Arhive pe categorii: Medicamente

Însemnări nocturne

Standard

Dă clic pentru a accesa moza3_2009.pdf

ION BOGDAN LEFTER

Însemnări nocturne
mărunte, personale (3)

„Tot în Televiziune (vezi precedentele „Însemnări nocturne”), tot în primăvara lui 2008, pozez pentru website-ul casei (ca „vedetã TVR Cultural”!). Sînt dus într-o încăpere-studiou și facem un șir de fotografii în care, fără talent actoricesc, încerc să fiu degajat, să zîmbesc, așezat pe un scaun sau în picioare, cu și fără haina din foaie de cort kaki pe care mi-am cumpărat-o de mult, la Amsterdam, cu și fără ochelari, privind în obiectivul aparatului sau răsfoind– cum mi se cere – o carte (scot din geantă, la repezeală, ce se nimerește din teancul pe care-l voi prezenta în rubrica mea, „Carte.ro”, și se nimerește un număr din „Secolul 21”). Fotograful, de vîrstă medie, nu-mi dau seama dacă mai tînăr sau mai mare decît mine, e discret, extrem de politicos, genul de oameni despre care gîndești că au prea mult bunsimț. Îl rog să-mi trimită și mie imaginile mai reușite, poate o să le folosesc prin gazete. Îl întreb dacă e de acord și-i cer numele exact, ca să-l pot transmite o dată cu pozele. Nu e nevoie, zice, nu ține să fie menționat. Îmi dă – însă – o carte de vizită, just in case, încît văd pînă unde l-a împins modestia: nu-ți divulgă meseria, desi, dincolo de „sarcinile de serviciu” din TVR, e un artist, sub nume nu e trecută decît calitatea de „bugetar” (sic!), urmată de o precizare, la fel de ironică, potrivit căreia „Accept sponsorizări ți donații în lei sau valută”! Ce-i drept, pe lîngă datele de contact, pe cartolină mai apare, în fundal, gri, palidă, o cameră foto, tip vechi, cu burduf… Mi-a trimis la scurt timp un set de imagini. Am și folosit una dintre ele, într-o revistă care mi-a cerut un portret atunci cînd le-am scris un articol. Conform înțelegerii, n-am precizat autorul, dar mă revanșez aici: colegul nostru artist fotograf al TVR se numește Aurel Baboi.

Un pic mai tîrziu, către varã. „Frunzărind” Internetul, găsesc pe un site un text care-mi este atribuit, însă pe care nu l-am scris eu! E o prezentare la o carte a unui autor obscur, Cezar Pricop(https://cezarpricop.wordpress.com/referinte/): Patria de carton, apărută la Paralela 45, în 2005. Un soi de roman despre moartea lui Ioan Petru Culianu, ale cărei împrejurări autorul le… imaginează! Lansare sumară la Gaudeamus-ul 2005, unde, la rugămintea editurii, am improvizat un mic speech pe tema modei „americănești” a literaturii non-fiction despre celebrități. Atît și nimic mai mult. Programată la oră de seară, înainte de finișul zilei de tîrg de carte, lansarea n-a avut decît cîteva persoane în public, așa că a fost o formalitate „expediată”. Acum, pe site-ul respectiv, sînt dat drept „autor” al unei prezentãri incredibile! Mostră din text, absolut aiuristicã: „Exercițiul lecturii zilnice, obligate de responsabilități profesionale, mi-au creat o detensionare a așteptărilor majore de la un text nou. Citind, însă, la început pe o diagonalã aproximativă, apoi cu atenția concentrată, romanul lui Cezar Pricop am trăit un moment de certitudine a calității structurii narative ce se ține printr-o veritabilă țesătură de personaje, întâmplări, intertextualități autobiografice etc.”!!! Parcă ar fi o parodie după jargonul „păsăresc” al cutărui critic „semiotizant”! Ce să faci cînd te descoperi victimă a unei asemenea mistificațiuni, și anume în „cyberspațiu”?! Culmea e că, la scurt timp, primesc un mesaj electronic de la însuși C.P. Nu știu de unde-mi știe adresa. Mă anunță cã a încheiat o nouă carte și mă roagă să arunc „un pic ochii peste ea”. Îi scriu sec, cerîndu-i explicații și o „amendă onorabilă” în legătură cu mistificațiunea. Îmi răspunde cerîndu-și scuze, dar textul atribuit mie îl atribuie… editurii, apoi adaugă că nu e o persoană destul de „publică” pentru a face „amenda” respectivă. Drept care compun această notă reparatorie, pentru cazul în care va mai da cineva peste elucubrația pe care n-am scris-o eu și se va mira…”

Eroare fatală

Standard

picture20053.jpg

…când Gabriel Liiceanu, după părerea lui, zice că iadul sau raiul nu este altceva decât ultima clipă din viaţa fiecăruia. Filozoful care ia Prozac (atunci lua!) spunea că el nu crede că unii, mă rog, sufletele lor, se duc undeva unde-i arde non-stop, iar alţii, pentru o veşnicie, pe o pajişte verde lângă un izvor care susură sau şopoteşte – acolo unde nu există suspin, nici întristare – cum se zice, dar invers. Argumenta că fiece om este pe pământ pentru o treabă anume – să şi-o facă! Iar dacă nu şi-a îndeplinit destinarea, atunci, în ultima secundă de viaţă realizează, ori i se spune care a fost misiunea lui şi, dacă şi-a dus-o la bun sfârşit se simte ca în rai, şi exact aşa va fi în veci, cu senzaţia asta va muri, iar dacă nu, va arde în foc – exact ca într-un foc – şi aşa va rămânea amprenta lui existenţială forevăr! Acum, din cauză că domnul Liiceanu este filozof, şi filozofii vorbesc foarte puţin despre Dumnezeu, altfel n-ar mai fi, nu ne spune cine face ca lucrurile să se întâmple uite aşa.

…pe toată viaţa amprenta primei dăţi când te-ai îndrăgostit. De exemplu, pentru unul de gen masculin : dacă ţi s-a întâmplat şi colega de şcoală ai cărei ochi ţi-au trezit primii fiori a fost blondă, o să-ţi placă sigur blondele. Dar nu-i chiar aşa de simplu. Un exemplu : tot de o fată blondă e vorba, dar el se mulţumea doar s-o privească, s-o idilizeze, s-o salveze în vis luând-o cu el pe un cal, invariabil de cela alb, ea ţinându-l pe el foarte strâns de mijloc, ca să nu cadă; şi să-i scrie poveşti din alea cu nişte cai albi care salvează fetele din gura balaurului, el neştiind de fapt ce vrea balaurul să le facă, crezând eronat că vrea să le mănânce. La momentul potrivit ea îi zice : îmi place de tine, dar eu vreau la discotecă, şi s-a dus. La câteva zile i-a spus cineva că a văzut-o cum un tip a înghesuit-o într-un colţ mai întunecat şi a făcut ceea ce se face cu fetele, dar în picioare, exact ca caii! Că băieţii aşa vorbesc, în cacofonii, adică porcos. Şi de atunci, s-a sucit şi i-au plăcut toată viaţa numai brunetele. Începând cu profesoara de franceză care, ca orice profesoară de franceză, era brunetă şi-i plăceau mult de tot puştanii, cum le plac lor, nu se ştie de ce, încă se mai fac cercetări.

…o dată, de două ori, cu una, cu mai multe femei, până ajungi să nu mai crezi şi să-ţi închipui şi să fii convins cum că dragostea se măsoară în durată, erecţie şi parfumuri. Pentru că, încet, încet, trebuie să judeci şi să accepţi că lumea e normală iar tu eşti cela anormal, şi nu mai vezi nimic altceva, devenind cum e lumea în care aiurea ai nimerit, la fel ca ea. Şi fără să vrei într-o femeie nu mai vezi decât cosmetica, moda, trendul, rafinamentul, nuanţa şi şpilul hair-stilistului etcaetera, plus, peste toate acestea, nu se poate altfel : parfumul. Nu mai cred în dragoste, nu există aşa ceva! Uite aşa, aproape uiţi că femeia e şi ea om! Iar anii trec şi tu ai parte de cele mai senzoriale minuturi, din ce în ce, pasat de colo-colo – nici măcar o fereastră pe unde să ieşi nu-i. Însă, cum există renovarea, se nimereşte şi eroul nostru pică într-o sală cu geamuri, unul spărgându-se, afară ieşind; tot jucat de colo-colo, nimereşte pe-afară.

…primul lucru pe care-l remarcă, de-l face să exclame cu un strigăt : doamne, miroase exact ca un om! Iar părul nu e dat cu nimic, iar hainele nu au impactul potrivit. Şi când vorbeşte nu vorbeşte că vrea ceva, ci să dea ceva. Ce să dea, nu se vede că n-are?! Şi uite aşa devii curios : ce-o avea, domnule, de dat? Şi începi s-o ispiteşti într-o joacă. Dacă n-ar fi din joacă n-ai putea s-o observi cum trece pe stradă pentru că ea nu are stil şi nu miroase a nimic, cum să-i iei urma? Şi când o întrebi, ea chiar îţi răspunde, nu întoarce capul ca s-o mai întrebi o dată. E femeie în toată firea, dar el o descoase, că ştie că de aici se nasc multe : eşti domnişoară? Iar ea zice că nu vrea să vorbească despre asta, iar răspunsul ăsta te pune pe gânduri. A doua oară îţi spune că, da! Şi nu se ştie ce forţă te face s-o crezi fără nici o tăgadă. În continuare, conform unui plan, o întrebi cu o şustă : Atunci, să înţeleg că n-ai avut niciodată orgasm? Iar ea, dintre cele două răspunsuri corecte, îl dă pe al treilea : o să vorbim o dată despre asta – pe cel mai corect! La naiba cu filozofia, cu dialectica şi semantica, în faţa unui aşa răspuns, îţi scoţi pălăria – cine o are! şi uite aşa trece la cele lumeşti, o întrebi : tu cu ce trăieşti, de unde ai bani, aflând că ei nu-i trebuie mulţi ca să se simtă fericită şi că frumuseţea o vede la celelalte femei de pe stradă, dar ea nu vrea să fie frumoasă ca ele, însă le admiră. Eu aş vrea familie, copii, cu obsesia cu care Coşbuc scria, Noi vrem pământ! Dacă vrei să te sărut, te sărut, dar te atenţionez că e prima dată, şi ţi se face un pic frică : nu cumva o avea puteri?

…şi atunci a realizat că a pierdut posibilitatea să aibe o asemenea femeie, dar nici conjunctura ca pe viitor să poată trăi lângă una ca ea. Nu pentru că s-ar simţi în orice clipă inferior, ci pentru că ţi-e imposibil să-i jigneşti părinţii care au crescut-o aşa. Nici măcar ca o (cuvântul ăla care începe cu „am” şi se termină cu „tă”), nu poate să şi-o facă, pentru că n-ar avea nici o durată şi s-ar dezintegra după ea ca parfumul. Exact cum zicea Gabriel Liiceanu, o fi avut şansa la momentul potrivit să cunoască una ca ea, dar prea mirosea a om, şi a nici un parfum, ce rost avea s-o cunoască? Şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut, vorba cântecului. Ce altceva decât să plângă şi să creadă că în ultima clipă a vieţii, atunci când va afla unde îşi va petrece veşnicia, la umbra unui copac sau într-un lac de pucioasă, să afle, că, de atunci de când a întâlnit-o, a început să creadă corect într-un Dumnezeu, iar locul lui, de aceea, e în ceruri, lângă ea.

Lamentaţie

Standard

„Fac eforturi imense de a mă smulge din cealaltă realitate în care intrasem, o altă lume, un alt tărâm. Am senzaţia că păşesc pe vălătuci de nori, iar zidurile sunt moi ca de brânză; zgomotele străzii îmi parvin înainte de a se fi produs, ori îmi par mult mai îndepărtate decât sunt; linia orizontului oscilează: începe, când de la Palatul Telefoanelor, când de la doi paşi distanţă; în această lume, spaţiul este doar diferenţa dintre anumite tipuri de organizare, numai aşa şi aici, pentru a combate efectele, materia se transformă, devine organică. E o decizie: organicul memoactiv, aşadar inteligent; şi e o opţiune, o încercare de a îmblânzi calitatea coercitivă a timpului, acest aliat întru devenire al tuturor, vizibile şi (im)perceptibile – de aici angoasa trecerii.

