la propagarea fara fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
h) transmiterea unei opere catre public prin fir, prin cablu, prin fibra optica sau prin orice alt procedeu;
i) comunicarea publica prin intermediul inregistrarilor sonore si audiovizuale;
j) retransmiterea nealterata, simultana si integrala a unei opere prin oricare dintre mijloacele citate la lit. g) si h), de catre un organism de emisie, diferit de organismul de origine a operei radiodifuzate sau televizate;
k) difuzarea secundara;
l) prezentarea intr-un loc public, prin intermediul oricaror mijloace, a unei opere radiodifuzate sau televizate;
m) accesul public la bazele de date pe calculator, in cazul in care aceste baze de date contin sau constituie opere protejate.

Art. 14.
(1) Prin reproducere, in sensul prezentei legi, se intelege realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, in orice forma materiala, inclusiv realizarea oricarei inregistrari sonore sau vizuale a unei opere, precum si stocarea permanenta ori temporara a acesteia cu mijloace electronice.
(2) Prin difuzare, in sensul prezentei legi, se intelege distribuirea catre public a originalului ori a copiilor unei opere, prin vanzare, inchiriere, imprumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
(3) Nu se considera difuzare distribuirea catre public prin imprumut, cu titlu gratuit, a unei opere, in cazul in care se realizeaza prin intermediul bibliotecilor publice.

Art. 15.
(1) Utilizarea sau exploatarea unei opere in modurile prevazute la Art. 13 lit. d) si e), precum si in orice alt mod similar constituie comunicare publica.
(2) Se considera publica orice comunicare a unei opere, facuta intr-un loc deschis publicului sau in orice loc in care se aduna un numar de persoane care depaseste cercul normal al membrilor unei familii si al cunostintelor acesteia, indiferent daca membrii care compun acel public susceptibil de a receptiona astfel de comunicari pot sau nu sa o faca in acelasi loc sau in locuri diferite ori in acelasi timp sau in momente diferite.
(3) Redifuzarea copiilor unei opere nu mai necesita autorizarea titularului dreptului de autor decat pentru inchirierea si importul acestora.

Art. 16.
Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza traducerea, publicarea in culegeri, adaptarea, precum si orice alta transformare a operei sale prin care se obtine o opera derivata.

Art. 17.
(1) Autorul unei opere literare sau artistice beneficiaza de dreptul exclusiv de a autoriza inchirierea originalului si a copiilor operelor, inclusiv a operelor audiovizuale, a operelor cuprinse intr-o inregistrare sonora, a unui program pentru calculator sau a unei opere care poate fi utilizata cu ajutorul unui calculator ori al oricarui alt dispozitiv tehnic, chiar dupa difuzarea acestora in conformitate cu consimtamantul autorului.
(2) Dreptul de a autoriza inchirierea operei reprezinta dreptul exclusiv al unui autor de a pune la dispozitie pentru utilizare originalul sau copiile operei pentru o perioada de timp limitata, in schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.

Art. 18.
(1) Imprumutul public consta in punerea la dispozitia unei persoane, cu titlu gratuit, pentru utilizare, a originalului sau a copiei unei opere pentru o perioada de timp determinata, prin intermediul unei institutii care permite accesul publicului in acest scop. Imprumutul public nu necesita autorizarea prealabila a autorului.
(2) Imprumutul public da dreptul titularului dreptului de autor la o remuneratie echitabila.
(3) Dispozitiile alin. (2) nu se aplica la:
a) originalele sau copiile unor opere scrise, din biblioteci publice;
b) proiectele de structuri arhitecturale;
c) originalele sau copiile operelor de arta aplicata produselor destinate unei utilizari practice;
d) originalele sau copiile operelor, in scopul comunicarii publice, ori pentru a caror utilizare exista un contract;
e) lucrarile de referinta pentru utilizare imediata sau pentru imprumuturi intre institutii;
f) operele create de autor in cadrul contractului individual de munca, daca acestea sunt utilizate de catre cel care a angajat autorul, in cadrul activitatii obisnuite.
(4) Dispozitiile alin. (2) nu se aplica in cazul imprumutului public realizat in scop educativ ori cultural, prin institutii recunoscute potrivit legii sau organizate in acest scop de catre autoritati publice.
(5) Imprumutul public al unor opere fixate in inregistrari sonore sau audiovizuale nu poate avea loc decat dupa 6 luni de la prima difuzare a operei.

Art. 19.
Dreptul de comunicare publica prin intermediul inregistrarilor sonore sau audiovizuale reprezinta dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea catre public a unor lecturi, interpretari muzicale sau scenice ori a altor forme de fixare a operei sale in inregistrari sonore sau audiovizuale.

Art. 20.
Dreptul de difuzare secundara reprezinta dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea catre public a operei sale, ulterior primei difuzari, prin oricare dintre mijloacele prevazute la Art. 13 lit. g), h), i), j)
si l).

Art. 21.
(1) In cazul fiecarei revanzari a unei opere de arta plastica la licitatie publica sau prin intermediul unui agent comisionar, ori de catre un comerciant, autorul are dreptul la 5% din pretul de vanzare, precum si dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se afla opera sa.
(2) Licitatorii, agentii comisionari si comerciantii, care intervin in vanzare, trebuie sa-i comunice autorului informatiile prevazute la alin. (1) al prezentului articol in termen de doua luni de la data vanzarii. Acestia vor raspunde de retinerea din pretul de vanzare si de plata sumei corespunzatoare catre autor a cotei de 5%.
(3) Drepturile prevazute in prezentul articol constituie dreptul de suita si nu pot face obiectul vreunei renuntari sau instrainari.

Art. 22.
Proprietarul sau posesorul unei opere este dator sa permita accesul autorului si sa o puna la dispozitia acestuia, daca acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului sau de autor si cu conditia ca prin aceasta sa nu se aduca atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. In acest caz, proprietarul sau posesorul poate pretinde autorului o garantie suficienta – pentru securitatea operei, asigurarea operei la o suma ce reprezinta valoarea pe piata a originalului, precum si o remuneratie corespunzatoare.

Art. 23.
(1) Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul sa o distruga inainte de a o oferi autorului la pretul de cost al materialului.
(2) Daca nu este posibila returnarea originalului, proprietarul va permite autorului sa faca o copie de pe opera intr-o maniera corespunzatoare.
(3) In cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei si de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor.