Arhive pe categorii: Studii româneşti

Eliade & Culianu

Standard

În Memorii (vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 23), Mircea Eliade scrie c-ar fi rămas inchis „aproape 40 de zile”, pe când Nina, prima lui soţie, într-un memoriu adresat Regelui afirmă că, „a fost reţinut 17 zile” . E firesc ca, după atâta timp, să nu-şi amintească exact numărul zilelor în care a stat sub anchetă la Siguranţa Generală, exemplar rămâne însă semnificaţia numărul 40, care, în eschatologia creştină (şi nu numai) este un număr simbolic. Un exemplu, Iisus, dus de Duhul în pustie, posteşte şi este ispitit de Diavolul timp de 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei, 4 – 2,3); în practica ortodoxă revelaţia celor 40 de Liturghii rămâne itinerantă; 40 de zile de la Paşte până la Înalţare – o altă hierofanie.

poza13.jpeg

Trebuie să recunosc acum, fără tăgadă, camuflarea sacrului, de tot, în profan: nu reuşesc deloc să „văd” semnificaţia celor 60.000. Nimic mistic – nimic aschatologic, poate doar un pic mai mult simpatomimetic. Căci iată, 60.000 de oameni anunţa ludic postul de radio Europa Liberă că au murit în zilele revoluţiei; toate ziarele occidentale titrau ştirea asta. Ce coincidenţă! În 1950 funcţia Europei Libere era deţinută de Radio Madrid – şi ea anunţa „eufemistic” că 60.000 de români se luptă cu comuniştii în Carpaţi, în munţi şi, în completare, că sunt sabotaje peste tot: La Bucureşti nu mai există electricitate, tramvaiele nu mai circulă – of, tramvaiele acestea! (vezi Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, pag. 158). Ştirea era difuzată cu două zile înaintea sărbătorii de 23 August, ziua în care V. Ierunca notează în jurnal că scuipă pe speranţe, timp şi credinţe, exasperat de C. Vişoianu, care, de la microfonul BBC-ului, îndemna românii „să comemoreze data de 23 august”. În noiembrie acelaşi an, poetul legionar Horia Stamatu, pleacă în Spania, ca să ţină cifra sub control (?) Definitiv. Şi Virgil rămâne întristat. De ce? Pentru că, aşa cum scrie încă de la începutul cărţii, în „De ce?”-ul care ţine loc de prefaţă – şi specifică peremptoriu – că fără îndoială Horia Stamatu este „unul dintre poeţii majori postbelici”, dar, din nefericire pentru noi şi din fericire pentru el, sau invers, acest lucru „rămâne un secret de iniţiaţi” – iniţiaţii noştri! (sbl. nstr.) Se poate. Mie îmi place să cred că e vorba de autoapărare. Că tot veni vorba de UK, prin postul de radio BBC citat mai sus: în La apa Vavilonului (vol. 2, 1960-1980, Humanitas, 2001), Monica Lovinescu, la pagina 185, scrie că afacerile „cu «material uman» se tratau la o adresă secretă de la Londra”. Era vorba de o încercare de a-i răscumpăra libertatea lui Constantin Noica. Din păcate, „Ni se ceruse un preţ exorbitant, înzecit faţă de cel curent”. Deci nu era prima dată, au existat şi reuşite – dar fără evocarea unui singur exemplu, din păcate. Asta pentru a demonstra că nu radioul Europa Liberă era „centrul”, ci era doar un mijloc de transmitere a informaţiilor care le parveneau şi lor; nu aici se făcea şă se desfăcea, aşa cum s-ar crede. Au fost şi Ieruncii intoxiocaţi, manipulaţi, deviaţi, interpretaţi? Dacă da, aşa cum sugerez eu, de către cine domnule? Monica Lovinescu ne convinge că cifra le-a fost servită şi lor de altcineva. Nu sesizează, ori nu interpretează informaţia dată de Radio Madrid, notată de soţul ei în jurnal, şi scrie: „Numărul victimelor – 60.000 anunţat oficial, reducându-se după aceea la vreo 400.” Constatând că au fost păcăliţi. Ca noi toţi?

Alexandru E. Ronett, în calitate de licean la „Aron Pumnul” din Cernăuţi, intră într-o „Frăţie de Cruce” unde, prin anul 1937, aude discutându-se de Mircea Eliade. Nu are importanţă dacă Eliade a fost sau nu membru sau candidat al partidului „Totul Pentru Ţară”, important este că în şedinţele lor „se discuta” despre el – acest lucru este credibil, restul nu poate fi verificat. Doctorul Ronett, cu ocazia prigoanei legionarilor din ’40, este arestat şi închis la Craiova. Cu toate acestea el scapă şi ajunge la Chicago unde îşi echivalează diplomele. În SUA, reuşeşte să-şi facă „cunoscuţi” prin „Senat, Congres, cât şi la Casa Albă”. O să fiu direct: un legionar declarat, cu „stagiu la pandaimos”, are acces la personalităţi din instituţiile statului american… de la care aude că Mişcarea s-a divizat în trei părţi: o parte are sediul la Madrid, condusă de H. Sima, o grupare mică din Germania şi Italia este condusă de un „Comitet”, iar gruparea „vestică”, USA şi Franţa, este condusă de către Mircea Eliade. Cei doi nu s-au văzut niciodată, nici în ţară, nici în Europa. Cum însă Eliade are nevoie de un dentist, ajunge „ca din întâmplare” în cabinetul doctorului Ranett, care-i prezintă o copie al unui document al armatei americane din care obţinuse informaţiile respective, enumerate mai sus (n-are importanţă dacă documentul a existat sau nu, important este că se discută…), şi-i spune: „Vezi maestre…”! La care „maestrul” neagă, „ca eronată”, cu toate astea zâmbeşte (gestul acela care imită… apa!?). Amândoi convin că toată activitatea lui Eliade a fost şi va fi „pur academică”. Şi nu e singura dată când „maestrul” are nevoie de „dentist” – îmbătrânindu-se! – sau de teamă: „C-o să-i cadă în ţărână, dinţii, de mizerie.” (George Topîrceanu). Aşa că mai trece pe acolo.

Din ciclul „ştiaţi că”: A existat în America o Ligă Anticomunistă Mondială (WACL) în care se aflau reprezentanţii a o sută de ţări? Iar România era reprezentată de Alexandru E. Ronett de la care Eliade primea mereu rapoarte şi informări, inclusiv asupra a tot ce se plănuia la „centrul” de la Madrid (?) Cel puţin aşa se vorbeşte… (important, că se vorbeşte…)

Când Aliaţii au eliberat Germania, mulţi dintre legionarii prigoniţi de Antonescu erau internaţi prin lagăre, alături de evrei, la indicaţia lui Hitler. Grupul Ranett se afla în lagărul din Fichtenhaim. În lagărul de la Buchenwald se afla şi Ilie Olteanu, un fost director al Băncii Naţionale, implicat în „cazul Iorga” de care „grupul mare” se desolidarizează. Se ştie, Eliade nu a aprobat niciodată uciderea lui Iorga; la aflarea veştii el a intrat în „vagotonie”. Cei doi se cunoşteau foarte bine, Ranett cu Olteanu. După război Olteanu pleacă la Roma unde se converteşte la catolicism, iar apoi ajunge şi el în State unde lucrează un timp la o fabrică de … lanţuri, în Milwuakee. Se reintegrează în comunitate româneacă, iar la pensie se stabileşte în Detroit unde trăieşte pe picior mare: face dese călătorii în Europa, îşi aduce restul familiei în State etc. Dar curând unii şefi legionari realizează că Olteanu prea vrea să ştie multe, adică se interesează în mod suspect de toţi români, dar mai ales de cei mai cu renume, inclusiv de Eliade. În 1980, un procuror de la imigrări îl ameninţă cu deportarea. Probabil că era prea târziu pentru a se mai retrage, fiidcă intră pe fir şi instituţia din cadrul Ministerului Justiţiei american care se ocupa cu descoperirea naziştilor şi a criminalilor de război (OSI). Curând Ilie Olteanu moare de-o moarte…bună, sau convenabilă pentru toată lumea. La aflarea veştii Eliade ar fi spus: „Istoria noastră e plină de asemenea ticăloşi”. Nu contează dacă a zis chiar aşa… Întrebare: Ilie Olteanu a fost anchetat ca criminal de război (iertaţi-mi cacofonia), ori ca spion comunist? Dacă e să ne luăm după ce scrie Monica Lovinescu care ne spune despre dificultăţile pe care le avea cu autorităţile americane când era vorba de a incrimina implicaţiile Securităţii în diferite acţiuni, putem înţelege cum lucrau americanii. Citez: „.. cu greu am putut obţine (şi era Bernard, care ştia să se lupte cu americanii) să descriu în câteva minute faptele, fără nici o trimitere la… Securitate. Acelaşi lucru când s-a pus o bombă la München. Au tăcut chitic. Nu aveau probe.” Dar probe despre implicările doctorului Ranett care se intitula „Şeful Mişcării legionare”, or fi existat? Sau altfel: ştia Eliade că „doctorul” e „activist”, mai mult, şef al legiunii, când s-au dus împreună la un alt mare comandant legionar, Vasile Posteucă, care era pe moarte ca să-l întrebe: „Ce mai faci, Vasile?”; cu toate că acesta, citez: „se convinsese că nu mai eram «bun patriot» şi a început să mă atace în publicaţiile exilului”? A fost sau n-a fost Eliade legionar? Poate că, de la un moment dat, doar a fost „obligat” să joace un anumit rol, poate că a trebuit să colaboreze cu voie de la „stăpânire”, dacă nu, altfel, i s-ar fi întâmplat ceva rău… E uşor să fii categoric. Dar, sub aspectul luptei anticomuniste, au făcut bine legionarii că au organizat totuşi ceva? Dar ei au organizat oare? Sau cine? Aşadar, vrei să găseşti argumente ce-ar susţine faptul că a fost antisemit? Găseşti cu carul… Vrei contraargumente? În egală cantitate, poate chiar mai mult…

Să luam altă mărturie, mai… neutră. În 1986, celebrul disident, preotul Gherghe Calciu-Dumitreasa, se hotărăşte să-i facă o vizită lui Eliade pentru ai mulţumi pentru că înfiinţat „comitetul de salvare al părintelui”. Părintele locuia în Cleveland. Din… întâmplare, în acelaşi oraş mai locuia un „legionar bătrân”, pe nume Victor Corbuţiu. Acesta îl anunţă că fraţii Ronett vor veni cu maşina de la Chicago pentru a-i lua să-i ducă la Eliade, care i-a primit imediat. Părintele mărturiseşte că în cele din urmă s-a ajuns la a se discuta despre tinereţe, despre Mişcarea legionară şi despre Nae Ionescu. L-a mai auzit pe Corbuţiu spunând cum că păcatul cel mai mare al şefilor legionari a fost încălcarea „jurământului sărăciei de bună voie”. Şi până şi el s-a arătat surprins întrebându-se cum este asta posibil, că toţi legionarii pe care el i-a întâlnit prin închisori erau „vai mama lor!”, iar alţii, ieşind din închisori, ori muncind prin fabrici, prin Occident, cum de au avut timp să se îmbogăţească? Nu cumva…?

În prelungirea acestor suspiciuni, mă întreb de ce unii evrei i-au reproşat cu atâta vehemenţă lui Nicolae Steinhardt convertirea la ortodoxie. De ce aceste reproşuri au venit după ce monahul s-a apropiat suspect de mult de Virgil Ierunca, de cercul de la Paris? Dar asta-i o altă treabă… Închid paranteza.

Imaginaţi-vă că la acea vreme Culianu se afla în preajma savantului (celui mai mare istoric al religiilor din toate timpurile, al ultimului mare umanist al epocii moderne etc.), care, de n-ar fi avut neşansa de a fi român, şi trăi în epoca tanatofobiei – o teamă, dar şi o obsesie de moarte – ori poate că tocmai din cauza acestor implicaţii –, ar fi dus la… „revizuirea sistemelor filozofiilor umane”; un singur om, care, pentru aşi scrie opera, a trebuit să ţină piept tuturora, să-i împace pe toţi (securişti, comunişti, legionari – puneţi apoi negaţia „anti” în faţa lor –, apoi vânători de nazişti, de antisemiţi, febeişti, CIA-işti, agenţi, justiţiari; dar şi proletcultişti, românofobi etc.) Nu „meseria de a trăi”, ci arta de face „elogiul vieţii”, nu principiul: fără compromisuri, ci asumarea minimală… şi atributele unui optimism al existenţei ar mai putea continua, dar mă opresc aici. În această perioadă şi sub aceste condiţii îşi face apariţia şi Culianu, un mare naiv, un hipersensibil, unul care-şi construia cu disperare „arta fugii” din lume, unul care nu ştia „nimic despre România” – iar Eliade îl ia, mai mult sau mai puţin ocrotitor, sub aripa sa, fără măcar să realizeze prea bine de ce, nici măcar „semnele” nu-l obligă să facă această alegere; de ce nu l-a ales pe Marghescu, ori pe oricare altcineva, să-i pună ordine în hârtii? (Dar numai în cele care se ocupau de disciplina lor „nefericită”); poate că nu Eliade a ales, ci invers.

Cuprins de oarecari remuşcări, că nu a prezentat la timp prefaţa pe care i-o solicitase editorul francez al cărţii lui Culianu, Expériences de l‘extase, Eliade scrie, la 1 august 1984: „Admiraţia mea pentru Ioan este sinceră şi fără margini. (…) Sper că voi putea scrie odată tot ce gândesc despre Ioan Culianu.” N-a apucat, n-a putut, din motive de timp şi priorităţi, ori a avut o reţinere… strategică? Cu mulţi ani în urmă, cu nouă ani, în 1975, Eliade notase în jurnal: ”…şi sper că vom putea să stăm puţin de vorbă. Băiatul a venit la Chicago ca să, «pasămite», lucreze cu mine. Ne-am tot întâlnit, dar rareori am discutat de ale noastre…” Adică lucruri care ţineau exclusiv de istoria religiilor. În intenţia şi grija lui de a-l proteja pe Culianu de istorisiri, întâlniri şi implicaţii neplăcute, Eliade nu l-a avertizat şi nici nu l-a pregătit pentru o bătălie politică, prezentă ori viitoare, mai precis, nu l-a crezut capabil; nici nu şi-a dorit să devină capabil. Culianu trebuia să rămână un istoric al religiilor.

Dar marele naiv, „timid şi cutezător”, nu se dezminte: cuprins de remuşcări e gata de a se recăsători cu o evreică (gata de-a deveni evreu), cu „o profesoară , extatică, vorbind de veveriţe şi desenând inimioare”, cum consemnează Monica Lovinescu, indicând că descrierea i-a fost făcută telefonic de către cumnatul lui Culianu, Dan Petrescu. Un naiv gata de-a plăti toate oalele sparte devenind mai patriot decât „patrioţii”, crezând că revoluţiile pot fi spontane; orbit de propriile convingeri şi succese, plus de bucuria că putem scăpa ţara de ruşi si de comunişti, n-a mai văzut nimic. Culianu era prea fericit.

_________________________________
Apud Mircea Handoca, în „Cuvânt înainte” la Memorii, (1907-1960), vol. I, Mircea Eliade, Editura Humanitas, Bucureşti 1991, p. X. Dar imediat după evenimente, într-o scrisoare către Emil Cioran, datată 27 februarie 1939, Eliade confirmă cele 17 zile – „Zdrobit la Prefectură”.

Nu pot accepta ieşirea de timp („Tărâmul nevăzut”) aşa cum sugerează Mircea Eliade, mai ales în Secretul doctorului Honigberger, sau Nopţi la Seranpore, mai degrabă însuşesc principiul premoniţiei, al cogniţiei, din I.P. Culianu, dar nu mai mult decît o stare psihică; dar e foarte greu să alegi între Liiceanu (Uşa interzisă, Editura Humanitas, 2002), care ia Prozac şi Andrei Pleşu (Despre îngeri, Editura Humanitas, 2003), care „vede” îngeri; mă situez de partea lui Liiceanu care spune: „prefer să fiu disperat decât escrocat.” (p. 243), însă ştiu că poziţia lui Pleşu e mult mai umanistă. Mircea Eliade îi scria lui Cioran: „ …ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână (…), vreun Haşdeu pe care să-l editezi?!” (Europa, Asia, America… Corespondenţă A-H, Editura Humanitas, 1999, p. 155). Ucigaşul lui Culianu a sunat în Columbia după ce a apăsat pe trăgaci, pentru a induce în eroare poliţia – dar şi ca un „semn”! Cu toate acestea, Eliade a declarat că Cioran ia fost cel mai… mare prieten (Întâlnirea cu sacrul, volum îngrijit de Cristian Bădiliţă şi Paul Barbăneagră, Editura Echinox, Cluj, 2001, p. 80).

Monica Lovinescu, Jurnal 1990-1993, Editura Humanitas, 2003, p.80.

Mircea Eliade, Jurnal. 1970-1985, Editura Humanitas, 2003, p.85.

Unele dintre informaţiile din acest capitol le-am cules de pe Internet, de pe site-urile oficiale ale unelor organizaţii legionare din Occident şi le-am discutat cu unele persoane care se îngrijesc de aceste pagini electronice. Pentru a respecta legea, nu consemnez adresele web, iar persoanele respective au dorit să-şi păstreze anonimatul.

Antecedentele Mişcării Legionare

Standard

1) Grecii fanarioţi. Fraţi făcuţi – Fraţi de Cruce. Ritualuri. Cultul Romei. „Legiunea Sacră”. Slugerul Tudor. Anarhie în Bucureşti

1818. În acele vremuri, grecii erau singurii din Imperiul Otoman cunoscuţi în Europa de vest. Aveau şcoli în toate oraşele, în toate insulele, iar cele din Chio, Kidonia şi Bucureşti erau celebre. Clerul ortodox din toată Turcia era de origine greacă. Averile mănăstireşti din Principate, tot pe mâna lor. Nu se pomenea picior de evreu în Iaşi pe-atunci. Spre deosebire de alte naţiuni: bulgarii, bosniacii, sârbii, croaţii care, în ignoranţa lor, se credeau tot greci, devreme ce aparţineau tot ortodoxiei, grecii puteau apela la istoria lor milenară, la cultura lor clasică, ce stăpâneau în toate universităţile şi academiile vestice, pentru a putea spera la o independenţă statală. Fanarul, cartierul din Istanbul în care locuiau orăşenii greci înstăriţi, inspirau acestora un sentiment de separare. Cum însă în aspiraţia lor conştientizau că nu se pot lipsi de ajutorul popoarelor enumerate mai sus, pentru care însă îndemnul de a lupta pentru ţară – un anumit teritoriu –, n-ar fi avut relevanţă, li se indică acestora să se răscoale pentru credinţă, în numele religiei comune, ortodoxia. Zavera grecească de la 1821 a avut implicaţii în Moldova şi Ţara Românească. Cuvântul există în limba bulgară şi sârbo-croată şi se traduce prin răscoală.

1814, Odesa. Poetul Riga (1757-1798), fostul secretar a domnitorului fanariot al Moldovei, Alexandru Ipsilanti (1786-1788), împreună cu arhimandritul Diceu, profesorul Santo şi cu Scufa, un neguţător grec bogat, înfiinţează Eteria, sau „tovărăşie”, în limba greacă (Hetairia). Numele era menit a nu trezi bănuieli turcilor din vreme ce multe „tovărăşii” funcţionau ca şi societăţi comerciale în toate porturile şi nu numai. Eteria avea ca scop independenţa Greciei, obţinută cu ajutorul Rusiei şi al Principatelor, dar şi trezirea conştiinţei naţionale a celorlalte grupări etnice din Imperiul Otoman pentru a-l slăbi.

Se spera, mai ales, pe ajutorul împăratului Alexandru I (1777-1825), cel dintâi din Dinastia Romanov care, dealtfel, a lăsat să planeze informaţia că el ar fi fost, de fapt, capul Eteriei. Nici nu putea altfel din moment ce nu dorea o confruntare directă cu otomanii. Napoleon Bonaparte ameninţa Rusia. A existat şi un tratat de neagresiune semnat cu turcii, funcţional pe toată durata campaniei lui Napoleon.

Pe de altă parte, împăratul Alexandru I, visa la a stăpâni peste toate popoarele de rit creştin-ortodox, să refacă astfel Imperiul Bizantin, idee reprezentată de unii istorici prin sintagma: „Cultul celei de a 3-a Rome”. Să amintim că în anul 1815, împreună cu Austria şi Prusia, formează Sfânta Alianţă.

La început, organizaţia nu-şi află ecou în boierimea moldavă. Se părea ca aceasta era una din multele asociaţiuni la modă, după model franţuzesc, înfiinţate pe lângă şcolile greceşti. Dar o întâmplare, sau un zvon, face ca, în capitala Moldovei, lucrurile sa ia o întorsătură neaşteptată.
Unul dintre membrii marcanţi ai Eteriei este trimis în Rusia pentru a căuta noi aderenţi printre tinerii greci stabiliţi acolo. Este arestat de către poliţia rusă, dar după câteva zile este eliberat şi trimis la Iaşi. Aici, Galatis, fiidcă acesta îi era numele, este chemat la consulatul rusesc unde i se pune la dispoziţie o mare sumă de bani, spunându-i-se că sunt din partea împăratului însuşi. Din momentul acela nu mai exista îndoială că Eteria n-ar fi fost condusă de către Alexandru I şi impactul asupra junilor de boieri moldoveni şi valahi mai apoi, avea să cunoască o recrudescenţă deosebită.
Modul de organizare, funcţionare, recrutare a noilor membri şi mai ales mistica care făcea ca organizaţia secretă să funcţioneze, prefigura în devans un alt tip de „asociere amicală”, mistico-naţionalistă, ortodox-extremistă şi anume Mişcarea Legionară.

Eteria preluase de la orientali noţiunea de „fraţi făcuţi”, sau cardaşlâc, cum i se spunea în turceşte, un soi de prietenie necondiţionată, sub auspiciile unor idei mai mult sau mai puţin mistice, ezoterice, ori bazată pe interese de clan, de grup, precepte care funcţionau foarte bine la armatele otomane. Caracterul divin al Eteriei era articulat de semnul crucii, de religia Ortodoxă, opunând semilunei cotropitoare, care dezmembrase Imperiul Bizantin, un caracter supranaţional. Bărbaţii membri ai Eteriei îşi ziceau „Fraţi de Cruce”.

Interesant este modul în care un nou membru îşi făcea intrarea în frăţie: Se mergea la biserică şi acolo, în faţa altarului, cel vechi împreună cu neofitul se înţepau la mână până dădea sângele. Luau apoi cu limba, reciproc, picăturile de sânge, în timp ce se spuneau legămintele. Acela care îl convertea pe noul intrat urma să fie şi cel de care avea să asculte cu desăvârşire: „Viaţa ta e a mea şi sufletul tău e al meu!”, enunţa astfel caracterul şi efectul jurământului, iar celălalt convenea cu maximă stricteţe. Mai mult decât atât, „Fraţii de Cruce” urmau a sacrifica totul: familia, averea, poziţia socială, apoi şi viaţa, pentru credinţa ortodoxă şi pentru eliberarea ţărilor de sub barbaria semilunei. Supunerea faţă de un anumit comitet local trebuia să fie deplină. Existau parole prin care se recunoşteau fraţii din comitete zonale mai îndepărtate. Dar un simplu membru nu-şi putea cunoaşte decât pe superiorul lui imediat, lipsindu-i putinţa de a se adresa unui alt conducător, decât printr-o riguroasă regulă de subordonare erarhică, concepte pe care avem a le regăsi în organizarea cuiburilor legionare. Însă similitudinile nu se opresc aici.

Generalui Alexandru Ipsilanti (1792-1828), nepotul domnitorului fanariot cu acelaşi nume, datorită funcţiei pe care o deţinea în armata imperială rusă, a avut ezitări în a adera la Eterie, nefiind sigur de poziţia împăratului. Dar apoi, găsind prilejul de a prezenta suveranului cauza grecească, acesta ar fi comentat aluziv: „Facă-se o răscoală în Grecia şi cazacii mei se vor duce s-o ajute.”. În 1819, generalul avea să devină comandantul militar suprem al Eteriei.

În seara de 22 februarie 1821, Al. Ipsilanti, însoţit de câţiva amici, pleacă din Chişinău, trec Prutul şi ajung la Iaşi. Pe 26, Eteriştii se adună la mănăstirea Galata de lângă capitala Moldovei, depun un nou jurământ şi pornesc spre Bucureşti. În fruntea grupului, un steag alb pe care era desenată crucea şi pasărea fenix şi dedesubt se aflau inscripţiile: „Cu acest semn vei birui! Renasc din cenuşa mea!”.

Cei mai destoinici dintre tinerii greci, printre care se aflau doar câţiva români, majoritatea studenţi, formează o aripă paramilitară denumită „Legiunea Sacră”. Toţi membrii acesteia, până la unul, aveau să piară într-o legendară bătălie cu turcii lângă Drăgăşani.

În Ţara Românească, cel mai important membru al Eteriei avea să devină slugerul Tudor de la Vladimireşti. În urma vitejiei arătate în războiul ruso-turc dintre 1806-1812, acesta dobândeşte gradul de ofiţer în armata rusească şi este decorat cu Crucea Sfântului Vladimir. Tudor Vladimirescu intră în Eterie cu credinţa că era condusă de însuşi împăratul Alexandru I şi depune jurământul în biserica Sfântul Sava, primind drept şef erarhic pe Ipsilanti, act cunoscut ca, „Legământul lui Tudor”. Numai că Tudor socotea să folosească prilejul pentru a scăpa ţara de fanarioţi, de ciocoi şi de boierii asupritori, aspiraţii cu care intră în contradicţie cu conducerea Eteriei, găsindu-şi astfel moartea. Idealurile sale se opreau la noţiunea de naţie, nu ţinteau la o suprastatalitate bazată pe credinţa ortodoxă. De menţionat că o lungă perioadă de vreme s-a aflat ca refugiat la Viena, de teama domnului Ţării Româneşti, de aceeaşi origine greacă cu Ipsilanti, anume Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), exact în perioada în care aşa zisa, „ciuma lui Caragea”, făcea multe victime. Caragea vroia să-l predea turcilor.

Pe 25 martie 1821 generalul Ipsilanti defilează cu armata sa pe străzile principale ale Bucureştiului cântând Marsilieza însă pe versurile poetului Riga, apoi abordează steagul cu care plecase din Iaşi spunând: „Aşa şi la porţile Bizanţului!”.

Numai că anarhia era deplină pe străzile şi în casele bucureştenilor. Jafurile, abuzurile şi execuţiile sumare, neînţelegerile dintre micii comandanţi, atât din tabăra grecească, cât şi printre cetele de panduri ale lui Tudor, face ca inevitabila intervenţie a trupelor otomane, care aşteptau să intre în ţară, sa-i apară pandurului ca singura modalitate de a scăpa ţara de anarhie. Când o delegaţie turcească vine să evalueze situaţia, este primită foarte bine de către populaţia înspăimântată de hoţii şi cer otomanilor să le scape ţara de zavergii.

Mai înainte, Tudor Vladimirescu, este înştiinţat de către cancelarul consulatului austriac Udriski, asupra deciziei împăratului Alexandru de a rămâne neutru, nefiind pregătit pentru o confruntare directă cu turcii. Evaluând situaţia, înştiinţează pe comandatul turc că pandurii lui se răsculaseră în contra asupritorilor fanarioţi, a ciocoilor, dar ţara rămânea în continuare supusă Imperiului Otoman. Grecii nu-i vor uita trădarea.

2) Permutări. Revoluţia franceză. Rusia, rival religios? Tudor „mântuitorul”. „Teroarea istoriei”. Exterminarea poporului dac

Boierimea şi Domnia moldovenească a primit cu o surprinzătoare simpatie vestea Revoluţiei franceze de la 1879. Nu făceau distincţie între imperiu şi republică, în care, desigur, ei nu şi-ar fi găsit locul. Confuzia era generată şi de faptul că Franţa se afla în relaţii foarte bune cu Poarta, pe lângă care se putea interveni în favoarea Moldovei, în ceea ce priveşte revenirea la domniile pământene, adică la renunţarea celor fanariote. Atenţia lor creşte în momentul campaniei din Egipt a lui Napoleon, spre indignarea consulatului rusesc de la Iaşi, care vedea în Napoleon Bonaparte exponentul unor idei de naştere politică periculoase pentru Rusia, un imperiu dinastic de drept divin.

Monarhii Sfintei Alianţe, în frunte cu Alexandru I, întemeietorul ei, consultându-se asupra stăvilirii valului revoluţionar ce le punea în pericol tronurile, hotărăsc că nu pot sprijini nici o manifestare revoluţionară, fie şi acolo unde aceasta era îndreptată împotriva Imperiului Otoman, ca emancipare naţională a populaţiilor asuprite. Interpretează toate mişcările revoluţionare ca fiind un ecou al Revoluţiei franceze.

De la Laybach, localitatea unde au avut loc consultările, împăratul Rusiei condamnă atât răscoala lui Ipsilanti cât şi ridicarea lui Tudor, pe care, la 18 februarie 1821, consulul rus de la Bucureşti îl dezavua public. Cinci zile mai târziu i se retrage decoraţia şi gradul de locotenent în armata rusă. Cu toate acestea Tudor ocupă Bucureştiul la 21 martie, se declară „Cârmuitorul oştirilor ţării” şi îşi reafirmă scopul de a „mântui ţara”, scăpând-o de fanarioţi şi de ciocoi.

Ridicarea unor noi imperii, Rus şi Austriac, odată cu slăbirea puterilor Porţii, face ca din nou dilema identitară să neliniştească inimile boierimii române. Trădările venite, când din partea turcilor, când din partea creştinilor, fie ei de rit ortodox, sau catolic, ori datorită înţelegerilor dintre marile puteri făcute peste capul românilor, îl face pe Miron Costin să exclame: „Nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremi”, exemplificând primul, fatalismul unei ţări care se află „în calea tuturor răutăţilor” (Grigore Ureche), ori enunţând pentru prima dată conceptul de istorism, sau de „teroare a istoriei”(Mircea Eliade).

Astfel că mai toţi cărturarii şi domnii vremii vorbesc despre „vremurile aspre”; „vieţi lunecoase”; „primejdiile acestui pământ covârşite sunt”, contribuind, alături de conceptul răsăritean-ortodox al precarităţii condiţiei umane, la desăvârşirea unei identităţi din care trebuie mereu să evadezi pentru ca întorcându-te să găseşti ceva schimbat. Teorie care nu se află în opoziţie cu istorismul iudeo-creştin, dacă nu cumva ar putea fi chiar comparată cu acesta, pentru că la bază se află în mod incipient exact aceleaşi complexe şi sensibilităţi. Spre deosebire de evrei, care au evadat din Egipt în căutarea pământului făgăduit, Ţara Sfântă, românii, neavînd unde să plece, nefiind nici măcar consacraţi ca popor, se simt mereu obligaţi să scormonească cu disperare în negurile istoriei pentru aşi dovedi etnicitatea, pentru a obţine dreptul de a stăpâni pământul pe care îl locuiesc, pentru a demonstra continuitatea. Această înfrigurată preocupare s-a dovedit cu atât mai tragică din moment ce nu s-a găsit un sprijin în alianţele bazate pe similarităţi creştine, dovedite instabile de-a lungul timpului, contribuind, cel puţin în ceea ce priveşte pe moldoveni, la desăvârşirea unui caracter susceptibil, pesimist, blazat-romantic, melancolic, contemplativ, fatalist, gata de experimente mesianice particulare, ori colective.

Prima ocupaţie rusească încheiată în 1812 prin Pacea de la Bucureşti, prin care Moldova a pierdut pentru prima dată Basarabia, a spulberat şi ultimele speranţe referitoare la bunele intenţii ale Rusiei ortodoxe. „Nu le mai ajungea case sau loc a încăpea (…) şi nu-i mai putea sătura şi încă şi fura tot ce găsea” (Dionisie Ecleziastul, 1759-1820). Ca mod de comportament, s-au dovedit mult mai barbari decât otomanii.

Ne aflăm în momentul când latinitatea poporului român nu mai trebuie demonstrată, nici argumentată, originea sa pare acuma firesc recunoscută de către toată lumea. O bătălie câştigată în sute de ani.

Dar primul care a contestat exterminarea poporului dac a fost Enăchiţă Văcărescu în Gramatica Rumănească (1787), iar în 1818, D. Fotino, dezvoltă afirmaţia în Istoria Daciei, ca o tendinţă autohtonistă de continuitate etnică de la începuturile istoriei. Revendicare respinsă cu indignare de către învăţaţii transilvăneni interesaţi de o apropiere de puterile apusene latinizate.

3) Uciderea lui Tudor de ziua Sf. Constantin, stil vechi. Erezia lui Arius, arienismul şi arhanghelul Mihail. Naţia şi „nuiaua” lui Dumnezeu. Mistica

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu s-a soldat cu eşec, dar nu fără urmări benefice, unele chiar imediate, cum ar fi revenirea la domniile pământene, abolirea celor fanariote. Însă dezideratele iniţiale rămâneau neîmplinite, adică înlăturarea ciocoismului, a asupritorilor celor mulţi, căminarii, târgoveţii, negustorii necinstiţi, printre care, dintre cei mai mulţi, se întâmplă a fi greci. În comparaţie cu aspiraţiile generalului Ipsilanti şi ale Eteriei, acestea păreau revendicări revoluţionare bazate pe un anumit mod de gândire raţional, reclamat de Revoluţia franceză şi însuşit mai târziu şi de Paşoptişti.

Într-o zi de sărbătoare ortodoxă, de ziua Sfântului Constantin a anului 1821, Vladimirescu se afla în tabăra sa, retras la Goleşti. Animozităţile dintre el şi Ipsilanti erau la apogeu. Primeşte vizita căpitanului Ghiordache Olimpie, unul dintre cei patru căpitani ai „Legiunii Sacre”, care-l iniţiase şi în faţa căruia jurase credinţă Eteriei, în biserica Sf. Sava din Bucureşti, aflată pe locul în care astăzi tronează statuia lui Mihai Viteazul. Pandurul îl primeşte prieteneşte. Olimpie îi spune că se află în drum spre Târgovişte, unde se va ţine un consiliu de război cu toţi comandanţii Eteriei, urmând să se hotărască modul de acţiune ce trebuie adoptat în lupta împotriva otomanilor. Îl convinge şi pe Tudor Vladimirescu să meargă, promiţându-i că neînţelegerile dintre el şi Ipsilanti se vor clarifica. Era o cursă. Nu departe de Goleşti îl aştepta căpitanul Orfano cu 300 de arnăuţi, care-l arestează pe domnul Tudor, îl pune în fiare şi il duce în tabăra grecească, unde este judecat şi condamnat. Este asasinat la Iazul Morii din Târgovişte, la 27 mai 1821.

Arnăutul era un mercenar aflat în slujba oricărei curţi boiereşti. De obicei se recrutau din rândurile populaţiilor de rit ortodox. Armata rusă nu ducea lipsă de arnăuţi. În cadrul mişcării greceşti ostaşul se va numi „mavrafor”. Cu timpul, aceştia s-au consacrat ca luptători pentru credinţă, pentru eliberarea Constantinopolului, capitala fostului Imperiu Bizantin, „a doua Romă”, după căderea Imperiului Roman. Să fie o întâmplare că ademenirea domnului Tudor s-a petrecut chiar în ziua Sf. Constantin, împăratul sfântului imperiu, ridicătorul crucii?

Înaintea marii bătălii cu Maxenţiu din 313, istoria creştină arată cum s-a ivit pe cer o cruce imensă sub care stătea scris: „In hoc signa vinces!” – Cu acest semn vei birui! Şi astfel o cruce de aur, împodobită cu pietre preţioase, va însoţi armatelor sale ce vor ieşi biruitoare.

Constantin cel Mare (280-337), înfăptuitorul unui nou imperiu, revendicat ca şi continuator al Romei, reconstruieşte vechiul oraş Byzantion denumindu-l Constantinopole (330 d.H.). Defineşte conceptul de monarhie de drept divin. Este primul împărat creştin. Legalizează creştinismul prin Edictul de Toleranţă de la Milano în 313. A convocat Consiliul Ecumenic de la Niceea în 325. Este cel care a combătut arienismul – superioritatea bazată pe rasă –, termen abstract, arienii nefiind practic o rasă umană. Se cunosc două teze: 1) Triburile indo-europene disparat pătrund în India de Nord-Vest acum 4000 de ani. În urma cuceririlor, triburile sunt prezentate în manuscrise prin vocabula „airya” în avestică, sau „ārya” în sanscrită, care s-ar traduce prin „(om) nobil”, superior, cuceritor. 2) În dogmatica creştină, arianismul se referă la preotul din Alexandria, Arius. La începutul secolului al IV-lea, preotul Arius, propune o interpretare diferită a Trinităţii. Dumnezeu este singur – Unu –, iar Fiul şi Sfântul Duh sunt divinităţi ulterioare Creaţiei, entităţi secundare. Astfel Iisus Cristos apare, în reluarea unei teze mai vechi, din sec. Al II-lea, ca fiind corespondentul arhanghelului Mihail. Îmbrăţişată de mulţi episcopi, erezia, bazată pe coerenţă şi logică, a fost învinsă cu greu. Se nasc două tendinţe ideatice: i) Daca Dumnezeu a intervenit în Istorie printr-o „creaţie ulterioară”, oricând mai poate interveni – Lumea nu e gata! ii) Dacă poporul ales a negat o primă venire, nerecunoscînd în Iisus pe Mesia, Dumnezeu trebuie să-şi întărească autoritatea printr-o pedeapsă aplicată celor care şi-au întors faţa de la El şi e de înţeles că oamenii care vor vedea în Iisus pe Singurul Fiu – Mesia –, va fi noul popor ales de Dumnezeu, prin acest popor planul Său se va realiza. Concluzie: Dacă există o ierarhie a Trinităţii, ierarhizarea popoarelor este iminentă: un popor poate fi deţinătorul Graţiei Divine. De aici şi până la supremaţia unei anumite rase umane asupra alteia, a unui popor asupra altuia nu e mult, înţelegerea nu este decât „noţională” (naţională?). Paradoxul face ca exact conflictul dintre aceste fundamente să ducă la emancipare, „jertfa” ereticilor să motiveze creaţia drept-cunoscătorilor. Când e vorba de Voia Domnului (Logosul?) logica umană se torsionează, pentru că e mai coherent din punct de vedere uman să ierarhizezi Trinitatea, decât să le crezi consubstanţiale.

Naţiunea este forma prin care admiţi că poporul e şi altceva în afară de carne, de trupuri. Grafic reprezentat, „naţiunea” e o formă geometrică care închide o… noţiune, un concept, o sferă – fondul –, pe când „poporul” e o aglomerare de „puncte” – şi cel care aduce „sfera” închide „punctele”, stăpâneşte. În religie Criza apare atunci când nu mai simţi că există o „sferă”, un fond, iar Titu Maiorescu a tradus pentru noi „forma” poporului român care părea să nu mai aibă „nici-o-sferă” (at-mo-sferă – plin cu aer – cu nimic! Sic!). În acest caz, Dumnezeu, pentru a face ca să se meargă totuşi înainte, „bate la fund oamenii” (ca să zici că dă şuturi, trebuie să admiţi că Dumnezeu are picioare, ceea ce e fals!). Cum? Scoţând din inconştientul colectiv idei sau doctrine – erezii – rămase acolo in stare de latenţă – „nuiaua” Lui. Sub acest aspect, jertfa celor care s-au făcut „nuiaua” lui Dumnezeu poate părea exemplară, cu atât mai mult, cu cât, pentru cei drepţi rămaşi, sfinţirea „nuielelor” este imposibilă.

Greşit nu este să gândeşti aşa, ci să ştii aşa, pentru că ştiinţa asta este prima şi uneori singura disciplină umană care justifică omorul (Cain ştia că ştie ceva; Toma Necredinciosul doar vroia să ştie), pentru că prima ei facultate este să motiveze şi să justifice rolul „nuielelor”.

Confuzia, nu singura – şi cu asta gata –, este că aşa nu se face nici o delimitare între ştiinţă şi mistică. Una se subordonează celeilalte. Se apără una pe alta: când una, când cealaltă, devin nisip de băgat capul, spaţiu pentru re-cules (re-interpretare, re-întoarcere), „acasă” pentru cei fără de casă, camuflare când „ginitorii” amuşină, un joc al zeilor – şi aici practicile divinatorii explorează sensul.

În 1204, ca urmare a Marii Schisme, Constantinopolul este asaltat de către participanţii la Cruciada a IV-a, care constituie Imperiul Latin de Constantinopole. Apoi este cucerit de către turci în 1453, devenind Istanbul. După căderea în zona de influenţă turcească, moştenirea conceptului de monarhie de drept divin, de continuator al Sfântului Imperiu Bizantin (a doua Romă), este preluat de către Dinastia Romanovilor (1613-1917). Avem celebra legendă a Tichii de Mărgăritar.

Alexandru I al Rusiei nu dorea eliberarea Istanbulului, reabilitarea Bizanţului, implicit a Romei Sfinte, pentru că deja „Roma” se afla la Sankt Petersburg, deziderat simetric Testamentului lui Petru cel Mare (1672-1725), întemeietorul oraşului respectiv şi a Rusiei moderne. Aşa că a susţinut mişcările de emancipare naţională a populaţiilor din sânul Imperiului Otoman, dar indirect şi neangajant, atât cât să testeze şi să încerce a slăbi puterea turcilor. Sub aspect religios el deja se afla într-un război mai mult sau mai puţin sfânt, acela exemplificat de ideile Revoluţiei franceze şi a împăratului Napoleon Bonaparte de care se simţea grav ameninţat.

Într-o scrisoare din anul 1692, Grigore Ghica îi propunea regele Poloniei, Mihail Wiśnowiecki, formarea unei coaliţii pentru ocuparea oraşului sfânt Constantinopole. Avertizează asupra cazacilor ruşi, „…cari sunt în stare de a înşela pe însuşi dracul şi prin a căror perfidie pierde creştinătatea”. Recomandă ca unii dintre capii lor, în cazul în care vor vrea să participe la o eventuală cruciadă, să fie ţinuţi ostatici, pentru a nu trăda. (Miron Costin, Opere, ESPLA, 1958).

4) „Fraţi de Cruce”. Cântarea României. „Arhanghelul” Mihai Viteazul. Fracturarea sufletului românesc – 1848

1841. Ion Ghica, abia întors de la Paris, merge să-l viziteze pe poetul Alexandrescu care se afla închis la Gorgani. Ofiţerul de pază, complice, îl întreabă dacă n-ar vrea să-l vadă şi pe Nicu Bălcescu. Într-o celulă, pe un pat de scânduri, fără nici un aşternut, decât o manta soldăţească, îl găseşte pe Bălcescu, un tânăr căruia abia îi mijise mustaţa. Îl recunoaşte a fi copilul firav, dar aprig, pe care-l scosese din mâinile fiorosului Sotea, ce-i furase alviţa din mână cu ceva ani în urmă.
Nicolae Bălcescu (1819-1852), până la 20 de ani citise tot ceea ce se putea găsi referitor la istoria românilor. Prima sa lucrare, „Istoria armată la români”, este impusă publicului de către prieteni, recomandată lui Kogălniceanu, tipărită in tipografia sa de la Iaşi. „Istoria lui Mihai Viteazul”, este cea mai importantă creaţie istorică, reprezentativă pentru politica vremii. Bălcescu avea convingerea că România nu se putea afirma decât prin puterea armelor, iar episodul unirii de la 1600, sub Mihai Viteazul, îi devine ideal. Românii trebuie să iasă pe câmpul de bătălie, să se înarmeze, dacă vor să-şi câştige independenţa şi unitatea.

Într-o toamnă a anului 1843, trei oameni, simţindu-se răspunzători pentru starea de umilinţă a ţării, înfiinţează o societate secretă denumită „Frăţia”. Luând ca exemplu idealul revoluţionar francez, adoptă ca deviză, „Dreptate şi frăţie!”.

Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, se leagă „Fraţi de cruce”. Fiecare dintre ei urma a risca totul pentru ceilalţi doi: averea, numele, viaţa etc. Ermetismul societăţii secrete ar fi trebuit să fie absolut.

Într-o şedinţă de studii istorice prezidată de generalul Mavru, Nicolae Bălcescu, prezintă un manuscris pe care pretinde că l-ar fi găsit la un călugăr ortodox, într-una din călătoriile sale de documentare pe marginea Dunării, la o mănăstire pe care a vizitat-o prin 1845, sau 1846 – nu e sigur. Documentul se numea Cântarea României şi era scris sub forma unui poem biblic. Cu toate că dovezile conduc la faptul că textul ar fi fost produs de însuşi Bălcescu, potrivindu-se ca stil şi problematică patriotică cu scrierile sale, rămâne în conştiinţa membrilor „Frăţiei” că manuscrisul ar fi fost cel puţin inspirat de un anonim călugăr mănăstiresc. Căpăta astfel o valoare mistică. Documentul, tradus de Alecu Russu în franceză (acelaşi care a descoperit şi balada Mioriţa), a circulat din mână în mână, îmbărbătând elanul patriotic al paşoptiştilor.

Organizarea „frăţiilor” era foarte ingenioasă. Iniţiatul făcea parte dintr-un cuib format dintr-un număr de membri limitat la 10. Cunoaşte direct numai pe şeful imediat, care-l iniţiase şi de la care primea nemijlocit ordine. Ierarhizarea funcţiilor de conducere imita titlurile ierarhiei bisericeşti: diacon, preot, arhiereu etcetera, fără a avea însă vreo legătură cu instanţa religioasă ortodoxă. Mai degrabă, religia „Frăţiei”, se aroga idealurilor lui Mihai Viteazul, domnul unirii, un arhanghel al românilor, înfrânt de nobilimea maghiară în 1600 la Mirăslău, asasinat în următorul an pe Câmpia Turzii.

Bălcescu petrece 2 ani în străinătate, căutând în marile biblioteci ale importantelor capitale europene tot ceea ce se putea găsi referitor la viaţa lui Mihai Viteazul. La Biblioteca Naţională din Paris găseşte portretul marelui domnitor realizat de Sadler – ce se cunoaşte astăzi.

Toţi învăţaţii vremii, trăitori în ţară sau studenţi la Paris, erau obsedaţi de problema vechii Dacii. Numai aceasta ar fi legitimat unirea provinciilor româneşti. Dar latinitatea rămâne totuşi un important act de atestare etnică în Transilvania şi în unele cercuri vlaho-moldoveneşti. Împăcarea celor două curente s-ar putea realiza în numele unor idealuri mai recente: Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Încet, subtil, cultura populară asociază activitatea celor doi cu aceea a unor arhangheli.

1846, la Paris, ia fiinţă o altă societate: „Societetea Studenţilor Români”. Printre membri, Bălcescu, Kogălniceanu, Rosetti, fraţii Brătieni, iar ca preşedinte, Ion Ghica. Un vânt de schimbări importante bântuia prin Europa. Ludovic Filip al Franţei trimite ca ambasador la Roma pe naturalistul Rossi într-o încercare de a se supune curentelor. Cardinalul Mastai Feretti, de pe Sfântul Scaun, propovăduia toleranţa, contribuind fără intenţie la împlinirea ideilor. Poetul Alexandri avea să trimită în ţară o bucăţică din tronul răsturnat al Regatului Francez. Proclamarea Republicii Franceze a fost primită cu mare bucurie de către toţi românii revoluţionari de la Paris şi din capitalele provinciilor româneşti. Sub impresia evenimentelor, revoluţionarii paşoptişti aveau să se întoarcă în ţările lor.

La Iaşi revoluţia nu a ţinut decât şase zile. O mie de oameni s-au adunat în faţa hotelului Petersburg. Iniţial, domnitorul Mihail Sturza a considerat că revendicările nu erau chiar aşa de revoluţionare, dar a respins două dintre acestea: „Adevărata reprezentaţie a naţiei în adunările obşteşti” şi „Formarea unor gărzi cetăţeneşti”. Revoluţionarii n-au cedat, aşa că domnul a ordonat reprimarea mişcării.

În Ţara Românească, Revoluţia de la 1848 a durat ceva mai mult: din iunie până în septembrie. „Frăţia” a adus laolaltă mulţi oameni influenţi. Încă din martie, Comitetul însărcinează pe Bălcescu să redacteze proclamaţia către ţară, rămasă în istorie drept „Proclamaţia de la Izlaz”. Ca o continuare a liniei politice consacrate de Vladimirescu, din principiile revoluţionare se număra, „Respectarea suzeranităţii sultanului şi a autonomiei, conform vechilor tratate ale domnilor noştri cu Poarta” şi „Încetarea protectoratului Rusiei”. Proiectul documentului arată cu claritate imprecaţia arătată imperiului ţarist, în locul căruia se dorea o dominaţie otomană. Se pare că aceştia erau mai blânzi, sau în orice caz, respectau tratatele semnate.

Se hotărăşte ca revoluţia să pornească în ziua de paşti, dar consulul Franţei îl înştiinţează pe Rosetti că urma ca un mesager al ministrului de externe francez, Lamartine, să sosească în ţară. Poetul Lamartine1 (1790-1869) a fost prietenul Revoluţiei paşoptiste. Prin trimisul său, doctorul Mandl, ministrul le scrie personal şefilor mişcării indicând a nu acţiona sub nici un fel până nu se vor înţelege cu guvernul otoman. Generalul Aupick, noul ambasador al Franţei la Istanbul avea instrucţiuni de a media şi facilita întâlnirile dintre cele două părţi. E clar că revoluţionarii francezi preferau o alianţă cu Poarta în locul Rusiei.

Cam în aceeaşi perioadă cu sosirea doctorului Mandl, Comitetul primeşte un semn şi de la Ion Heliade Rădulescu2, neimplicat până la acea dată în actele pregătitoare revoluţiei. Îşi exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziţia mişcării toată influenţa de care se bucura. Vine insă cu o nouă informaţie, aceea că vodă Bibescu n-ar dezavua revoluţia dacă aceasta ar pune capăt influenţei ruseşti, prerogativă care se încadra politicii urmate de revoluţionari.
Într-una din întâlnirile lor, Heliade Rădulescu citeşte o invocaţie adresată lui Dumnezeu, poporului român şi puterilor străine, propunând-o ca manifest al revoluţiei. Se dovedeşte că scrierea era prea mistică. Convins, adoptă imediat textul deja aprobat de Comitet, acela scris de Bălcescu, pe care îl va tipări la tipografia sa de la Obor. Documentul, scris de mâna lui la dictarea lui Bălcescu, va pătrunde în conştiinţa publică şi în istorie ca redactat de I. H. Rădulescu. La vremea respectivă, mai multe personalităţi, printre care şi Ioan Ghica, a contestat arogarea lui Heliade.

Singura obiecţie pe care a avut-o Heliade la programul politic al Proclamaţiei de la Izlaz se referea la împroprietărirea ţăranilor. Prin aplicarea acestui punct s-ar fi ajuns la îndepărtarea boierilor. I se argumentează că oricum ar face, boierii tot vor fi împotriva revoluţiei şi vor căuta protectorat în Rusia, aşa că singura şansă rămâne coparticiparea plebei, a clăcaşilor.

Controversele rămân în stadiul de discuţie, după cum scrie Ion Ghica, pentru că un nou grup mai radical, condus de Brătianu şi Golescu, ajunge dominant în conducerea Revoluţiei. În proiectul de constituţie citit pe Câmpul de la Filaret se proclama, atât independenţa legislativă şi administrativă faţă de Poartă, cât şi emanciparea clăcaşilor, situaţie care ar fi dus automat şi la abolirea Regulamentelor Organice, set de documente legislative impuse de ruşi celor două Principate în 1829 prin Convenţia de la Adrianopole. Dealtfel, „abolirea Regulamentelor Organice” era un punct stipulat explicit în programul „Frăţiei”. Acestea perpetuau vechile privilegii boiereşti, impuse de ruşi în Ţara Românească în anul 1831, iar în Principatul Moldovei în 1832, ca o erarhie nobiliară specifică ţarismului. Cum Revoluţia franceză a lovit tocmai în acest mod de etatizare a societăţii, şi Paşoptiştii se făceau exponenţii fideli a acesteia, era obligatoriu preluarea şi aplicarea lui în Principate. De aceea, se poate spune că Revoluţia de la 1848, a ieşit victorioasă tocmai în anul 1857, printr-un alt pact supranaţional: Convenţia de la Paris, în care, printre altele, se instituia clar dezavuarea titlurile nobiliare.

Se cuvine a reţine că unii politicieni şi unele forţe ale filozofiei naţionaliste româneşti, atribuie Convenţiei de la Paris, prin înlăturarea din viaţa socială a României de mai târziu a etatizării funcţiilor de tip nobiliar, o lovitură aplicată sufletului românesc, care nu avea cu nimic de-a face cu subordonarea socială a francezilor pe care tocmai aceştia o înlăturaseră. „Vlădică” al românilor nu era echivalentul Regelui francez, dragomanul al cavalerului, boierul al nobilului ş.a.m.d.; Ştefan cel Mare nu a fost rege, ci voievod, iar un voievod, făcea voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi voia norodului. Aşadar, fractura sufletului românesc s-a produs imediat după 1848. Expusă cu competenţă de Titu Maiorescu în faimoasa teorie a „formelor fără fond”, această pierdere a „naturalului” din români, o pierdere prematură, înlătură şansa poporului de a evolua, de a se transforma şi face ca orice schimbare politică în România să încerce o reîntoarcere într-un timp în care sufletul românesc ar putea fi regăsit, dar dramatic, cu atâtea eforturi exasperate, acesta rămâne ascuns. Găsirea „naturalului” românesc, a firii pierdute, devine o obligaţie a oricărei minţi mai dotate, cu preţul cufundării în misticism, în extremism, sau în boală. De aceea, uneori, unii conducători, sunt mutilaţi de contradicţii, iar alţii aclamă mereu o „a treia cale”, mereu alta decât cele două posibile. De aceea şefii de stat românesc sfârşesc ucişi de trei secole încoace. E un punct de vedere la care unii reflectează şi astăzi.

Revenind în vara anului 1848, în Ţara Românească, datorită intenţiei evidente de emancipare naţională exprimate de revoluţionari, Ţarul şi Sultanul hotărăsc restabilirea vechii ordini printr-o nouă ocupare armată. La sfârşitul lunii iulie trupele lui Faud-paşa intră în Bucureşti. Singura opoziţie întâmpinată este aceea a detaşamentului de pompieri din Dealul Spirii. Peste două zile, cazacii generalului Lüders îşi fac şi ei apariţia. Veniţi dinspre Giurgiu, turcii sunt întâmpinaţi cu flori de către populaţie.

Bălcescu, editorul primei reviste istorice a României, Magazin istoric pentru Dacia, se autoexilează şi moare 4 ani mai târziu la Palermo, în Italia, nu în Franţa, atenţie! Avea doar 33 de ani.
Heliade Rădulescu, fondatorul primului ziar românesc, Curierul românesc, cel care s-a exprimat împotriva împroprietăririi ţăranilor, situaţie care ar fi dus, aşa cum dealtfel s-a şi întâmplat, la înlăturarea boierimii din susţinerea revoluţiei, urma să trăiască până la venerabila vârstă de 70 de ani. Ca scriitor preromantic, a analizat unele mituri populare (Sburătorul), iar în 1858, prin Biblicele, îşi arată preocuparea pentru studiile religioase din perspectivă istoricistă. Firi diferite, cu concepţii diametral opuse, nu se mai ştie care dintre ei a produs mai mult, Heliade, care s-a eschivat când a fost vorba ca, în numele revoluţiei să meargă la Istanbul pentru negocieri, motivând familia sa numeroasă, al cărei singur susţinător era, sau Bălcescu, acela ce nu şi-a făcut o familie fiind prea ocupat cu scotocirile prin bibliotecile mari ale lumii, căutând date care să-i susţină ideile naţionale.
5) Mistica „arhanghelului” Mihai Viteazul. Cantemir şi „Trădătorul” Brîncoveanu – B.O.R. şi insidiosul suflet românesc. Un „Urinatoriu”

Încă din primul an al domniei sale, 1593, Mihai Viteazul face unele gesturi care îi lasă perplecşi pe turci, neştiind cum să procedeze. Taie capetele tuturor creditorilor săi, cât şi pe ale acelora rămaşi neplătiţi din domniile trecute. Nimeni n-a mai îndrăznit să procedeze astfel până atunci.
Mihai Viteazul fusese numit domnitor al Valahiei de către Sinan-paşa, în urma intervenţiilor executate de către mama sa, Tudora, ca fiu legitim al voievodului Pătraşcu (1554-1557), zis şi cel Bun, asasinat (otrăvit) de către boierul Socol. Nu întâmplător, Pătraşcu cel Bun a fost protectorul diaconului Coresi, tipograful care făcea propagandă ortodoxiei în Transilvania, din Braşov. De fapt, s-ar zice că datorită expansionismului spiritual pe care la practicat tatăl lui în Ardeal, Mihai a primit credit pentru suirea pe tron.

Frumoasa Tudora, mama lui, era femeie din popor, coproprietară de han. Domnitorul Pătraşcu a remarcat-o in timpul unei călătorii spre Tîrgovişte. De asemenea s-a remarcat ca şi o pricepută negustoreasă, o adevărată capitalistă. Era cunoscută în „Tîrgul cu Floci” de lângă Brăila, locul unde se tranzacţionau ţesături şi fire din mătase. Spiritul ei tranşant, bătăios, va fi moştenit de către Mihai.

Imediat după înscăunare, aderă la „Liga Sfântă”, organizaţie suprastatală constituită sub semnul creştinismului, al Sfintei Cruci.

Mahomed al II-lea (1413-1481), cuceritorul Bizanţului, al Constantinopolului (1453), a fost oprit din avântul său spre Roma de către Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, în 1462. Vlad Ţepeş, domnul Munteniei (1456-1462), îl învingea şi el pe sultan, iar Ştefan cel Mare (1457-1504), câştigă celebra bătălie de la Vaslui (1475), obligându-l pe Mahomed al II-lea să se retragă din Moldova, tăind avântul înfricoşător de cuceriri al acestui uriaş strateg al războiului. În faţa acestei ameninţări, Imperiul Habsburgic, papalitatea, Spania, unele ţări germanice şi italiene formează „Liga Sfântă”. Mihai Viteazul avea să joace activ, important în cadrul acestei ligi. Bun organizator, a ştiut încă de la început să-şi creeze alianţe şi să-şi motiveze oştenii elaborând „Legământul lui Mihai”, în care promitea ţăranilor că vor primi pământ pe moşia de care aparţineau. La Călugăreni, ajutat de Ştefan Răzvan al Moldovei şi de Sigismund Bathory, principele Ardealului, îl zdrobeşte complet pe Sinan-paşa. În anul 1598, Mihai Viteazul, apare ca fiind eroul principal al alianţei creştine, încât toate popoarele subjugate de otomani văd în el un eliberator, un păzitor al credinţei cu sabia în mână, o întruchipare a arhanghelului – „căpetenie al oştilor cereşti”. Mitropolitul grec de Tîrnova îi scria: „(…) Aici toată creştinătatea este aplecată către Maria Ta, cum o va dovedi şi la judecata de pe urmă”.

În anul gloriei sale, Mihai Viteazul încheie un tratat cu Imperiul Habsburgic prin care recunoştea suzeranitatea împăratului asupra voievodului, dar fără oricare alte obligaţii ale aceluia din urmă. Este cel mai avantajos acord semnat vreodată de vreun comandant român, până la ajunul Unirii din 1918.
În anul următor, 1599, cardinalul Andrei Bathory, cunoscând intenţia lui Mihai de a uni cele trei provincii româneşti, speriat de protecţia Imperiului de care se bucura, se grăbeşte a-l soma să abdice şi să părăsescă ţara. Ca răspuns, Mihai cucereşte Transilvania, apoi, în mai puţin de o lună, trece şi în Moldova. Se proclamă în mai 1600, „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. De data aceasta trădarea avea să vină de la habsburgi. Nu puteau accepta ca Transilvania să-i revină lui Mihai. Înstigată, nobilimea ardeleană se răscoală şi, ajutată de trupele imperiale comandate de generalul Basta, îl înfrânge la Mirăslau. Mihai se refugiază la Praga. În anul următor, împăratul îi obligă pe cei doi comandanţi să se împace pentru a contracara o răscoală a Buzeştilor. Împreună, obţin victoria de la Gorăslau, însă, imediat, Mihai Viteazul este asasinat.

Ironia supremă face ca exact aceia pentru care organizase un adevărat zid protector împotriva năvălirii otomane care ameninţa „Altarul de la Roma” să-l „facă pierdut”.

Dinastia Habsburgică, fondatoarea şi stăpânitoarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanică, nu-i putea atribui voievodului un titlu nobiliar de esenţă divină, aşa cum se proceda cu eroii din interiorul imperiului, clerul nu accepta, Marea Schismă interzicea aprecierea reciprocă. Dacă lucrurile n-ar fi stat aşa, voievodul ar fi putut fi asimilat entităţii imperiale.

Iar în partea de lume din care el provenea, titlurile nobiliare cu acord divin lipseau. Singura ierarhie de inspiraţie divină care exista, şi există în Ortodoxie, este aceea de tip apostolic. Din această efemeridă, Mihai nu poate fi asimilat de conştiinţa publică decât mistic, dacă acordăm expresiei „mistic”, termenul de „ascuns”, pentru că înţelesul este foarte schimbător.

Eşecul purtat de Mihai Viteazul nu a modificat radical poziţia românilor în lume. În lipsa sprijinului imperial apusean, Principatele se întorc la politica de alianţe mici. Polonia s-a arătat incapabilă de ajutor, cele două imperii, Habsburgic şi Rus, erau abia în formare. Singurul ajutor real, al cazacilor mercenari, s-a dovedit a fi, de fapt, păgubos, aceştia participând doar la expediţii în scop de jaf. Pentru a-şi păstra libertatea şi aceasta limitată, domnitorii şi boierimea principatelor acceptă plata de tribut către Poartă, uneltind mereu pentru independenţă, în condiţiile în care, pe rând, Bulgaria, Ungaria, Polonia aveau să fie transformate în paşalâcuri. Căderea acestor state a înmulţit numărul refugiaţilor de rit ortodox. Fiind singurii domnitori creştini în Balcani, boierii români încep să-şi revendice din ce în ce mai mult atitudini nejustificate de imperiali.

Colaboraţionismul şi insidiosul actelor identitare desăvârşesc caracterul românilor. Nevoiţi a face mereu compromisuri, pentru a păstra ceva din firea lor, reuşesc a părea mereu altceva decât ceea ce sunt: creştini când sunt români, slavi când sunt turci, ruşi când vor să rămână doar ortodocşi, dar niciodată ceva pe de-a-ntregul.

O zvâcnire de orgoliu imperialist-bizantin o are Cantemir (1672-1723) în Moldova. La fel ca Mihai Viteazul, după ce câştigă încrederea turcilor pentru a urca pe tron, semnează apoi imediat un tratat cu ţarul Petru cel Mare în aprilie 1711, care deja se afla în război cu otomanii. Se punea la dispoziţia Rusiei cu toată forţa armată. În schimb i se garanta graniţele Moldovei mari, cu specificaţia că aceasta va rămânea pentru totdeauna în stăpânirea lui Cantemir şi a urmaşilor lui.

Din păcate Constantin Brîncoveanu, domnul Ţării Româneşti (1688-1723), deşi îşi adunase oastea pentru luptă, ezită sa-i sară în ajutor, sa-şi ţină făgăduiala dată, iar ajutorul ruşilor fiind prea puţin numeros în oameni înarmaţi. Acestea sunt principalele motive pentru care Cantemir este înfrânt în trista bătălie de la Stănileşti din iulie 1711. Domnitorul şi cărturarul este nevoit să se refugieze în Rusia împreună cu numeroşi moldoveni, unde devine consilierul lui Petru cel Mare.

Trei ani mai târziu, Brîncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, erau decapitaţi la Istanbul, fiind acuzat de uneltire cu creştinii. Nimeni nu se mai întreabă dacă, tocmai datorită jertfei sale, nu cumva „s-a abandonat” securei gâdelui păgân prea uşor, împreună cu toţi fiii săi, exact datorită mustrării de conştiinţă resimţite de pe urma trădării faţă de Cantemir. Cert este că Biserica Ortodoxă îl va proteja sanctificându-l ca pe unul care s-a jertfit pentru credinţă şi – doamne câtă jertfă! – a hotărât şi moartea fiilor lui minori. Conceptul de jertfă, de sacrificiu, de abandon de sine, se absoarbe în sufletul românilor, cu atât mai abscons şi mai mistic cu cât se asociază sentimentului patriotic. Astăzi, în Sfintele Liturghii ale Bisericii Ortodoxe străbune, Brîncoveanu cu fiii săi este slăvit întru veşnică pomenire. Cantemir a rămas doar un cronicar prăfuit, citat când şi când doar de către istorici; colaboraţionist al ruşilor (culmea, ortodocşi şi ei), care, printre multe lucruri bune, a mai spus despre moldoveni că „Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă, în aşa măsură încât, când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură” (Dimitrie Cantemir, Descripţio Moldaviae, 1712). Evidenţa arată că nici nu se putea face altfel: jertfa lui Brîncoveanu – o cheltuială mult prea impresionantă pentru a rămâne nerecuperată de o biserică zidită pe un suflet temător, nevoitor de ridicare printr-o plutire mirată spre Dumnezeu, milostiv că încă există. „Miluieşte Doamne poporul Tău!”

Otomanii îşi pierd definitiv încrederea în domniile pământene şi impun curând pe cele fanariote. Astfel, „Tichia” bizantină urmează a fi purtată de Romanovi, prin Biserica Ortodoxă Rusă, începând cu Petru cel Mare, fondatorul Imperiului Rus.

Spaţiul carpato-canubiano-pontic devine de-acuma o imensă anticameră unde soliile işi ştergeau picioarele înainte de-a intra în sulemenioase audienţe spre Apus, sau spre Răsărit, ori un imens „urinatoriu” unde pelegrinii, în loc sa facă pe iei de frică, făceau pe noi.
_______________________________________
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ediţia a II-a revăzută, Editura Nemira, 1998, „Prietenii Ortodoxiei”.
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1988
Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
H.-R. Patapievici, Politice. Ediţia a II-a, adăugită, Editura Humanitas, 1997

Linia Hasdeu – Autohtonismul

Standard

Linia Hasdeu – Autohtonismul
“Pierit-au dacii?” “Doagele” învăţaţilor ardeleni

History seems created by people, but creates its own history of people taking them to the situation in the sense that a situation involving a hundred little facts, only one proves to be appropriate.

Istoria pare creată de oameni, dar Istoria îşi creează singură oamenii aducându-i în situaţie, în accepţiunea în care dintr-o situaţie, care implică o sută de mărunte fapte, doar una singură se dovedeşte a fi oportună.

Odată cu Unirea Principatelor şi mutarea centrului politico-administrativ la Bucureşti, intelectualitatea ieşeană se confruntă cu transformări de intensitatea unei crize. Se fac noi orientări de principii, unele cu încălcarea paragrafului 70 din Legea Intrucţiunii, care recomanda, pentru funcţiile publice, resurse autohtone. Prin autohton se înţelegea apartenenţa la un spaţiu anume, de-acuma accentul se prefigura transferabil pe apartenenţa spirituală la fondul etnic – un grup uman cu afinităţi cultural-lingvistice raportat la cultul strămoşilor.

Prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, prin care monarhii imperiali ai Europei nici nu bănuiau că doar îşi prelungeau agonia, trei judeţe din sudul Basarabiei revin Principatului Moldovei. Este momentul prielnic pentru tânărul Hasdeu să se declare cetăţean al Moldovei, denunţând autoritatea rusească. Peste un an se stabilea la Iaşi însoţit de 4000 de volume cu care spera să cucerească societatea cultă a oraşului. Paşaportul, expediat rupt consulatului rusesc de la Iaşi, avea să cântărească mai mult decât volumele în decizia „Departamentului de Culturi şi Instrupţiune Publică din Moldova”, de a-i încredinţa catedra de Istorie, Geografie şi Statistică, la Şcoala Reală de la Iaşi. Istoria, ca şi cronologie, reţine data trimiterii paşaportului rupt la consulatul imperial în anul 1860, după o călătorie a titularului la Chişinău şi Odesa, pe când, cealaltă faţetă a istoriei, aceea în care elementul timp se prezintă difuz (şi pe care unii autori o grafiază cu literă mare), constată evenimentul ca gest formativ de impunere al personalităţii lui B. P. Hasdeu.

De fapt, încă de pe vremea când scria studiul „Inelul şi năframa”, la numai 18 ani, în „Cuvânt înainte”, propunea o reinterpretare a istoriei româneşti , o rescriere, istoria fiind „Pia desideria ale ştiinţei şi ale naţiunei”. Iar apoi, enumerând pe cei mai cunoscuţi istorici ai vremii, exprimă de cât de departe suntem până la realizarea „ideei cuprinse în cuvântul istoria.” Istoria presupune „culegerea datelor, desluşirea lor în parte şi, în fine, clădirea edeficiului”, istoricul lucrând ca un arhitect ce „înrînduieşte” datele în forma „cea mai apropiată de idealul istoriei”. (B.P.Hasdeu, Istoria, în Foiţa de Istorie şi Literatură, I, Nr.1, martie 1860, p.1)

Într-un manuscris pe care l-a predat lui Kogălniceanu imediat după stabilirea lui la Iaşi, intitulat „Philosophie de la généalogie roumanie”, susţinea că, “La philosophie naturelle vient de reconnaître la Loi d‘atavisme. Les ancêtres transmettent à leurs descendents les plus éloignés certains traits physiques et moraux du caractère de race; la musique du song, d‘après l‘expresion du grand Calderon”. Menţionăm că atavism înseamnă, apariţia la descendenţi a unor particularităţi proprii ascendenţilor îndepărtaţi. Textul a apărut în “Din Moldova”, tom II, nr. 15, 1863. Pe lângă preocuparea pentru ştiinţa eredităţii, o altă idee prinde contur în mintea lui Hasdeu, aceea a determinării fiziognomice a caracterului uman, ilustrată în “Portretul lui Vlad-vodă Dracu” (Din Moldova, Nr. 17-19), lucrare cu care se consolida faima lui de – reţineţi! – scriitor ezoteric. Licenţa a fost preluată de către Hasdeu şi aplicată în concept naturist-istoric, de la fiziologul elveţian Lavater (1741-1801), care a încercat să interpreteze caracterul individului după expresia facială.

Fiziognomonia, ştiinţa despre care vorbim, denumită prin alăturarea cuvintelor “Physis” şi “Gnomon”, este cea dintâi erezie franceză din care s-a hrănit Comuna din Paris, Revoluţia Franceză de la 1789.
Gnomonul, la origine un cuvânt grecesc care denumeşte un instrument marinăresc prin care se determina direcţia nord-sud, naturală aşadar, ajunge adoptat de limba franceză pentru a desemna calea naturală a cunoaşterii, de fapt, un concept mai vechi neoplatonician (tot grecesc), în care prefixul “physis” este alăturat tuturor elementelor fireşti care s-are înscrie într-o expresie a ordinii prestabilite, naturale.

Physis, entitate sau concept de origine divină, de factură mitologică grecească, mai precis elenistică; evidenţiere iniţiată de hermetismul (h/ermetic) popular dintr-o percepere pesimistă a lumii, corespunde lucrurilor care pot fi cunoscute prin contact direct, bazat pe cele cinci simţuri.
După câteva luni de la numirea sa ca profesor, Bogdan Petriceicu Hasdeu, editează revista “Foiţa de istorie şi literatură”, cu care îşi propune a “pregăti calea unei istorii române”, în care să se regăsească “o armonioasă legătură cu viaţa comunităţei” (Foiţa de Istorie şi Literatură, Nr.1, martie 1860). Cât despre literatură, istoricul o plasează între istorie şi religie, având în vedere impactul asupra conştiinţelor. Sub acest aspect împărţea revista în două tendinţe: în prima parte, documente istorice, iar în a doua, texte literare.

În această revistă Hasdeu publică studiul, “Pierit-au dacii?”, cu care inaugurează o nouă orientare în cultura română: Autohtonismul. Pe parcursul a patru numere autorul demontează eşafodajul învăţaţilor vremii, în special al celor ardeleni, care susţineau originea exclusiv latină a poporului român. Asemeni istoricului roman Eutropius (Sec. 4, d.H.), reprezentanţii Şcolii Ardelene credeau în exterminarea poporului dac de către romani, negând astfel, din considerente politice, contribuţia elementului etnic autohton dac la formarea poporului român. “Dacă este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci în capetele doctorilor ardeleni” – scria Hasdeu în respectivul articol. Susceptibili de a le “lipsi o doagă”, învăţaţii ardeleni îşi jertfesc “doagele în folosul patriotismului”, de aceea “mincinoasă le e pretinderea, iaca totul!”.

