Arhive pe categorii: Româneşte

Eliade & Culianu

Standard

Eliade & Culianu

În Memorii (vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 23), Mircea Eliade scrie c-ar fi rămas inchis „aproape 40 de zile”, pe când Nina, prima lui soţie, într-un memoriu adresat Regelui afirmă că, „a fost reţinut 17 zile” . E firesc ca, după atâta timp, să nu-şi amintească exact numărul zilelor în care a stat sub anchetă la Siguranţa Generală, exemplar rămâne însă semnificaţia numărul 40, care, în eschatologia creştină (şi nu numai) este un număr simbolic. Un exemplu, Iisus, dus de Duhul în pustie, posteşte şi este ispitit de Diavolul timp de 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei, 4 – 2,3); în practica ortodoxă revelaţia celor 40 de Liturghii rămâne itinerantă; 40 de zile de la Paşte până la Înalţare – o altă hierofanie.

Trebuie să recunosc acuma, fără tăgadă, camuflarea sacrului, de tot, în profan: nu reuşesc deloc să „văd” semnificaţia celor 60.000. Nimic mistic – nimic aschatologic, poate doar un pic mai mult simpatomimetic. Căci iată, 60.000 de oameni anunţa ludic postul de radio Europa Liberă că au murit în zilele revoluţiei; toate ziarele occidentale titrau ştirea asta. Ce coincidenţă! În 1950 funcţia Europei Libere era deţinută de Radio Madrid – şi ea anunţa „eufemistic” că 60.000 de români se luptă cu comuniştii în Carpaţi, în munţi şi, în completare, că sunt sabotaje peste tot: La Bucureşti nu mai există electricitate, tramvaiele nu mai circulă – of, tramvaiele acestea! (vezi Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, pag. 158). Ştirea era difuzată cu două zile înaintea sărbătorii de 23 August, ziua în care V. Ierunca notează în jurnal că scuipă pe speranţe, timp şi credinţe, exasperat de C. Vişoianu, care, de la microfonul BBC-ului, îndemna românii „să comemoreze data de 23 august”. În noiembrie acelaşi an, poetul legionar Horia Stamatu, pleacă în Spania, ca să ţină cifra sub control (?) Definitiv. Şi Virgil rămâne întristat. De ce? Pentru că, aşa cum scrie încă de la începutul cărţii, în „De ce?”-ul care ţine loc de prefaţă – şi specifică peremptoriu – că fără îndoială Horia Stamatu este „unul dintre poeţii majori postbelici”, dar, din nefericire pentru noi şi din fericire pentru el, sau invers, acest lucru „rămâne un secret de iniţiaţi” – iniţiaţii noştri! (sbl. nstr.) Se poate. Mie îmi place să cred că e vorba de autoapărare. Că tot veni vorba de UK, prin postul de radio BBC citat mai sus: în La apa Vavilonului (vol. 2, 1960-1980, Humanitas, 2001), Monica Lovinescu, la pagina 185, scrie că afacerile „cu «material uman» se tratau la o adresă secretă de la Londra”. Era vorba de o încercare de a-i răscumpăra libertatea lui Constantin Noica. Din păcate, „Ni se ceruse un preţ exorbitant, înzecit faţă de cel curent”. Deci nu era prima dată, au existat şi reuşite – dar fără evocarea unui singur exemplu, din păcate. Asta pentru a demonstra că nu radioul Europa Liberă era „centrul”, ci era doar un mijloc de transmitere a informaţiilor care le parveneau şi lor; nu aici se făcea şi se desfăcea, aşa cum s-ar crede. Au fost şi Ieruncii intoxiocaţi, manipulaţi, deviaţi, interpretaţi? Dacă da, aşa cum sugerez eu, de către cine domnule? Monica Lovinescu ne convinge că cifra le-a fost servită şi lor de altcineva. Nu sesizează, ori nu interpretează informaţia dată de Radio Madrid, notată de soţul ei în jurnal, şi scrie: „Numărul victimelor – 60.000 anunţat oficial, reducându-se după aceea la vreo 400.” Constatând că au fost păcăliţi. Ca noi toţi?

Alexandru E. Ronett, în calitate de licean la „Aron Pumnul” din Cernăuţi, intră într-o „Frăţie de Cruce” unde, prin anul 1937, aude discutându-se de Mircea Eliade. Nu are importanţă dacă Eliade a fost sau nu membru sau candidat al partidului „Totul Pentru Ţară”, important este că în şedinţele lor „se discuta” despre el – acest lucru este credibil, restul nu poate fi verificat. Doctorul Ronett, cu ocazia prigoanei legionarilor din ’40, este arestat şi închis la Craiova. Cu toate acestea el scapă şi ajunge la Chicago unde îşi echivalează diplomele. În SUA, reuşeşte să-şi facă „cunoscuţi” prin „Senat, Congres, cât şi la Casa Albă”. O să fiu direct: un legionar declarat, cu „stagiu la pandaimos”, are acces la personalităţi din instituţiile statului american… de la care aude că Mişcarea s-a divizat în trei părţi: o parte are sediul la Madrid, condusă de H. Sima, o grupare mică din Germania şi Italia este condusă de un „Comitet”, iar gruparea „vestică”, USA şi Franţa, este condusă de către Mircea Eliade. Cei doi nu s-au văzut niciodată, nici în ţară, nici în Europa. Cum însă Eliade are nevoie de un dentist, ajunge „ca din întâmplare” în cabinetul doctorului Ranett, care-i prezintă o copie al unui document al armatei americane din care obţinuse informaţiile respective, enumerate mai sus (n-are importanţă dacă documentul a existat sau nu, important este că se discută…), şi-i spune: „Vezi maestre…”! La care „maestrul” neagă, „ca eronată”, cu toate astea zâmbeşte (gestul acela care imită… apa!?). Amândoi convin că toată activitatea lui Eliade a fost şi va fi „pur academică”. Şi nu e singura dată când „maestrul” are nevoie de „dentist” – îmbătrânindu-se! – sau de teamă: „C-o să-i cadă în ţărână, dinţii, de mizerie.” (George Topîrceanu). Aşa că mai trece pe acolo.

Din ciclul „ştiaţi că”: A existat în America o Ligă Anticomunistă Mondială (WACL) în care se aflau reprezentanţii a o sută de ţări? Iar România era reprezentată de Alexandru E. Ronett de la care Eliade primea mereu rapoarte şi informări, inclusiv asupra a tot ce se plănuia la „centrul” de la Madrid (?) Cel puţin aşa se vorbeşte… (important, că se vorbeşte…)

Când Aliaţii au eliberat Germania, mulţi dintre legionarii prigoniţi de Antonescu erau internaţi prin lagăre, alături de evrei, la indicaţia lui Hitler. Grupul Ranett se afla în lagărul din Fichtenhaim. În lagărul de la Buchenwald se afla şi Ilie Olteanu, un fost director al Băncii Naţionale, implicat în „cazul Iorga” de care „grupul mare” se desolidarizează. Se ştie, Eliade nu a aprobat niciodată uciderea lui Iorga; la aflarea veştii el a intrat în „vagotonie”. Cei doi se cunoşteau foarte bine, Ranett cu Olteanu. După război Olteanu pleacă la Roma unde se converteşte la catolicism, iar apoi ajunge şi el în State unde lucrează un timp la o fabrică de … lanţuri, în Milwuakee. Se reintegrează în comunitate româneacă, iar la pensie se stabileşte în Detroit unde trăieşte pe picior mare: face dese călătorii în Europa, îşi aduce restul familiei în State etc. Dar curând unii şefi legionari realizează că Olteanu prea vrea să ştie multe, adică se interesează în mod suspect de toţi români, dar mai ales de cei mai cu renume, inclusiv de Eliade. În 1980, un procuror de la imigrări îl ameninţă cu deportarea. Probabil că era prea târziu pentru a se mai retrage, fiidcă intră pe fir şi instituţia din cadrul Ministerului Justiţiei american care se ocupa cu descoperirea naziştilor şi a criminalilor de război (OSI). Curând Ilie Olteanu moare de-o moarte…bună, sau convenabilă pentru toată lumea. La aflarea veştii Eliade ar fi spus: „Istoria noastră e plină de asemenea ticăloşi”. Nu contează dacă a zis chiar aşa… Întrebare: Ilie Olteanu a fost anchetat ca criminal de război (iertaţi-mi cacofonia), ori ca spion comunist? Dacă e să ne luăm după ce scrie Monica Lovinescu care ne spune despre dificultăţile pe care le avea cu autorităţile americane când era vorba de a incrimina implicaţiile Securităţii în diferite acţiuni, putem înţelege cum lucrau americanii. Citez: „.. cu greu am putut obţine (şi era Bernard, care ştia să se lupte cu americanii) să descriu în câteva minute faptele, fără nici o trimitere la… Securitate. Acelaşi lucru când s-a pus o bombă la München. Au tăcut chitic. Nu aveau probe.” Dar probe despre implicările doctorului Ranett care se intitula „Şeful Mişcării legionare”, or fi existat? Sau altfel: ştia Eliade că „doctorul” e „activist”, mai mult, şef al legiunii, când s-au dus împreună la un alt mare comandant legionar, Vasile Posteucă, care era pe moarte ca să-l întrebe: „Ce mai faci, Vasile?”; cu toate că acesta, citez: „se convinsese că nu mai eram «bun patriot» şi a început să mă atace în publicaţiile exilului”? A fost sau n-a fost Eliade legionar? Poate că, de la un moment dat, doar a fost „obligat” să joace un anumit rol, poate că a trebuit să colaboreze cu voie de la „stăpânire”, dacă nu, altfel, i s-ar fi întâmplat ceva rău… E uşor să fii categoric. Dar, sub aspectul luptei anticomuniste, au făcut bine legionarii că au organizat totuşi ceva? Dar ei au organizat oare? Sau cine? Aşadar, vrei să găseşti argumente ce-ar susţine faptul că a fost antisemit? Găseşti cu carul… Vrei contraargumente? În egală cantitate, poate chiar mai mult…
Să luam altă mărturie, mai… neutră. În 1986, celebrul disident, preotul Gherghe Calciu-Dumitreasa, se hotărăşte să-i facă o vizită lui Eliade pentru a-i mulţumi pentru că înfiinţat „comitetul de salvare al părintelui”. Părintele locuia în Cleveland. Din… întâmplare, în acelaşi oraş mai locuia un „legionar bătrân”, pe nume Victor Corbuţiu. Acesta îl anunţă că fraţii Ronett vor veni cu maşina de la Chicago pentru a-i lua să-i ducă la Eliade, care i-a primit imediat. Părintele mărturiseşte că în cele din urmă s-a ajuns la a se discuta despre tinereţe, despre Mişcarea legionară şi despre Nae Ionescu. L-a mai auzit pe Corbuţiu spunând cum că păcatul cel mai mare al şefilor legionari a fost încălcarea „jurământului sărăciei de bună voie”. Şi până şi el s-a arătat surprins întrebându-se cum este asta posibil, că toţi legionarii pe care el i-a întâlnit prin închisori erau „vai mama lor!”, iar alţii, ieşind din închisori, ori muncind prin fabrici, prin Occident, cum de au avut timp să se îmbogăţească? Nu cumva…?

În prelungirea acestor suspiciuni, mă întreb de ce unii evrei i-au reproşat cu atâta vehemenţă lui Nicolae Steinhardt convertirea la ortodoxie. De ce aceste reproşuri au venit după ce monahul s-a apropiat suspect de mult de Virgil Ierunca, de cercul de la Paris? Dar asta-i o altă treabă… Închid paranteza.

Imaginaţi-vă că la acea vreme Culianu se afla în preajma savantului (celui mai mare istoric al religiilor din toate timpurile, al ultimului mare umanist al epocii moderne etc.), care, de n-ar fi avut neşansa de a fi român, şi trăi în epoca tanatofobiei – o teamă, dar şi o obsesie de moarte – ori poate că tocmai din cauza acestor implicaţii –, ar fi dus la… „revizuirea sistemelor filozofiilor umane”; un singur om, care, pentru a-şi scrie opera, a trebuit să ţină piept tuturora, să-i împace pe toţi (securişti, comunişti, legionari – puneţi apoi negaţia „anti” în faţa lor –, apoi vânători de nazişti, de antisemiţi, febeişti, CIA-işti, agenţi, justiţiari; dar şi proletcultişti, românofobi etc.) Nu „meseria de a trăi”, ci arta de face „elogiul vieţii”, nu principiul: fără compromisuri, ci asumarea minimală… şi atributele unui optimism al existenţei ar mai putea continua, dar mă opresc aici. În această perioadă şi sub aceste condiţii îşi face apariţia şi Culianu, un mare naiv, un hipersensibil, unul care-şi construia cu disperare „arta fugii” din lume, unul care nu ştia „nimic despre România” – iar Eliade îl ia, mai mult sau mai puţin ocrotitor, sub aripa sa, fără măcar să realizeze prea bine de ce, nici măcar „semnele” nu-l obligă să facă această alegere; de ce nu l-a ales pe Marghescu, ori pe oricare altcineva, să-i pună ordine în hârtii? (Dar numai în cele care se ocupau de disciplina lor „nefericită”); poate că nu Eliade a ales, ci invers.

Cuprins de oarecari remuşcări, că nu a prezentat la timp prefaţa pe care i-o solicitase editorul francez al cărţii lui Culianu, Expériences de l‘extase, Eliade scrie, la 1 august 1984: „Admiraţia mea pentru Ioan este sinceră şi fără margini. (…) Sper că voi putea scrie odată tot ce gândesc despre Ioan Culianu.” N-a apucat, n-a putut, din motive de timp şi priorităţi, ori a avut o reţinere… strategică? Cu mulţi ani în urmă, cu nouă ani, în 1975, Eliade notase în jurnal: ”…şi sper că vom putea să stăm puţin de vorbă. Băiatul a venit la Chicago ca să, «pasămite», lucreze cu mine. Ne-am tot întâlnit, dar rareori am discutat de ale noastre…” Adică lucruri care ţineau exclusiv de istoria religiilor. În intenţia şi grija lui de a-l proteja pe Culianu de istorisiri, întâlniri şi implicaţii neplăcute, Eliade nu l-a avertizat şi nici nu l-a pregătit pentru o bătălie politică, prezentă ori viitoare, mai precis, nu l-a crezut capabil; nici nu şi-a dorit să devină capabil. Culianu trebuia să rămână un istoric al religiilor.

Dar marele naiv, „timid şi cutezător”, nu se dezminte: cuprins de remuşcări e gata de a se recăsători cu o evreică (gata de-a deveni evreu), cu „o profesoară , extatică, vorbind de veveriţe şi desenând inimioare”, cum consemnează Monica Lovinescu, indicând că descrierea i-a fost făcută telefonic de către cumnatul lui Culianu, Dan Petrescu. Un naiv gata de-a plăti toate oalele sparte devenind mai patriot decât „patrioţii”, crezând că revoluţiile pot fi spontane; orbit de propriile convingeri şi succese, plus de bucuria că putem scăpa ţara de ruşi si de comunişti, n-a mai văzut nimic. Culianu era prea fericit.

Victoria lor

Standard

„Uite aici ce spun eu, eu am fost în Israel, să ştii, am fost acolo chiar vara trecută. Au dreptate cei care spun că pământurile Israelului înverzesc, că renasc, exact ca pasărea Phoenix, din cenuşă, din deşert – în cazul ăsta; exact aşa se întâmplă, asemenea cum stă scris în Profeţii. Dar iarba de-acolo nu arată deloc la fel cu iarba asta a noastră. Ia uită-te aici, asta e o iarbă adevarată – aici! Aia de-acolo parcă ar fi artificială, exact aşa cum îţi zic eu, e prea îngrijită, cultivată, bibilită, sulemenită, şi aşa mai departe. E ca şi când tot ceea ce se realizează aici, acolo se împlineşte. Ştii cum interpretez eu toată chestia asta? Asculta-mă, te rog. E frumos să vezi un landscape impecabil, gazonul englezesc de pildă; un verde fără de pete, tufişuri iluminate; luminişuri impuse; boscheţi altoiţi. La urma urmei, e vorba de o pădure fără uscături, dar chiar ai văzut tu pădure fără de uscături?! Unde să existe aşa ceva în mod natura?! Nu e ceva fals? Să-ţi spun eu : E prea multă lucrătură; un ceva artificial. Şi asta nu mai e deloc natură, nu mai e nimic natural – pentru că aici se întâmplă naturalul, în România! Ca şi când ai elimina suferinţa, sau respinge, ceea ce e un fals, pentru că, prima condiţie a naşterii este exact durerea, adică chiar suferinţa. Ştii de ce am fost în Israel? Am eu nişte semne, îmi spune mie cineva să mă duc să văd : toate cele ce se întâmplă aici, acolo se realizează. Cum adică? E simplu : suferinţa de aici, acolo se împlineşte. Uite, ca să înţelegi, îţi zic pe limba ta : dacă noi ne-am apuca să contruim aici, acolo s-ar dărâma; dacă noi am fi fericiţi aici, acolo nefericirea s-ar adânci; dacă noi am câştiga aici, acolo ei ar pierde; dacă noi am pleca de aici, acolo alţi oameni care vor cu totul altceva îi vor invada. E ca în vasele alea comunicante : tot ceea ce noi suferim aici, acolo se împlineşte, se întâmplă invers. Cu alte cuvinte, suntem condamnaţi la nefericire şi tocmai din cauza asta noi suntem extraordinari de fericiţi, dar fără ca să ştim asta. Încă o dată, mă repet : lupta e a noastră şi victoria e a lor! Dar nu ai tu cum să înţelegi asta, poate mai târziu.”

Ordonat, prea ordonat

Standard

Pe drum, Toma Albini, conducând propria maşină, printr-un exerciţiu mental, tot încercă să-şi imagineze habitatul lui Laszlo şi a bogatei sale soţii, Laslie. A aflat că averea ei sare de o sută de milioane de dolari. Mai înainte a insistat ca prietenul lui, Cleopa Tudor, să se urce în maşina lui Laszlo, să meargă împreună, contrar insistenţei ungurului care vedea în asta o lipsă de politeţe inadmisibilă. Cunoscându-se mai de mult, cu siguranţă că aveau ce să-şi povestească. La urmă, pe jumătate convins, a întrebat de mai multe ori, specific americăneşte : eşti sigur, eşti sigur?! Chestie care-l enervează pe Toma Albini la culme. Domnule, dacă spun o dată ce vreau, apoi încă o dată, de trei ori, de ce mă mai întrebi încă de patru ori dacă-s sigur?! Da, era sigur că vrea să conducă el şi să fie singur, chiar avea nevoie de un moment ca acesta, sătul de vânzoleala dinăuntru; adunările îi fac rău, îl face să ameţească, să se simtă ca unul rătăcit. O să se ţină după ei, să fie liniştiţi, oricum Laszlo conduce cu mare atenţie, din fire, îl asigură Toma Albini. Laszlo, cum era şi firesc, avea o maşină Chrysler, limuzină, modelul 3000C, dar nu chiar una din cele mai scumpe. Din moment ce soţia lui, probabil că avea acţiuni la Chrysler, se aştepta ca să aibe vreuna din aia mare, de teren, cu motor de cinci mii, capacitatea, dar nu, el avea o limuzina chiar modestă. E ceva obişnuit însă ca oamenii cu bani să umble cu maşini care nu atrag atenţia, aşa că, Toma Albini, şi-a pus întrebarea, nicidecum cu surprindere.