De-venirea. De = un prefix ce inspiră un start, un loc al venirii, unul ce validează un prezent care se lasă cuprins. E clar, sunt venit aici, dar nu sunt întreg dacă nu sunt şi „devenit”. O şansă, sau o opţiune? Nu, e un sens al fiinţării pe care nu-l putem de-roga (a deforma ruga?), nu putem pune în discuţie prefixul de al venirii.

Cum pot să mă simt „devenit”? E simplu: să recunosc locul de unde am plecat şi să-mi asum scopul de a fi venit. În acel moment, multe haine mă vor îmbrăca şi ce uşor voi putea renunţa la toţi şi la toate! Dar nu fără o minimă rigoare, pentru că rigoarea, ca şi ordinea, nu sunt decât tendinţe anterioare mie, asperităţi ale naşterii.

Trebuie să ies de aici cu orice preţ, deja mi-e la limită. Dă-mi Doamne minte! Minte-mă aşa cum îl minţi pe Mircea! Unii oameni mă privesc insistent, alţii trec prin mine, ignorându-mă; se zâmbeşte de peste tot, de nicăieri cineva îmi vorbeşte, e Roberto. Vorbeşte dar nu-şi mişcă buzele, nu-mi vine să cred: mărturiseşte! (O, nu! Din nou poezie; o rimă; ritmul? O facultate de-a timpului, sau o abilitate de-a românului?) Vreau acuma să fiu peşte, să am branhii în loc de urechi, să le ‘nchid să n-aud nimic. Cine îmi dă dreptul s-ascult? Cine îl face să vorbească? Sunt totuşi în apă, pentru că ştiu, recunosc cum se propagă sunetul, bolboloseşte; în copilărie, cu alţi copii, ne scufundam şi vorbeam prin apă. Să ridic mâinile, să cer ajutor, nu vreau să mă înec, e groaznic să mori sub apă, chiar am mai murit odată! Prima dintre adoraţii e cea a aerului. Consecinţa: respiraţia. E teribil să mori prin sufocare: pierzi tot! În comparaţie, tăierea capului e o aruncare de la tine, hai, fie şi venele! Nu mă vede nimeni? Ajutor! Dar nimic! O femeie doar, dar nu are putere, sau nu poate, ori cineva nu-i dă voie. O fi din cauză că e roşcată? Sau ispită, ori utopie?; falsă tehnică a salvării? Văd cum îmi pare rău după ea, totuşi, că întorc capul. Deodată, mă îngrozesc: va trebui să scriu despre toate acestea, să fac cunoscută mărturisirea. Ce-o să zică lumea!? Că aud voci? Nu frică, ci jenă îmi este. Pentru că n-am murit decât o dată, cum altfel? Dar lasă, nu dau nume. Pot să negociez? Dacă da, prefer să fiu împuşcat în cap. Şi-l simt cum mă apasă pe trăgaci. Mi se pare mult mai convenabil aşa. Pentru că altfel aş fi fost nevoit să fur ceva, ori să nu-mi fac semnul crucii, să mă scarpin indecent, să ţip de trei ori sacadat; ce vreme frumoasă, ce soare strălucitor! Vreau să ningă, să fie-o furtună, vreun vânt mai puternic, vreo turbulenţă. E prea multă lumină şi pace, vreau să trăiesc: vreau intemperii. Dar mi-e lumină în continuare şi-accept să mor degradant, numai aşa mă mai pot salva, numai aşa pot părăsi moalele din asfalt. Şi deodată îmi cresc unghiile mari, le simt în palmă. Îmi revin. Dar ce-o fi cu mine? Sunt bolnav? Te pomeneşti! Voi fi având gripă, că tare mă doare capul. Duc mâna la frunte. E rece, dar nu-mi dau seama ce, mâna sau fruntea? Ei, nu-i decât o boală, putea fi cu mult mai rău!”

Teoretizare inspirată din André Scrima. Denumită Calea, „în dubla accepţiune de «direcţie» şi de «semnificaţie»”, aceasta poate fi (este), „ca un dat aşezat pentru tine şi «înaintea» ta de Providenţă – care a prevăzut-o şi a trasat-o (…)”. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spirtual în tradiţia răsăriteană, Ediţia a II-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 28-29.