Impactul şi riposta îl va speria până şi pe excentricul istoric. Comunitatea de intelectuali îl acuză de manifestări antinaţionale; “pernicioase(lor)” teorii; de “lipsă de temei ştiinţific”, în fond de “şarlatanie” şi de ceea ce putea fi mai grav pentru Hasdeu: de propagandă rusească (Steaua Dunării, Nr.103, 7 sept. 1860 şi Ateneul Român, Nr.1, 1860). Învinuire foarte jignitoare adusă autorului care susţinea că ar fi urmărit de poliţia ţaristă, pentru a-l deporta în Siberia, datorită sentimentelor filo-române. Ripostează că mai bine “mi-aş tăia limba şi mânile”, decât să se gândească la asemenea “planuri diabolice” (Foiţă de Istorie şi Literatură, Nr.5, iulie 1860).
O opinie echilibrată, în polemica autohtonistă, se poate argumenta a fi avut arhimandritul Neofit Scriban, care sesiza filonul pozitiv al unei astfel de interpretări a istoriei. Îi reproşa lui Hasdeu doar un “urât limbagiu (…) care adesea face oroare”, dar, “el merge pe un teren istoric” şi se cuvine a fi combătut pe acelaşi teren, în acelaşi registru. Într-un sfârşit, îi recomandă autorului să încheie “nefericitul articol (…) până când însă d-lui va ave prezumţia de a se face reformatorul istoriei române, precum îl cred eu, de nu cumva sunt amăgit” (Steaua Dunării, Nr.104, 8 sept. 1860).
Iar primul număr al Ateneului Român, organul oficial al Ministerului Instrucţiunii Publice, în notiţa de prezentare, se fixa ca obiectiv principal, “refularea nenaţionalelor” din “Pierit-au dacii?”, autorului rezervându-i-se o soartă asemănătoare “barbarismelor furişate în frumoasa noastră limbă” (Ateneul Român, Nr.1, 15. sept.1860).

Surprins de amploarea dezbaterilor pe marginea articolului, Hasdeu renunţă la a mai continua, iar curând şi revista îşi va înceta apariţia. În vara următoare, din dispoziţia lui Alexandru Ioan Cuza, de care se pare că-l lega o rubedenie îndepărtată, Ministerul Intrucţiunii Publice îi încredinţează misiunea de a participa ca delegat oficial al României la expoziţia arheologică din Polonia. Majoritatea studiilor ştiinţifice ocazionate de această misiune vor fi publicate, culmea, în paginile Ateneului Român, revista care nu demult îl ameninţa cu suprimarea intelectuală.

Dar consecinţele “nefericitului articol” îl va urmări toată viaţa şi va rămâne, obsesiv, în mintea generaţiilor viitoare. Elocventă este poziţia lui V. A. Urechia, principal acuzator în paginile de debut ale oficiosului Ministerului Instrucţiunii Publice, citat mai sus. Acesta, în anul 1867, în Românul, publică un studiu asupra oraşelor româneşti în care argumenta originea dacă a formelor de organizare a acestora, în contradicţie cu părerea sa de mai înainte. Hasdeu îl contrazice spunând că structura organizatorică a municipiilor s-ar revendica mai degrabă de la burgurile săseşti, ceea ce-l face pe V. A. Urechia să insinueze că „Orice s-ar zice, tot e adevărat că un popor, admiţând origini străine, s-ar pune sub conducerea lor, după cum şi indivizii nu pot…”, să se distanţeze de influenţa ţării unde au crescut şi învăţat. Aluzie la educaţia căzăcească a istoricului, care se declara foarte mâhnit de „Urbanitatea cea mai pariziană” a lui Urechia. (În Românul, Nr. din 19, 20, 21 iulie 1867)

Pornografia sau virilitatea spiritului

În şedinţa din 18 aprilie 1863, “Comitetul de Inspecţiune al Şcoalelor din România de-a Stânga Milcovului”, lua în discuţie morala profesorului B. P. Hasdeu care deţinea Catedra de Istorie şi Statistică a Colegiului Naţional din Iaşi, unde, director era Titu Maiorescu, cu care s-a aflat întotdeauna pe poziţii adverse, amândoi aspirând la calitatea de mentor al lumii literare ieşene. Dând curs unei plăsmuite sesizări ale unor “câţiva profesori”, V. A. Urechia, preşedintele organului de control, făcea caz de indecenţa şi echivocul limbajului folosit în nuvela romanţată “Duduca Mamuca”. Dispune efectuarea unei anchete.

Într-o înaintare trimisă profesorului Hasdeu, semnată, printre alţii şi de Titu Maiorescu, se scria că unii “profesori s-au plâns de frivolităţile răspândite în mai multe locuri în foaia dv. Lumina (Din Moldova)”. Ca urmare, “Comitetul are dreptul de a vă sfătui cu autoritate oficială să părăsiţi calea pe care aţi început a păşi în ultimele numere” (Stan Ilie, în Manuscriptum, Nr. 2, 1983).
O personalitate de geniu ca aceea a lui B. P. Hasdeu, îşi etalează întotdeauna slăbiciunile (nu defectele) ca pe nişte calităţi asumate deplin, cu atât mai mult când este vorba de predispoziţii fizice normale, naturale. (Pe această linie, plecând de la Fiziognonomie, din care s-a inspirat şi Iluminismul francez, se poate exemplifica şi “trăirismul” românesc Interbelic, facil atribuit doar unui singur om: Nae Ionescu, ca unic iniţiator.) În acest fel spiritul magnific validează un trup care nu se lasă mai prejos. Fie sexualitate, ori autocontrol prin asceză, sau calităţi fizice performante, acestea însoţesc întotdeauna anumite calităţi spirituale, iar beneficiarul nu va ezita să vorbească despre ele. În “Duduca Mamuca”, Hasdeu nu se sfieşte să uzeze de insinuări autobibliografice. Eroul nuvelei este student la o universitate rusească şi iubeşte în acelaşi timp o blănăriţă, o modistă şi o soţie de consilier şi se laudă cu experienţa sa erotică timpurie, rod al studiilor savante. Cunoaşte încă din copilărie, “ca pe Tatăl Nostru, meteorologia amorului”. Este convins de “patima femeilor pentru extremităţile bărbăteşti”. Şi dacă voieşti “cetitorule, să te iubească secsul, sau, cum zice d. Cipar, sepsul frumos? (…)”. Atunci, “Fii întotdeauna prea: prea în dreapta, prea în stânga, prea denainte, prea denapoi, tot prea şi prea , în bunătate, în răutate, în idei, în fapte, în vorbe, în aprindere, în răceală…” (Lumina, Nr. 10-14, an 1863).

La 15 mai 1863, Cristian Tell, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, despre care se spune că are fi trădat unele din idealurile Paşoptoştilor, înaintează domnitorului propunerea de destituire din postul de profesor public a lui Hasdeu. Al. I. Cuza este nevoit a confirma raportulul ministrului prin decretul din 18 mai: “D.(nul) B. P. Hasdeu, rămâne destituit de la postul de profesore public la Catedra de Istorie, cursul superior de la Gimnaziul din Iaşi”. Acelaşi Cristian Tell, sesizează şi pe ministrul justiţiei prin adresa nr. 14581/15 mai 1863, în care cere ca, “prin procurorul local, să binevoiţi a urmări conform legei înaintea tribunalelor asemenea scrieri scandaloase” (Manuscriptum, Stan Ilie, Nr. 2, 1983).

Procurorul Curţii Criminale din Iaşi, A. Botez, ticluieşte un “Act de acuzaţiune”, în care citează pasajele incriminatoare publicate în “Foaia Lumina”, din nuvela Duduca Mamuca, considerate a fi “frivole”, cu “jocuri de cuvinte cam uşoare”, “necuviincioase” şi cere a se aplica autorului “penalitatea prevăzută prin art. 50 din Legea de Presă (aut.-op. citată).

La procesul din 4 iulie au asistat peste 200 de oameni, simpatizanţi culţi ai istoricului. George Panu îşi aminteşte că “A fost o adevărată petrecere apărarea d-lui Hîjdeu în faţa justiţiei. A venit cu toată literatura pornografică antică şi modernă (…) şi ceasuri întregi a cetit bucăţi piperate din toţi autorii (…) n-a terminat pînă n-a făcut demonstraţia completă cum că “Mamuca” sa ar putea figura în colecţia pentru educaţia tinerelor fete. D-l Hîjdeu a fost achitat.” (George Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, Ed. Adevărul, 1908, 1910, pag. 252-253). Curtea Criminală este nevoită să încheie un proces verbal în care inculpatul “rămâne liber de răspundere”.

Acuzaţia de pornografie adusă lui Hasdeu, rămâne un exemplu clasic în care invidia profesională găseşte un aliat de nădejde în falsa pudoare, în morala găunoasă, atunci când argumentele polemice nu lovesc îndeajuns. Dialogul contradictoriu dintre intelectuali foloseşte adesea morala opiniei publice, când “terenul istoriei” – cum scria arhimandritul Neofit Scriban – tinde a se schimba, ori când se urmăreşte compromiterea unei persoane care nu poate fi acuzată într-un alt fel. Cu alte cuvinte, principiile moralizante ale mass (mulţi)-elor, care nu sunt deloc aceleaşi, sau, mai moale spus, nu operează aceleaşi constrângeri şi complexe în indivizi – devin arme redutabile contra popularităţii în creştere a unui autor capabil şi interesat de cu totul altceva decât principiul în care este atacat, şi merită a fi spus, “vulgul” poate fi egalitar prezent, atât în acuzator, cât şi în acuzat.
Profitând de numirea unui alt ministru în locul lui Cristian Tell, Hasdeu solicită să i se facă dreptate. Aprecierea pentru istoric a lui Vasile Alecsandri se materializează prin intervenţia pe care o face pe lângă noul ministru, astfel că, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte membru în Comisia Documentară, comisie care aduna material în vederea secularizării averilor mănăstireşti. Din comisie mai făcea parte, pe lângă alte două personalităţi, şi Filaret Scriban. Nu se reţine nici o relaţie de rudenie cu arhimandritul Neofit Scriban.

În 1863, Hasdeu se mută definitiv la Bucureşti. În septembrie publică în “Buciumul” lui Cezar Bolliac, argumente în favoarea instituirii unui regat sub domnia lui Cuza, dar şi impunerea votului universal, cu condiţia ca acesta să nu fie obţinut de Cameră, formată în majoritate de boieri retrograzi. Mai susţine şi împroprietăririi ţăranilor – o promisiune eternă în istoria României. Mai târziu, când se va descoperi un complot îndreptat împotriva domnitorului, ia atitudine şi critică aspru pe “roseto-boieri” – aluzie la C. A. Rosetti – , aceia care, “la chemarea Mântuitorului neamului românesc”, au votat împotriva împroprietăririi ţăranilor şi a reformei electorale. Dar dacă vechii boieri sunt împotriva lui Cuza, e o dovadă că acesta “tinde la democraţie, piatra mormântală a ciocoismului” (Aghiuţă, Nr. 27, 17 mai 1864). Flerul politic al savantului nu va fi dezminţit nici de data aceasta. Intuiţia sa fenomenală, bazată desigur pe cunoaştere: a istoriei, a oamenilor şi curentelor internaţionale, pre-vede, dar şi ajută la realizarea evenimentelor ulterioare. Surprinderea Puterilor Centrale, a Rusiei şi Imperiului Otoman, aflată cu ocazia “Unirii mici”, săvârşită prin alegerea concomitentă a lui Cuza de către cele două provincii româneşti, nu putea fi anihilată decât prin abdicarea domnitorului. Astfel se demonstra că unirea nu a fost efectuată doar de un singur om. Sacrificiul său, cu atât mai important că nu s-a lăsat asasinat, în obişnuitul obicei românesc, renunţând la timp la prerogativele domneşti, a făcut posibilă instituirea monarhiei, aducerea pe tron a primului rege român, conectarea României la gândirea europeană. Alexandru Ioan Cuza a murit şi el în exil – dar nu exilat -, la Heildeberg, în Germania, inima filozofiei germane şi mulţi români nu vor uita asta în momente confuze ale istoriei, aşa cum eu, că s-a născut la Huşi.

Dacă nu cătăm la amănunte, am putea spune că visul lui Tudor Vladimirescu s-a împlinit acuma, desigur, altfel decât şi-a imaginat pandurul. Nu eroii aleg istoria, istoria îi alege pe ei. Cine o fi Istoria?

Din nou, forţe politice şi personalităţi mai mult sau mai puţin conturate se năpustesc asupra lui Hasdeu – ghidul nostru în paginile de faţă -; se întrec cu toţii să-l arate ca fiind “venetic”, “străin de neam”, în slujba unor puteri străine, şi din nou se aduc în actualitate ideile expuse în “Pierit-au dacii?”. Nimic nu se economiseşte, când e vorba de a-l obliga pe istoric să producă mai departe.

Mircea Eliade, un continuator

Arhimandritul Neofit Scriban, reprezentantul unor convingeri exprimate în cel mai pur spirit româno-ortodox, se întreabă cum de se poate ca un asemenea “impostor” să-şi bată joc “impunimente” de cei mai “renumiţi istorici ai naţiunii noastre?”. Ruga apoi să se combată “asemenea scrieri funeste pentru viitorul legionarilor noştri (subl. nstr.) şi coloniştilor lui Traian”, iar toţi cei “care ţin o pană în mână”, să ia atitudine împotriva “acestui nou creştin (subl. nstr.) în istoria românilor” (Art. Arh. N. Scriban a apărut în Reforma, Nr. 29, 9 apr. 1864). Se face din nou referire la educaţia rusească a istoricului. Însă acuma, insinuarea atingea şi sfera religiosului. Istoria şi religia merg mână în mână, se combină, se juxtapun. Dacă ne întrebăm însă dacă Hasdeu a avut totuşi aliaţi, ori dacă el a vrut vreodată să aibă aliaţi, se aminteşte doar atât: Consiliul de Miniştri hotăra, la 29 mai 1864, suprimarea revistei “Aghiuţă” – titlu sugestiv! -, foaia în care Hasdeu se exprima public, “care nu încetează a cădea în licenţe şi indecenţe”, care aduc atingerea “moralităţii publice” (Monitorul Oficial, Nr. 121, 1/3 iunie 1864).

Hasdeu nu avea să rămână foarte mult timp fără ocupaţie. Capacitatea sa intelectuală incita la a fi uzitată, sau uzată. N. Kreţulescu, noul ministru al Justiţiei, Cultelor şi Înstrucţiunii Publice, îi propune editarea undei reviste subvenţionate: Arhiva Istorică a României, revistă care urma să devină cea mai importantă publicaţiei istorică a vremii. Visul lui Hasdeu de a lucra cu Istoria pare să se împlinească. Aici îşi propunea să reproducă “toate documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română” (Arhiva Istorică a României, Nr. 1, 8 aug. 1864). Totodată anunţa alcătuirea unui dicţionar al tuturor cuvintelor româneşti vorbite vreodată, de-a dreptul gigantesc. Pentru litera “a” va lucra 8 ani, când prezintă două volume a câte 1200 de pagini fiecare.
A continuat să trăiască fără a se dezminţi: fiind întotdeauna prea, “tot prea şi prea”, pentru că o logică neomenească îl îndemna la neînţelese excese. Conform aceleaşi incomprehensive logicităţi, în care timpul nu are nici o importanţă (prezent doar ca element coercitiv), la aproximativ o sută de ani de la naşterea sa, un alt neobosit “prea”, Mircea Eliade, scormonea în lăzile de la Arhivele Statului aduse de la “Castelul din Cîmpina”, printre sutele şi miile de pagini, “unele doar cu câteva cuvinte scrise, «mesajele» trimise de Iulia în timpul şedinţelor spiritiste” (Mircea Eliade, Memorii, Ed. Humanitas 1991, p. 351). Se documenta în vederea editării unei ediţii a operelor Hasdeu. “Vorbindu-i de nedreptatea strigătoare la cer că nu există o ediţie completă a operelor Hasdeu “ (op. cit. p. 305), Nae Ionescu se oferea să-i plătească el 5000 lei lunar pentru cercetări. Unde să căutam o similitudine? Dacă aplicăm acea logică răsturnată, sau inversată, profesorului de logică şi metafizică Nae Ionescu, cum s-ar putea plasa afirmaţia arhimandritului Neofit Scriban referitoare la “scrierile funeste pentru viitorul legionarilor”? Uneori oamenii spun, sau scriu lucruri fără sens. Şi apoi cine acordă sensul? Pare a fi un dialog simbolic, lipsite de durată şi însufleţire: Nae Ionescu, Neofit Scriban, Hasdeu, Mircea Eliade, cu toţii ieşiţi din timp – dialogând ilizibil, mijlociţi de faptele Istoriei, aceea care are tot timpul din lume pentru a se înfăptui.