I-a rămas în minte povestea cu unguroaica, femeia pe care Laszlo a întâlnit-o în Bucureşti, din întâmplare. Şi din cauză că i-a adus aminte de oraş, de ţară, de România. Pentru că în ultimul timp îi era din ce în ce mai dor. Dar era ceva neobişnuit s-o întâlnească aşa, în Bucureşti, iar Cleopa Tudorel s-o mai şi cunoască. Sigur că nu crede în predestinări, în predestinaţii şi altele din acest gen, dar unele întâmplări îl pun pe gânduri, făcându-l să se frământe până găseşte o coerenţă rezonabilă. Mintea lui rămâne fixată pe acel ceva până îl explică, integrându-l, aşa, într-un sistem de gândire mai raţional. I se întâmpla şi în copilărie ceva asemănător. Atunci când auzea un cuvânt nou pe care nu-l înţelegea, îl repeta în gând sau în şoaptă, iar câteodată şi cu voce tare, până-i prindea sensul, deci fără ca să i-l explice cineva. De multe ori rezultatul la care ajungea era puţin sau mai mult greşit, pentru că se asemăna cu alte cuvinte şi, neexistând cu ce altceva să-l compare o făcea doar prin consonanţă. De exemplu, cuvântul „soartă”, îşi aminteşte şi acum, atunci când l-a auzit prima dată, pe la patru, cinci ani, l-a silabisit în gând până ce i-a găsit un sens, dar era unul doar pe aproape de cel adevărat, anume un fel de reprezentare mentală care punea alăturea cuvintele „soare” şi „toartă”, câte ceva din amândouă. Şi acum făcea cam la fel, dar la un alt nivel şi cu alte reprezentări, unele mult mai elaborate. Cert este că întâmplarea pe care tocmai o auzise, coincidenţa ca Laszlo să întâlnească la Bucureşti o persoană pe care Cleopa Tudorel o cunoştea şi el foarte bine, i-a adus aminte de România. Avea să constate, conducând relaxat maşina, ţinându-se după a lui Laszlo, că i se făcuse din nou dor de ţară, în special de Duda, cu deosebire de oamenii de acolo; dor de bătrâni, de chipurile lor brăzdate de vânt şi uscate de soare, de simplitatea lor debordantă ce-i apărea acum ca o virtute; lipsurile şi sărăcia pe care le suportau cu stoicism, ca pe un dat natural. I se părea aiurea să vadă aici o faţă ca pe cea a lui Laszlo, una cu prea puţine riduri sau chiar deloc, una rozalie, cu pielea întinsă; pentru el, un om în vârstă era unul în primul rând cu pielea feţii zbârcită, aşa îl recunoştea că e bătrân, după cutele, încreţiturile şi creţurile pielii. Şi după dinţi : dantura lor neîngrijită, cu lipsuri, invariabil! Odată, la un mort, la înmormântarea unei rude, prin adolescenţă, o femeie atrage atenţia că cel care tocmai se dusese într-o lume mai bună are gura strâmbă şi sperie copiii cu ea. Atunci, un bărbat solid între două vârste se apropie cu naturaleţe, încearcă să-i alinieze mortului buzele înţepenite, apoi zice, cu o voce blândă pe care şi-o aminteşte şi acum : „Ei, iaca şi tu cu alta! Tu nu vezi cî n-are dinţî, cu ci sî spărie copchiii!? D-asta stă gura aşa, cî n-ari dinţî! Da tu ci vrai, măi fimeie, sî aighi dinţî!? Unde s-o mai pominit una ca iasta : om bătrân, şi cu dinţi! Iaca na, copchil cuminte şi mort frumos!” Când o să mă duc la Duda o să fotografiez toate feţele bătrânilor de-acolo, indiferent, moşi, babe şi o să fac un album, se gândea Toma Albini cu melancolie, o să le fac la toţi poze şi când o să-mi fie dor de ţară o să mă uit la ei. Ce-ar fi să fac şi nişte poster, după aceea, cred că le-aş putea chiar vinde, aş putea să le pun pe pereţii de la Microsoft, dar, bineînţeles că românilor de acolo nu le este aşa de dor cum mie îmi este, ei nu sunt aşa de sensibili, poate că o să şi râdă de mine, sigur că să râdă. Pentru că ei fac eforturi ca să uite de ţară! România le atârnă ca o tinichea, de aceea o tot alungă din minte; România îi bântuie ca imaginea unei femei frumoase, dar bolnave. A văzut el o femeie aşa, într-un spital, victima unui accident. Mult timp după aceea îi tot revenea imaginea şi greu a putut scăpa de ea. Mai era un pic şi ajungea la psiholog. Aşa şi cu cei de aici, mulţi români încearcă să uite ca şi când ai vrea să uiţi pe cineva de care ai fost ataşat şi care s-a îmbolnăvit şi-a murit apoi, ori a ajuns într-o degradare fizică dureroasă, demoralizatoare.

Tot gândindu-se aşa, constată, nu fără oarece uimire că interesul pentru viitorul acţiunile pe care tocmai le pusese Cleopa Tudorel în vânzare era marginal, cu toate că ar trebui să-l preocupe. Şi-i trecu prin minte că nu era ceva normal cu el, era totuşi vorba de o afacere în care şi el era involvat, chiar dacă indirect, prin soţia lui. Pentru că erau banii lor, bugetul lor, împreună, că doar nu erau ca alţii. Auzise că sunt mulţi soţi, multe familii în America care-şi ţin banii separat, fiecare cu puşculiţa lui. Când cumpără câte ceva stabilesc prin acte sumele cu care participă fiecare, conform cu un contract prenupţial. Nu era cazul lor şi nici nu-şi dorea să se ajungă la asta. De ce nu este atunci preocupat de afacerea ei cu horoscopul cu care soţia lui face bani frumoşi? Nu e ceva normal la el! Cine ştie în ce zonă şi în ce casă frumoasă stă Laszlo. De-ar face eforturi şi s-ar implica, în câţiva ani s-ar putea ca şi ei să cumpere una la fel, dacă ar fi şi el mai preocupat ca să facă bani, numai că el e tot cu gândul în ţară. Oare o să-i treacă vreodată, o să poată să se rupă, să fie pe de-a-ntregul aici? Ce-ar fi dacă ar face o vizită în România singur, aşa cum îi tot zice Sofica, poate că i-ar mai trece, s-ar întoarce cu alte idei, schimbat şi s-ar pune pe treabă.

Fără ca să realizeze, luându-se cu gândurile, după vreo oră de mers, Toma Albini vede cum maşina lui Laszlo semnalizează şi se încadrează pentru exit. Şi aşa îşi revine din melancolii. I se întâmplă ca atunci când conduce să intre într-un soi de reverie, chiar îi place să creadă că aşa se pune în ordine şi se lasă cu plăcere pradă acestei stări, chiar o provoacă. Deseori spune că atunci gândeşte cel mai mult, în maşină îşi pune ordine în gânduri.