Oare nu cumva am deturnat puţin îndemnul lui Hasdeu, acela de a fi “tot prea şi prea”?, pentru că, dacă ne gândim bine, se referea la relaţia pe care are trebui să o ai cu “sepsul frumos”, cum zicea primul mare lingvist român, învăţatul ardelean Timotei Cipariu (1805-1887) – la relaţia dintre bărbat şi femeie, la eros, şi cine zicea, despre eros, că e o “pulsaţie” care mişcă şi motivează lumea să existe, alături sau în substituţie cu magia? Rămâne de văzut. Să rămânem în timp. Să nu ne lăsăm ispitiţi. La data când Eliade se afla la Arhivele Statului, eroul la care se face referire nu se născuse încă.

Linia Eminescu. Românismul

Bogdan Petriceicu Hasdeu a primit la naştere, prin botezul înfăptuit în confesiune ortodoxă, numele de Tadeu, după numele bunicului său, Tadeus, care se traduce prin “Dăruit de Dumnezeu” (Ta – Deus), din latină, iar forma fonetică slavizată transformă numele în “Bogdan” (Cicerone Poghirc), nume pe care Hasdeu îl va adopta mai târziu. Născut la 26 februarie 1838, în Cristineşti, ţinutul Hotinului; părinţii lui, Alexandru şi Elisaveta, erau chiar proprietarii satului. Se presupune că în anul naşterii primului ei copil Elisaveta să fi avut doar 14 ani. Cu certitudine Alexandru avea 27. Controversele asupra datelor cronografice persistă justificat, atât asupra părinţilor, cât şi asupra lui Hasdeu însuşi. Pe-atunci Cronos plutea ambiguu, nu pregnant în celule ca astăzi.

Ambiguă se întâmplă să fie şi recuperarea, sau atribuirea unei descendenţe evreieşti a lui Hasdeu. Acuma riscurile unei cercetări s-au mai atenuat. Referirea la apartenenţa sa iudaică, operată de-a lungul perioadelor de timp, de către intelectuali şi politicieni, poate fi astăzi făcută mai cu detaşare.
Dacă coborâtorii lui Hasdeu sunt sau nu sunt evrei e mai puţin important. Dar într-o economie a spiritului istoricist aplicată, e mai important de cercetat dacă Hasdeu şi-a dorit o astfel de ereditate, dacă a “creat evreieşte”, sau dacă Mircea Eliade a reclamat lipsa “Operelor Complete Hasdeu”, într-un gest de recuperare şi asimilare în cultura română a unei importante personalităţi, marginalizate de obstacolul unei anumite nedezvoltări a spiritualităţii autohtone. Alegem dihotomia Hasdeu-evreu, pentru a exemplifica făurirea, sau suprapunerea de curente justiţiar-represive, peste fapte istorice autonome, din alte sute de cazuri, doar pentru motive de liniaritate epică. Exemple sunt cu carul.

Este cert că Hasdeu a căutat întotdeauna să-şi dovedească românitatea, exagerând uneori cu apologetica unei apartenenţe etnice româneşti a strămoşilor săi, etalând patriotismul acestora cu insistenţă suspectă, cu exagerări, dealtfel justificate, tatăl său fiind unul din făuritorii Academiei Române. Şi asta pentru că, în confruntări politice, alogenitatea sa presupusă era principalul contraargument al adversarului politico-intelectual, Hasdeu simţându-se adesea obligat în aşi dovedi apartenenţa etnică românească şi patriotismul nemăsurat.

Şi ca tabloul să fie complet nu se poate trece cu vederea “mistica patriotardă” pe care o acordă Hasdeu căsniciei sale, o interpretare exemplară a ceea ce încercăm a demonstra. Soţia sa este Iulia, născută Falicz, de loc din Roşia de Munte, Ţinutul Moţilor despre care “Acţiunea” din noiembrie 1908 (Nr.1707), scria: “În copilăria sa, Iulia Faliciu, luase parte şi la Revoluţia lui Avram Iancu. (…) Cu acest prilej, un glonte puţin cavaleresc i-a izbit piciorul şi toată viaţa a purtat urma ranei vindecate.” (În onomastica română, cu ocazia căsniciei celor doi, apare în Registrul Stării Civile, transcris: Falinciu. Se presupune că numele de familie i-a fost maghiarizat pe vremea ofensivei asimilării cu orice preţ a populaţiilor străine de către Austro-Ungari). Nu importă că la data Revoluţiei Paşoptiste, Iulia nu putea să fi avut mai mult de 9 ani, conceptele unei cercetări ştiinţifice bazate pe etelism (curent filozofic germanic bazat pe voinţă şi nu pe spirit), dominau realitatea speranţei de reîntregire naţională, alături de îndemnul la deşteptare insuflat de Iluminismul francez. O realitate, aplicată sau interpretată în epoci diferite poate fi falsă.

De fapt, textul din „Acţiunea”, în care se eroifica participarea Iuliei la revoluţia Iancului, nu se baza pe nici un document. Iuliu Dragomirescu, autorul articolului se folosea de uzanţa pamfletului pentru a glorifica patriotismul lui Hasdeu, preamărit prin căsnicie.

Prin căsnicie, Hasdeu se consideră „întreg şi luminos” şi atribuie fericitului eveniment următoarele sale rezultate intelectuale. „Chiar în anul cununiei, eu am publicat cele trei conferinţe care făcuseră o mare impresiune: «Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului israelit», apoi «Trei ovrei», «Industria naţională, industria străină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei» şi, în fine, «Jupînul Moise a lui Alecsandri»” (B. P. Hasdeu, O nevastă româncă, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, 1903). Contrar unor interpretări ulterioare, Hasdeu îşi exprima dorinţa de unire a Transilvaniei cu Vechiul Regat, nu numai – idealist vorbind – prin găsirea jumătăţii de viaţă chiar în această provincie românească, dar el şi preia, aproape involuntar, cu geniu însă, teze care ţin de societatea capitalistă, aflată cu mult mai dezvoltată în Transilvania decât în celelalte provincii.

Şi cum, în acele timpuri lipseau ideile lui Max Weber, acela care a demonstrat că succesul capitalismul în Occident s-ar datora protestantismului – singura interpretare plauzibilă a economiei de piaţă nu se putea deţine decât cu ajutorul spiritului iudaic de a economisi, de a produce capital. Astăzi, în treacăt fie spus, explozia economiilor asiatice demontează teoria lui Max Weber, dar nu-i invalidează aplicabilitatea la vremea publicării ei. Ideile, ca şi oamenii care rămân îngheţaţi într-o singură convingere, au ceva suspect de apărat.

În broşura prin care îşi anunţa candidatura la electoralele din anul 1884, B. P. Hasdeu scria despre familia Iuliei că: „Aproape întreaga familie a pierit la 1848, în lupta contra ungurilor.” Şi în „O nevastă româncă”, scria: „Tu eşti moldovean, eu sunt ardeleancă, Lilica este munteancă; locaşul nostru prin întemeietori şi oaspeţi va fi dară o miniatură a Daciei.” După cum se înţelege, o cita pe soţia sa, iar Lilica este fiica lor, Iulia. Capitalul politic obţinut prin susţinerea idealului Marii Uniri, pregnant prezent la toţi românii din toate provinciile româneşti, validează ideile din „Pierit-au Dacii?”, dar cu siguranţă într-un mod subliminal, la nivel de inconştient colectiv, din cauza presupusului său statut de străin, de neetnic, dar şi datorită polemicii cu învăţaţii ardeleni. Iată cum conceptul marii Dacii – dar să nu uităm: Dacia necreştinizată, adeptă a cultului lui Zalmoxis -, pătrunde insidios în sufletul românesc.
Datorită trecerii în nefiinţă a consoartei sale, Hasdeu ţine o conferinţă în Aula Academiei Române intitulată, “O nevastă româncă”, cu scopul de a-i evoca spiritul. Nu se ştie din care motive, să înţelegem că ar fi din conjuncturi politice, unii din colegii lui din Academie declanşează o campanie prin care încercau a aduce dovezi că Iulia nu a fost româncă, ci unitarie, adică de rit Greco-Catolic. În anul 1903, văduva Eufemia Caianu, îi scrie academicianului Hasdeu că, “D-nii Sclavici (sic!) şi Bianu” au abordat pe părintele Sima, pe care l-a şi plătit, pentru a afla date despre Iulia, “Că nu a fost româncă, ci unitarie. (B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, vol.1, p. 137) Numele lui Ioan Slavici, este intenţionat scris “Sclavici”, în binecunoscutul mod de persiflare haşdeean, dovadă că respectiva femeie văduvă era o atentă admiratoare a istoricului. Prin “Sclavici”, femeia arăta raportul pe care scriitorul transilvănean îl avea faţă de aceia care încercau a dovedi falsul patriotism al lui Hasdeu.

Este vorba de Ioan Slavici (1848-1925), despre care I. P. Culianu scrie că, în opera sa transpare un alt fel de realism, acesta fiind “prea puţin romantic”, că pentru el “capitalismul este o realitate”, şi nu o utopie, datorată, în special, calităţii sale de supus austro-ungar. Desigur, convingerea apare la Culianu ca o consecinţă a însuşirii tezei lui Max Weber. Dacă urmărim ultimele tendinţe epistemologice, din competenta “mitanaliză” a lui Culianu, rămâne “calitatea” lipsei elementului “prea puţin romantic” din caracterul lui Slavici, ceea ce, aplicat la un întreg românesc, înseamnă cam acelaşi lucru.

De remarcat că Ioan Slavici a fost susţinătorul lui Titu Maiorescu în Transilvania. Şi ca să cartografiem epoca, se cuvine a se insista pe relaţia dintre Hasdeu şi Maiorescu, definitorie pentru formarea curentelor politice şi culturale antebelice, cu influenţe clare în perioada interbelică.

Cultural-naţionalismul. Linia T. Vladimirescu

Acuzaţia de pornografie, scrieri licenţioase, este susţinută din umbră de Titu Maiorescu, pe care Hasdeu, la un moment dat îl numeşte „profesorul damelor” – şi transformă relaţia celor doi într-o continuă hărţuială. Farsele literare jucate de Hasdeu, adevărate bombe mediatice, vor modela conştiinţa publică. Într-un rând, vroind să demonstreze simpatiile israelite ale lui Maiorescu trimite „Convorbirilor Literare”, revista junimistă, o poezie semnată M. I. Elias. Aceasta este înserată în paginile revistei (Nr. 10, 15 iul. 1871), pe deasupra romanizează semnătura: M. I. Iliasu – ceea ce-l face pe Hasdeu să spună că, „Nu-mi trebuie decât să subscriu evreieşte şi să zic că am tradus din nemţeşte”, iată tot ceea ce ar trebui făcut pentru a accede în rândurile „Noii Direcţii”; singura condiţie clară: „Să nu cuprindă nimic românesc” (Columna lui Traian, Nr. 30, 11 aug. 1871). Vrea să spună Hasdeu că, iată de fapt cine este cu adevărat antinaţionalist.

Deconspirarea „galimatiei” o făcea în preziua festivităţilor de la Putna. Iar după „insuccesul” acestei mari sărbători naţionale scria: „Nu a fost o sărbătoare în memoria lui Ştefan cel Mare, ci o crudă parodie ţesută şi pusă în scenă de şcoala cosmopolită din Iaşi, sub perfida conducerea d-lui Maiorescu (…) înverşunat profanator a tot ce neamul românesc are mai scump pe lume.” (Columna lui Traian, Nr. 32, 30 aug. 1871).

În 1869, studenţii bucureşteni, înfiinţaseră societatea „Românismul” şi îl invita pe Hasdeu a fi preşedintele acesteia. Aşadar, polemizând cu Maiorescu, Hasdeu susţinea puncte de vedere acceptate de această societate cultural-naţionalistă. Aşa cum se întâmplă şi pe 4 iulie 1871, la adunarea de pe Câmpia Cotrocenilor din Bucureşti, ocazionată de împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Tudor Vladimirescu, când în „Discursul de deschidere” a vorbit despre semnificaţia jertfei domnului Tudor, anticipând o întreagă escatologie bazată pe sacrificiu, care, alături de iubire, va sta la baza Mişcării Legionare.

O altă farsă literară, evocată de junimistul N. Gane sub cupolele Academiei Române, în anul 1909, ca pe o întâmplare supusă hazardului de „a fi acuzaţi de germanofilism” şi de „tendinţă antiromânească”, farsă care avea să întregească nemăsurat şi sensibil direcţiile politice, este următoarea: În momentul preluării conducerii „Revistei Literare şi Ştiinţifice”, Hasdeu promite că în curând va determina „aşa numita >” să-şi recunoască nulitatea în modul cel mai solemn (1876). Astfel că expediază „Convorbirilor Literare” poezia „La noi – E putred mărul”, în care încifrează acrostihul „La Convorbiri Literare”. Poezia era dedicată lui Vasile Alecsandri şi era semnată sugestiv, P. A. Călescu. Ironia face ca, în cadrul Junimii, poezia să fie lecturată de însuşi Eminescu care o recomandă spre publicare, dar tot el să observe în ziua apariţiei revistei, când era prea târziu, nemaivăzuta păcăleală. Mai mult decât atât, prin modificarea versului 6 din poezie se schimbă şi acrostihul, care suna cât se poate de germanesc acuma: „La conforbiri Literare”!

La 3 ianuarie 1868 se citeşte în cadrul sesiunii Parlamentului Român, „Mesajul Domnesc”, cu ocazia urcării pe tron a domnitorului Carol I, în care, viitorul rege recunoaşte o problemă, „ce în zilele din urmă a devenit foarte delicată: cestiunea israeliţilor.” Dar cum naţiunea română a dovedit de-a lungul timpului umanitate şi toleranţă religioasă, speră că acestea vor fi actuale şi în timpul domniei sale.