După câteva minute de la ieşirea din highway părăsesc şi autostrada statală şi intră pe un drum cu doar două benzi şi acestea mai înguste decât normalele. În stânga şi dreapta, copaci. Dar nu ca o pădure. Copaci de aproximativ aceeaşi dimensiune, plantaţi la distanţe egale dar nu aliniaţi, nu în rând, nu înşiruiţi; şi drepţi, nici unul mai într-o parte, mai înclinat decât celălalt. Printre ei, gazonul. Iarbă şi nimic altceva, iarbă din acelaşi soi, aceeaşi nuanţă de verde; fără nici o buruiană; tunsă de curând, îngrijită la maxim; de aceeaşi înălţime; şi de colo-colo urmele maşinii de tuns ce apar ca geometria pânzei de păianjen. Nici o uscătură, nici un boschet, nici un dâmb, nici o ridicătură nu strâmbă linia orizontală razantă. Doar, din loc în loc, câte un bloc de marmură pus cu mâinile. Aici unul roşietic, colo alb, dincolo mai vânăt. Şi totul pe o suprafaţă mare, de aceea, de la un timp, peisajul devine ireal ca o carte poştală. Într-o pădure normală ar fi fost nişte frunze pe jos, aici nu sunt. Au fost, nu adunate, ci culese! A văzut Toma Albini o maşinărie din asta, cum o face : le culege şi le toacă mărunt apoi le împrăştie invizibil. Pe o lungă porţiune de drum nu întâlnesc nici o altă maşină, sunt decât ei. Doar la o curbă uşoară, cu una de epocă, decapotabilă. În ea, un bătrân cu mustaţă şi pipă. Se salută dând din capete şi zâmbind. Curând, după aceea, vede prima casă. Printre copaci, la câteva sute de metri în adâncime, mai departe. Iar o alee mai îngustă, pentru o singură maşină, cu asfaltul vopsit verzui pleacă într-acolo ca o venă. La o distanţă apreciabilă, o altă casă; distanţele dintre ele sunt semnificative. Aleea nu e de aceeaşi culoare cu cealaltă. De departe pare mai degrabă modestă, la fel ca prima. Apoi, o alta şi, tot aşa, dar departe, ca distanţă, una de cealaltă. Toma Albini mai văzuse aşa ceva, nu era primul loc, dar aici, poate că din cauza stării sufleteşti în care se află, îl cuprinde un sentiment straniu pe care nu-l poate defini, nu de înstrăinare, nu de admiraţie; ceva ambiguu. I se pare că se află în interiorul unui corp, drumul fiind arterele, iar el o celulă care trebuie să se ducă nu ştiu unde ca să facă nu ştiu ce. I se pare că se află acolo cu o treabă, dar nu ca o misiune, adică nu trimis de cineva.

Aleea care duce la casa lui Laszlo e cărămizie, exact cum sunt, de regulă, terenurile de tenis. Probabil că are plasme pe toţi pereţii, câte două, poate chiar trei televizoare cu plasmă prin fiecare cameră şi din alea mari de un metru jumate, se gândea Toma Albini încercând să zărească printre copaci, aleea făcând o buclă, iar intrarea fiind pe partea opusă drumului principal. Pe lângă tehnica de ultimă generaţie în mod sigur casa este plină de argintărie, de tablouri scumpe pe pereţi, mobilă veche din lemn de trandafir, exact ca aceea pe care o văzuse la un magazin în Seattle, unde o simplă masă de scris costa peste cincisprezece mii; era curios să vadă şi bucătăria, sau bucătăriile, la plural; o fi având mai multe; femeile cu atâţia bani le aranjează fabulos, doar de fantezie, pentru că după aceea sună la restaurant ca să rezerve o masă. Dar calculatorul, o fi având calculator?! Oare de care?! Abia aşteaptă Toma Albini să vadă ce calculator are.

Parchează în faţa casei, pe platou, dar Laszlo îl roagă ca s-o bage în garaj cum a făcut el, lângă a lui. Este loc, este loc de cinci maşini. Te pomeneşti, îşi zice el repornind motorul, te pomeneşti că una dintre regulile de pe aici este să nu laşi maşina parcată afară, decât în garaj, poate că din cauză că se strică peisajul, să nu uite să-l întrebe asta pe Laszlo.

Primul lucru care-l şochează, de cum pune piciorul jos : casa este făcută dintr-o piatră; zidurile, cel puţin pe afară sunt dintr-o piatră ordinară, neşlefuită. Bucăţi mai mici sau mai mari puse unele peste altele într-o dezordine evidentă. Nici măcar nu la linie : una scoasă mai în afară, alta parcă-i lipsă. Doar colţurile casei şi o porţiune de la sol este finisată frumos, restul, dezordine ca-n natură! Apoi, uşa de la intrare : uşa de la intrare este exact cum era uşa cramei căsuţei de la Duda unde a copilărit Toma Albini, adică nişte scânduri grosolane, cu noduri mari, cioplite ca din topor; cu toporul, prinse între ele cu nişte scoabe metalice, plus câteva bare, pe lungime, din fier forjat, modelate cu ciocanul, nituite inegal, cu balamalele din fier bătut în capete. Diferenţa este că acesta este finisată modern, lemnul e tratat şi lăcuit, fierul mătuit, iar îmbinările sunt totuşi făcute bine; spre deosebire de cea de la Duda, nici o fantă de lumină, nici o crăpătură neprogramată. Casa, pe dinafară, seamănă cu un han nemţesc de secol XVIII. Perfect corespunzător pentru pretenţiile unui multimilionar, îşi zice Toma Albini, pregătindu-se să vadă şi interiorul. Înainte de asta:

Nu, nu era interzis ca să parchezi maşina pe spaţiul de pe lângă locuinţă, nu obligatoriu în garaj. Doar că în aceste locuri rezidenţiale de lux sunt nişte legi nescrise : absolut nimic la vedere! Nici măcar maşina de tăiat iarbă, nimic altceva pe lângă casă, nimic rezemat de zid! – ţine să specifice Laszlo asta, apăsând pe ultima frază; nu se scot canapele ca să stai la soare altundeva decât în piscina cu acoperiş rabatabil, cine are; mulţi nu au piscină, pe aici. Din cauza asta casele par pustii. Nu ştii niciodată când e cineva înăuntru, nu vezi oameni trebăluind pe lângă casă, alţii decât cei plătiţi ca s-o facă. Laszlo are răbdare să-i explice toate astea lui Toma Albini, pentru că a trecut şi el prin aşa ceva. Ca un Est-european ce este, cunoştea curiozitatea lui.