Hasdeu sesizează că introducerea acestei chestiuni în „Programul Domnesc”, nu numai că este o imprudenţă, dar este şi o falsă conflictualitate aplicată caracterului poporului român; aceasta, problema antisemită, este importată odată cu domnul străin, aşadar inexistentă în curentul de opinii autohton. Poziţia sa asupra „domniii străine” se va contura foarte clar în următorii ani, când, „dacă până la abdicarea silită a lui Al. Ioan Cuza erau ameninţate doar libertatea, după chemarea în fruntea ţării a prinţului de Hohenzollern este ameninţată însăşi naţionalitatea.” (B. P. Hasdeu, Suveniri din actualitate, în Columna lui Traian, Nr. 52, 19 oct. 1870).

Cu alte cuvinte, lupta lui Tudor Vladimirescu pentru eradicarea domniilor străine susţinute de ciocoism, pare definitiv pierdută; şi asta nu trebuie să uite domnitorul Carol întâiul, că în comparaţie cu monarhiile ţărilor europene cu tradiţie, el este un „domn al românilor ales de naţiune, iar nu scoborât la tron prin decret divin” (Un amic a lui Traian; De la 1859 până la 1869, în „Traian”, Nr. 55, 11 sept. 1869). Hasdeu nu ne dezminte nici de data aceasta, dă tonul la transformarea unui vechi concept: ciocoismul, care se va camufla treptat şi insesizabil în „Camarilă”, termen consacrat cu forţă pe perioada domniei celuilalt rege Carol, al doilea. Camarila desemna toată pleiada de zeloşi susţinători, de protejaţi, de afacerişti oportunişti în marea lor majoritate de origine străină, aduşi de regele Carol al doilea în efortul său de a moderniza o Românie înapoiată.

Referirea la „cestiunea israelită” din mesajul viitorului rege îl provoacă pe Hasdeu de a scrie eseul „Istoria toleranţei religioase la români” (Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1868), în care declară că „Toleranţa religioasă este în România nu numai o actualitate a secolului, ci încă o sacră moştenire lăsată de strămoşi, o consecinţă a trecutului naţional, o tradiţiune istorică.” (Op. citată). Iar argumentul cel mai ideatic, mai controversat, mai incitant se referă la la o anumită atitudine laică a poporului român, pentru că „dintre toate popoarele creştine, numai şi numai românii, din momentul în care apar pe scena istoriei ca o naţionalitate separată şi până în ora de astăzi, n-au dat naştere nici unui sfînt.” (Op. citată). Dacă Hasdeu argumenta lipsa sentimentului extremist religios astfel, Cioran deplîngea că „România este o ţară fără profeţi”, o ţară în care „nimeni n-a trăit realităţi viitoare” (Schimbarea la faţă a României, Humanitas, 1990, pg. 49), o ţară în care „ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă.” (Op. citată, pg. 79).

Să nu ne lăsăm înşelaţi de poziţia lui Hasdeu exprimată în „Istoria toleranţei religioase la români”. Ideile opinatoare se nasc din contradicţii flagrante. În 1870 adresează „Monstruasei coaliţii” (Sintagmă găsită de Bolliac, dar impusă publicului de Hasdeu), pe care o acuza de cosmopolitism şi idolatrie şi, „adunată în jurul autoritarismului regelui Carol I” – îndemnul: „Lepădaţă-vă de Satana”!, când aceasta – Monstruasa Coaliţie – , „pledează cu neruşinare asupra împământenirii evreilor” (Columna lui Traian, Nr. 1, 2 martie 1870).

B.O.R. şi sechestrarea lui Iisus în biserică

Dar cea mai curioasă şi mai neobişnuită luare de poziţie, din perspectiva susţinerii unei dihotomii naţionaliste, ori în ceea ce priveşte însuşirea de către unii intelectuali a unor exprimări ultranaţionaliste, este aceea din 13 noiembrie 1898, când, interpelând conducerea Academiei Române se năpusteşte cu o furie nemaivăzută asupra Sfântului Sinod, pe membrii căruia îi numeşte „Cioclii(lor) religiunii şi ai creştinismului” şi aduce cea mai nietzscheeană opinie spusă vreodată de un creştin răsăritean, atât cât ar fi putut fi ea exprimată într-un spaţiu ortodox: „De o mie cinci sute de ani şi mai bine călugării sunt aceia care au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfîntul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţienească”. Biblia lui Şerban, a fost tradusă de doi laici, pe vremea când „România avea fericirea de a nu avea Sinod.” (Analele Academiei Române, tom VI, 1883-1884, pg. 77-78). Atacul suna atât de periculos, încât colegii săi din Academie insistau ca intervenţia sa să nu fie consemnată în procesul verbal, un lucru cu atât mai neobişnuit. Biserica, prin Sfîntul Sinod, nu reacţionează. A pierdut şansa de a-l afurisi sau excomunica pe Hasdeu, de a aglomera resentimente de acest fel asupra unei singure conştiinţe, cu atât mai bine – intelectuale, istorice şi mai ales, presupus alogene. Dar B.O. apreciază fărădelegile mai întâi în aspectul lor sub forma de păcate în faţa lui Dumnezeu şi mai apoi de delicte bisericeşti. B.O. nu a aruncat niciodată „Anatema”, nu a făcut inchiziţie, nu a vândut „indulgenţe”, nu a adunat averi pentru sine; B.O. primeşte în sânul ei pe cine vrea, când vrea, aşa cum oricine poate să se dezică de ea fără un risc exprimat clar. Pedeapsa rămâne întotdeauna înfiptă subliminal în conştiinţa greşitului. E mult mai cumplit decât se poate argumenta de către un mânuitor al tipăriturilor.

Acestea şi încă multe altele rămase neexpuse aici, nu numai că obligă la luări de poziţie care angrenează formarea de curente politice, în egală măsură în care şi personalităţile vremii se formează făurind viitorul, dar mai cu seamă viaţa lui Hasdeu este purtată de un val al întâmplărilor care par evadate din realitate.

Orice polemică ştiinţifică era rapid demontată, datorită imenselor cunoştinţe şi a combatitivităţii deţinute de Hasdeu. Polemiştii, care se întâmplă a fi şi politicieni, îşi înşusesc şi reclamă un patriotism din ce în ce mai exaltat, un naţionalism al sângelui dovedit a fi mai uşor de întreţinut într-o confruntare de idei.

Merită amintit că datorită prieteniei cu Alexandru Candiano Popescu, cel care a proclamat aşa zisa „Republică de la Ploieşti”, din 8 august 1870, Hasdeu este arestat. Ca ziarist îi luase apărarea exprimând într-un articol că ploieştenii întrec pe locuitorii celorlalte oraşe ale ţării „dar nu în independenţă, încă în martiriu” (Columna lui Traian, Nr. 8, 26 martie 1870). A stat închis doar 5 zile. Într-un loc susţine peremptoriu că ar fi fost încarcerat timp de 8 zile (I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau setea de absolut, Ed. Vestala, 2001, Pag. 308). Se pare că numerotarea greşită a zilelor lipsite de libertate capătă sensuri în care enumerarea diferă.

Hasdeu reinventat. Ireal vs. Natural

Reactualizarea discuţiei asupra apartenenţei etnice iudaice a lui B. P. Hasdeu s-a aflat, nu întâmplător în anii ‘30 interbelici. Informaţia îl cuprinde şi pe bardul Vasile Alecsandri. Dealtfel pe cei doi i-a legat un mod de afiliaţie mai presus decât o simplă prietenie. Trimiterea celor doi spre origini evreieşti apare într-un discurs de-al marelui viitor lingvist Constantin Graur (1900-1988), reluat în „Dimineaţa”, într-un articol eveniment din data de 24 aprilie 1930, intitulat: „Mare adunare publică la Cernăuţi”. A doua zi informaţia este reluată tendenţios într-un articol nesemnat din „Glasul Bucovinei” – „Hasdeu şi Alecsandri coborâtori din evrei” (25 aprilie 1930). Pe când ziarul de limbă germană „Czernowitzer Allgemeine”, preia informaţia ca pe o veste bună.

În ceea ce o priveşte pe bunica sa, argumentaţia se sustrage speculaţiei. Tadeus, bunicul istoricului, o cunoaşte pe aceasta în Polonia. Provine dintr-o familie de evrei pe nume Maşiţki. Căsătorindu-se, cei doi fac compromisuri: Tadeus renunţă la catolicism, despre care spune că părinţii au fost obligaţi a o îmbrăţişa, iar soţia sa se converteşte la ortodoxism, religia unei rude importante: domnitorul moldovean Ştefan Petriceicu. La botez primeşte un nou nume: Valeria. Primul copil al celor doi, Alexandru, născut la data de 30 noiembrie 1811, este tatăl lui Hasdeu. Precoce şi înzestrat cu o memorie prodigioasă, îl anunţa practic din punct de vedere intelectual pe eroul nostru.
O altă variantă, care nu se susţine pe documente, este aceea susţinută pe baza informaţiilor lăsate de Dimitrie Cantemir. Acesta citează mărturii orale şi mai ales pe acelea ale lui Miron Costin, prin care afirmă că neamul Hasdeu ar fi emigrat din Spania în timpul reginei Isabela (1474-1504), numită şi prigonitoarea evreilor.

Mai aproape de zilele noastre, Aron Pumnul (1818-1866), profesorul lui Eminescu, admite că începuturile neamului „Hăjdău” urcă pînă în anul 1492, perioada prigoanei declanşate de către Ferdinand Catolicul, soţul reginei Isabela. Deasemenea, istoricul şi lingvistul Aron Pumnul mai pune în circulaţie o versiune contradictorie, dar înţeleasă dacă amintim că profesorul era de origine transilvăneană, aceea bazată pe legenda călăreţului cercetaş Huşid. Trimis de către regele Arpad al ungurilor, cuceritorul Panoniei, să exploreze zona de dincolo de munţi, prin anul 907. Huşid, îndrăgostit de zona aceasta, îl va însoţi mai apoi pe descălecătorul Dragoş, întemeietorul Moldovei. Din alăturarea lui Huşid cu Deus – latinescul de la Zeu/Zeus – s-a fi format numele Hasdeu.
B. P. Hasdeu cunoştea toate variantele în circulaţie referitoare la etnicitatea strămoşilor săi, dar nu confirmă, dar nici nu infirmă explicit nici una dintre ele. Pe scutul moştenit al familiei apare heraldic un cal sub care stă scris, „Deus”, iar Hasdeu nu ezită să popularizeze însemnul. Încurajează în special orice referire la vechimea neamului său.

În „Istoria toleranţei religioase în România”, istoricul nu face decât să consemneze episodul prigoanei evreilor din Spania: „Sub loviturile creştinilor, toată urgia cerului, prin organul regelui Ferdinand, poreclit cel Catolic (…) încât numai în anul 1492 opt sute de mii de evrei au fost siliţi a părăsi regiunea Esperiadelor, căutând un refugiu în alte ţări mai puţin fanatice (pag 179). Mai mult, în partea de note a eseului menţionează o lucrare intitulată, „Notice sur Abou-Jausouf Hasdai Ibu-Shaprout, Paris, 1852” (subl. nstr.), iar anologia fonetică Hasdai – Hasdeu, nu ar fi trebuit să-i rămână indiferentă tocmai lui, filolog avizat, poliglot recunoscut. Doar dacă nu ar fi citat aluziv respectiva lucrare; intenţia autorului rămâne ambiguă, e una din calităţile sale.

Când e cazul să-şi declare principiul politic afirmă că acesta „a fost întotdeauna de a combate boierismul şi iudaismul pe pământul românesc, apărând sărmana opincă” (În Românul, 18 noiembrie 1867, „Domnului director al ziarului Românul”, de B. P. Hasdeu. Op. citată de I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau setea de absolut, Ed. Vestala, 2001, Pag. 270). În altă parte, în programul ziarului „Traian”, afirmă că speră ca toate fracţiunile politice, care au ca program, ca principii, „armarea ţării” şi „stăvilirea şi înfrângerea invaziunii jidoveşti”, să-i fie alături (Traian, Nr. 56, 13 septembrie 1869).
Cum se poate ca în acelaşi an, într-o primă fază să exulte toleranţa religioasă a poporului românesc, dar apoi, când e vorba de a câştiga capital electoral, să apeleze la mesaje xenofobe? Confuzie? Inconsecventă? Evanescenţă? Mai degrabă este propria sa victimă. Nu e vorba de oportunism, sau de tendinţe antisemite evidente, ci de a se supune unor principii pe care el le-a cultivat în oameni şi care pot fi rezumate în „Autohtonism” – promovarea valorilor etnice naţionale -, curente politice pe care Hasdeu doar le-a canalizat conform cu principiul emancipării popoarelor descătuşate de către Revoluţia Franceză. Când se adresa boierimii, clasei conducătoare, preamărea ospitalitatea şi toleranţa, neuitînd să lase impresia că el însuşi, la fel ca strămoşii lui, găsise un cuib primitor în sânul neamului românesc, dar când mesajul era adresat maselor largi ţărăneşti promitea coagularea forţelor care se opun „invaziunii” străinilor, recte jidanii. Cum ar putea fi explicată ştiinţific (în spiritul aceleiaşi Revoluţii Franceze) o astfel de poziţie flagrant contradictorie? Într-un singur mod: prin vulg. Vulgul era la romani tot ceea ce caracteriza plebea provinciilor: îmbrăcămintea, limba, comportamentul, credinţele etc., iar Hasdeu era cel mai fin observator al imaginalului ţărănesc românesc. În altă formă, emanciparea populaţiilor ignorante se înscria perfect în tendinţa europeană neoplatonicistă care opunea irealului, naturalul – concepţie preluată şi de N. Iorga prin „Sămănătorism”.

Starea spirituală a maselor largi ţărăneşti care pot fi extrem de primitoare, dar în acelaşi timp să aplece urechea la mesajele xenofobe, justifică cumva sărăcia în care acestea trăiesc, dar fără ca aceste două atitudini să devină serioase, la modul tare. Devenind tari, s-ar anula una pe cealaltă şi atunci pauperitatea, care rămâne un lucru cât se poate de natural ca şi consecinţă, ar rămâne nemotivată, deci major angoasantă. Cum, firesc, tendinţa unei atitudini este aceea de a deveni serioasă, prin eşec aceasta se transferă în misticism; imaginalul uman o recuperează astfel justificativ. Aşadar mistica rămâne o formă de conservare şi de motivare a unei naţii complexate de prea multe eşecuri; folclorul, ritul popular preia foarte multe din aceste fobii ca un depozitar de energii pe care generaţiile viitoare le vor exploata pozitiv. De aceea mistica poate avea la un moment dat conotaţii negative, din cauza deşeurilor unor caractere de învinşi regăsite acolo; dar pozitivist aplicată, mistica reprezintă exact motivarea actelor prezente.

Pricop Cezar