În interior : nimic din toate pe care le-a gândit mai devreme, dimpotrivă! Cum se poate aşa ceva : nu are nici un fel de televizor în casă? Nici un echipament hi-fi, nici măcar un aparat de radio?! Dar calculator, desigur că are un calculator media super performant printr-o cameră, pe undeva. Nu, nu are computer! Toma Albini rămâne cu gura căscată. Îl întreabă pe Cleopa Tudorel de mai multe ori. Nu are calculator?! Nu are! Dar el ştia asta? Ştia şi i se pare normal să nu aibe calculator. Am impresia că nici tu nu prea eşti normal, se revoltă Toma Albini. De ce să ţi se pare normal!? E foarte simplu de ce : când ai bani foarte mulţi îţi doreşti să trăieşti ca unul care nu are. Şi această dorinţă este aşa de puternică încât începi prin aţi refuza anumite lucruri foarte moderne; respingi modernismul.

Casa nu este veche, e doar făcută să apară aşa; e construită de câţiva ani, dar e aranjată să pară antică. Uşa de la intrare, cea pe care o văzuse Toma Albini, mirându-se; stilul ei se repeta şi la uşile din interior : făcute din bucăţi de lemn lăsate cât mai natural, cioplite anapoda, iar clanţele, turnate rudimentar, din bronz. Pe jos, pardosită cu lespezi de piatră, bucăţi inegale, amplasate asimetric şi ne-uniform; nici măcar de aceeaşi nuanţă şi consistenţă. O încăpere imensă placată cu bucăţi din stâncă de munte. Se deschide pe toată lungimea ei, faţă de peretele opus intrării, unui peisaj luxuriant. Vegetaţie deasă-deasă prin care nici nu se poate vedea, despărţită doar de un perete din sticlă foarte elaborat care se deschide culisând spre dreapta şi stânga, în lături. Te-ai fi aşteptat ca acesta să se deschidă dintr-un buton, ori chiar la o bătaie din palme, cum vezi în filme, însă el este tras că mâinile de către Laszlo; şi-un miros de verde inundă încăperea – de clorofilă. Toma Albini, întreabă dacă nu intră gângănii sau broaşte. Intră, face Laszlo, de mai multe ori, dând din palmă ca şi când de fapt le-ar chema. Câteva scaune din bambus, o masă mare de tot dintr-un lemn scump. Îi invită să ia loc. Dar, Cleopa Tudorel se îndreaptă către bucătărie, întrebând din mers dacă are voie. O formalitate, pentru că în America frigiderul este pus la dispoziţia musafirului; dacă abia l-ai cunoscut şi vizitat de două ori, a treia oară te îndrepţi direct către el, servindu-te cu ce găseşti. Îl cheamă şi pe Toma Albini, să vină şi el să-şi ia ce vrea. O bucătărie mare cât un apartament de bloc. Dulapuri şi dulăpioare din acelaşi lemn din care e făcută şi masa, iar blatul, tot aşa ca pe jos, dintr-o foaie de piatră, tăiată drept şi finisată. Ia uită-te aici, îl îndeamnă Cleopa Tudorel. Tacâmuri, numai şi numai din lemn. Linguri şi linguriţe din lemn, furculiţe din lemn, cuţite şi cuţitaşe – toate făcute dintr-un lemn tare! Fără să vrea, îşi aminteşte de bunica lui. Cum s-a dus o dată la ea în vizită şi i-a aruncat toate lingurile din lemn, certând-o că îi face de ruşine în sat : cine mai mănâncă cu din astea în vremurile noastre!? Uite că bogaţii din America, da! Frigiderul – un frigider de-ncape vaca în el, ticsit numai cu vegetabile, nimic altceva. Fel şi fel de legume şi fructe care cresc pe toată faţa pământului, dar nici o bucăţică de, sau din, carne. Vegetarieni, vegetarieni!, exclamă Toma Albini. Şi nu e sănătos!? îi răspunde Cleopa Tudorel, ca în glumă.

Îşi face apariţia şi Laslie, coborând de la etaj. O femeie foarte, dar foarte îngrijită. Toată un zâmbet, plină de amabilitate, îi pupă şi-i îmbrăţişează, inclusiv pe Toma Albini, ca pe cineva drag pe care nu l-a văzut de mult. Ia uite, credeam că numai la noi, la balcanici se pupă lumea, se miră, obligat şi el să zâmbească cu gura până la urechi. Doamna se precipită : cu ce să vă servesc, cu ce, cu ce!? Ne-am servit deja, zice Cleopa Tudorel arătând berea la cutie, bineînţeles fără alcool. Femeia se gudură ca un căţel, atât de bucuroasă este, de parcă n-ar mai fi văzut oameni de mult, ca şi cum s-ar fi întors acum de pe lună. Ştii cu ce se ocupă doamna, zice Cleopa Tudorel si tot el îi spune, e psiholog la un spital-penitenciar de nebuni periculoşi. Şi aşa află că doamna lucrează, la banii ei se duce la servici în fiecare dimineaţă. Şi unde : la spitalul de nebuni! De aceea o fi aşa : se bucură să vadă şi să stea de vorbă cu nişte oameni sănătoşi la cap.

După o vreme, coboară pe scări un bărbat palid şi afabil. E fiul ei, are peste 40 de ani, niciodată însurat, e cam ciudat; muzician, compune un fel de muzică spaţială, terapeutică, ca pentru duşi cu capul, mai exact. Cleopa Tudorel face prezentările, având şi timpul să-l pună în temă despre el, înainte de asta. Zâmbeşte larg, dar nu e aici cu totul, e aiurit şi absent. Orice s-ar zice, el se tot miră, repetă obsesiv : Oh, e!? Oh, e!? Arată exagerat de slab, are nişte mâini nefiresc de lungi, până aproape de genunchi, pe care nu ştie unde şi cum să le ţină. Îi anunţă că trebuie să plece undeva şi, bineînţeles că-i pare tare rău, dar se vede de la o poştă că nu-i pare deloc. Şi pleacă, adăugând că trebuie ca Toma Albini să-i asculte muzica, neapărat, şi indică subsolul.

Nişte scări din beton largi, ca de cinematograf, le coboară cu toţii, şi cu cât coboară cu atât mizeria se adânceşte. Mizerie, impropriu zis, mizeria oamenilor bogaţi e altfel; mai degrabă o mare dezordine. Mii şi mii de lucruri scumpe azvârlite alandala, puse unele peste altele, clădite de-a stânga şi de-a dreapta. Un inventar ar fi imposibil, nu se poate decât observa abundenţa lor. Mobilier adunat de prin toată lumea, piese întregi sau disparate, fel şi fel de vaze de toate felurile, de statuete; tablouri de toate dimensiunile rezemate de pereţi ori agăţate strâmb pe te miri unde; argintărie pe-o masă grea; sfeşnice, ceainice şi tăvi vechi; mai încolo, aruncate, multe diplome şi poze oficiale ale fostului soţ de la Chrysler, se vede sigla. Machete de maşini, postere şi fotografii. Zeci şi zeci de cutii de cadouri, de toate mărimile şi culorile, unele chiar nedesfăcute, altele doar rupte un pic ca să vadă ce e înăuntru. Toma Albini rămâne interzis, un sentiment straniu îl cuprinde. Pur şi simplu i se face frică, o teamă organică. De ce nu fac curăţenie, de ce nu le pun într-o ordine, să nu mai apară aşa, dezolant!? Spaţiul e imens şi totul umplut cu lucruri, cu de toate. Nişte biciclete stau aruncate într-un colţ. Canapele stil cum vezi prin muzee. O vitrină uriaşă plină cu cristaluri aşezate aiurea; un geam este spart. O masă scumpă de biliard prevăzută cu tot ce trebuie, iar lângă ea, scaune frumoase din lemn, plus trei mese felurite. Una din ea este transformată în scrumieră. O masă întreagă plină de chiştoace; mii şi mii de mucuri de ţigări stinse direct pe masă! De ani întregi nimeni n-a făcut curăţenie aici. Cutii de bere aruncate peste tot; alte sticle de băutură, unele golite doar pe jumătate. Apoi o scenă; podiumul plin cu fel şi fel de instrumente muzicale; câteva tobe africane, o baterie, chitări, toate de calitate, foarte scumpe. Aparatură pentru înregistrare; un mixer cu mii de butoane şi, în sfârşit, un calculator; un computer dedicat muzicii, mai mult ca sigur.

Cineva o porneşte, muzica asta. Nişte acorduri de pe altă lume învăluie totul; de relaxare. Toma Albini se simte de parcă ar fi uitat drumul spre casă. A mai avut un asemenea sentiment în copilărie. E teribil! Să uiţi drumul spre casă e cel mai cumplit lucru ce i se poate întâmpla unui om! Se cască un hău în jurul tău; simţi cu toate lucrurile se îndepărtează de tine şi de la tine, iar tu să nu ai nimic de care să te ţii. E un sentiment care-l destramă pe dinăuntru, exact cum faci cu un pulovăr croşetat, de lână, de care-l prinzi de un fir şi-l deşiri. Oare aşa o să ajung şi eu? Aşa o să se întâmple cu mine, la bătrâneţe? Să ajungi să cerşeşti normalitatea ca pe nimic altceva? Să te simţi pierdut într-o lume a bunurilor, în mijlocul lor; să le arunci cât colo încercând cu disperare să te debarasezi de ele, iar acestea să se întoarcă către tine ca un bumerang, şi înmulţite, înmiite; multe, multe lucruri casnice atât de utile, devenite tot pe atât de inutile; dar nici să le poţi arunca de tot! Adică, să nu mai poţi trăi fără ele, exact cum nu poţi trăi fără apă – apă sărată pe care nu o poţi bea şi apoi în ea să te-neci! Să stai într-o casă ca asta, de zece milioane de dolari şi să ajungi să vrei să-ţi dai zile din viaţă pentru a o transforma în acasă. Să mănânci cu lingura din lemn doar pentru a te transforma, doar un pic, într-un om adevărat; şi numai atât să-ţi fie permis! Să te hrăneşti numai cu vegetale, doar-doar vei uita cine eşti : om! Dar nici să vrei ca să uiţi de tot, nici să-ţi doreşti să mergi până la capăt. Să ai aşa de mulţi bani, încât să nu mai poţi trăi decât prin ei. Pentru lumea asta ne zbatem?! Aşa ne dorim ca să ajungem?!