Arhive pe categorii: Literatură

Dispariţia

Standard

„Dar tu îţi dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluţie?! Stă pe lista aia cu dispăruţi, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut şi el, tot aşa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era miliţianul satului! Când a început să se tragă la Bucureşti, s-a îmbrăcat omul în civil, şi-a luat la revedere de la nevastă şi de la copii, că are doi, şi-a plecat. Şi plecat e şi-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin ţară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el şi pace. Acum, tot satul ştie că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăla; unii zic că a plecat înapoi la ruşi, după ce şi-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să laşi doi copii mici şi să pleci?! Terorist să fii şi tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până şi televizorul şi l-a vândut; şi-i îi trebuia un tată la copii, şi s-a măritat tot cu un miliţian, mă rog, cu un poliţist, că acum aşa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, şi-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruţii de la revoluţie. Îţi dai seama c-am citit-o cu mare atenţie, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelaţie, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluţie, când îmi atrage atenţia un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Ştii cum e : ţi se pune un fix care te tot frământă, şi te frământă; nu mai poţi scăpa de el, aşa şi cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudăţenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aş fi ştiut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aş fi vrut să ştiu. Ei bine, aţine-te : Andrieş e dat dispărut la revoluţie, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timişoara, incinerat la Bucureşti, adică ars, ca să se şteargă toate urmele. Până la urmă aşa s-a presupus, că a fost ars la Bucureşti. Declarat apoi erou al revoluţiei, nevasta şi copiii lui au primit toate onorurile şi beneficiile; şi ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăieşte aici, la Duda, la Brânzoaia, şi e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluţia, are căruţă şi cal, munceşte cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, şi cibernetician, de-o inteligenţă pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu ştiu ce manuale de pe care elevii învaţă şi-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândeşti!?”

Toma Albini şi Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparenţelor, nu pune prea mare preţ pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieşire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o uşoară alienare, cu timpul. Are şi o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la ţară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluţiei un om al satului dispare, miliţianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabileşte acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-şi ascunde chipul ori de câte ori se întâlneşte cu cineva pe drum şi care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

„Ştii cum sunt eu, politicos şi discret, nu puteam să anunţ autorităţile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc şi acum că e o coincidenţă de nume şi nimic altceva, până şi acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-şi piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu şi-a schimbat pur şi simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el şi să-i zic, omule, bănuiesc cam cine eşti tu, ei bine : eşti un dispărut de la revoluţie, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se ştie printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta ştiu toţi. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câţiva ani, preşedintele comisiei de control în învăţământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat şi m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există şi persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne şi oase! Născut în aceeaşi zi, acelaşi an, cu acelaşi nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidenţă, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur şi simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înţeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeaşi identitate.”
Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluţie, din dorinţa de a se ascunde, îşi schimbă identitatea, poate că îşi face şi buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai uşor, pe lângă care se poate pierde şi de negăsit, de aceea. Cum poţi face asta cel mai uşor dacă nu lângă o femeie!? Şi unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit şi mai cu uşurinţă, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povesteşte. Mintea lui Albini traduce simultan fabulaţia profesorului, interpretează cum făcea cu miturile greceşti, la şcoală, ca să poată înţelege.

„Da! Exact cum ţi-am zis : acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere şi, ceea ce ştie lumea de prin Duda despre el se adevereşte în amănunt, exact aşa : O familie mare, doisprezece copii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceauşescu, iar tat-său, văcarul satului, nu ştia să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după şase, şi tot aşa – să ştii că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruţi ai revoluţiei?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îţi spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În acelaşi timp – că există o altă persoană, cu exact aceleaşi date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu eşti cu Occidentul. Şi uite aşa am ajuns şi eu detectiv, exact ca în cărţile alea poliţiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, şi-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Ştii când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios şi nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietăţile, loturile de pământ luate de către comunişti. Cu toate că ştiam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu ştiam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Şi mă duc la ei acasă. Ştii că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în aşa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de aşteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăştia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-şi permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârşit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toţii pe prispă, aşteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanţă mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a şi pierdut cu firea. Ştii că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătraţi, cam aşa, la intrare, unde şi-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviţă pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu ştiu cum pupăza or dormi! Poftiţi, poftiţi, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Ştii că Mitra vorbeşte numai în dodii, sau, la mişto, cum zic unii. Dar şi tu vorbeşti cu vorbe din astea, nu-i aşa? Că doar poţi zice că eşti bucureştean de-acum; nu se vorbeşte aşa pe la Bucureşti? Ştiu şi eu că nu se potriveşte, ştiu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mişto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă ştia de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar ştia – deci ştia!”

Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme şi interpretări, după cum este ştiut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt şi la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruţii revoluţiei, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Aşadar, chiar de cumva este pur şi simplu o coincidenţă de nume, tot mai rămâne o ciudăţenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

„Pe bărbat, aşa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaş! – nu-i aşa că la el te-ai gândit? Recunoaşte! Calistrat Ion, uite aşa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformaţie profesională, de asta. Şi-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă şi ea repede : Ioaneee! Şi Calistrat, uite aşa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Şi Camelia a ţinut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ţinut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Şi Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Şi până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveţi? Adică, aţi avut pământ confiscat de comunişti? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, dom´ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băţ de chibrit aprins ar fi ţinut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebaţi-o, dom´ profesor. Nici n-am apucat, şi Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiţi de serviţi o plăcintă!”

Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunţă, cu siguranţă că a fiecărei propoziţii, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât şi de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulţi o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de faţă. De fapt, nimeni nu mai ştie cum o cheamă, pentru că şi Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-şi mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoşată şi faţa ei e aşa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, aşa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar şi atunci când se duce la apă, cu o mână ţine căldarea, iar pe cealaltă o ţine băgată, tot aşa, „în sân”. Iar în repaos, le ţine una într-alta, dar nu ca la morţi, Doamne fereşte!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Şi e mereu veselă, râde şi când e singură, mă rog, zâmbeşte necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă şi supărată.

„Ehei! Ce s-o mai întrebi aşa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil aşa ceva! Ştii cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e şi-i îmbogăţită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămăşag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Şi-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, ştii că scaune nu sunt.”

Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Şi nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de faţă, musafirul, o să stea şi cloştele pe ouă? De ce?

„Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până şi numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu şi cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu ştiu ce căuta pe acolo, şi m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schiţat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l ştie, aşa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Aşa mi-am revenit! Aşa! Doar ştii că, şi zâmbetul, şi rânjetul, deci şi ameninţarea se folosesc toate de aceeaşi estetică, respectiv dezvelirea dinţilor! Uite aşa mi-am dat seama că, dacă i-aş fi ştiut acestui aşa zis Calistrat numele de botez aş fi reuşit ca să-l trezesc şi pe el din adormire. Dar cine să i-l ştie!? Eu nu!”

Nică e numele profesorului de alint, pe care soţia şi doar prietenii foarte apropiaţi îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puţin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-şi permite ca să-l folosească, nici măcar în absenţa lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi ştie numele de botez şi să-l mai şi folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicaţia ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam beţiv, aşadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuş, numele lui şi, din păcate nu are copii.
„Am procedat şi altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum şi el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenţi, copilul lui – mai erau şi alţii pe-acolo. Şi atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aş fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ştefan, dar nu mergea aşa, asta pentru că el răspundea la orişice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ţinea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, îşi făceau semne şi se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuş, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă şi n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Ştii ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunţ organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturiseşte povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Ştii cum e : ţi se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îţi este destinat doar ţie şi numai ţie şi tot aştepţi cu oarece răbdare ca acesta să ţi se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui şi altora, înainte de vreme, vraja se împrăştie, nu mai înţelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost minţit, atunci sau acum.”

Mitra seamănă la perfecţie cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeaşi înălţime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că faţa ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Aşa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare şi ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute aşa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reuşit. Asta pentru că Mitra nu reuşea ca să ţină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ţinea minte şi pace. Unde să mai pui că trebuia să fie şi un pic hoaţă. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Şi cum să fii hoţ dacă nu ţii minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la şcoală mai mult sau mai puţin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea şi-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învăţase „Căţeluş cu părul creţ!”. În secret spera că o să înveţe ca să ţină minte, Camelia. Ea nu ştie, despre şcoală, decât că acolo se învaţă unele lucruri pe de rost. Toţi copiii care se duceau la şcoală ştiau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi şi pune ca să recite ceva : Ia zi-i, ştii vreo poezie – o poezie ştii? Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu ştia bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăieşte în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi ştiut câţi ani are, de fapt şi la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparaţie pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Şi cei mai în vârstă oameni din sat şi-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, nişte copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea nişte rufe pe sârmă, afară : era desculţă în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le îngheţaseră picioarele de tot, încălţaţi fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau aşa şi se uitau, tăcuţi. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obişnuită ca ei, copiii, să râdă de ea şi-a ieşit cu nişte cenuşă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdeluşul, tot desculţă. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea şi ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi şi mai mari dintre copilaşi au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari şi mai tari, de gheaţă. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când eşti bătut cu pietre. Şi s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Ştia că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum ştia că dacă eşti bătut cu pietre de către ei, sfârşitul e-aproape. A început a plânge şi când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieşit prin fundul curţii, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniţă şi s-a lungit pe năsălie aşteptând aşa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu conteneşte, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Şi s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi paşi şi-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în braţe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o ştia : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Şi ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, aşa, ştia că, deocamdată, cel puţin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbeşti în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Şi-a dus-o în drum şi-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toţi copiii, uimiţi. Dar cum aşa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e acelaşi lucru, de-acolo ştia că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecţionat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Şi când a început să se înroşească picioarele şi să dea sânge a dus-o acasă în braţe. Copiii, trăgând săniile, mulţi, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie şi Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, aşa vă învaţă la şcoală?! Desigur că nu învăţau despre aşa ceva la şcoală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâţia copii cuminţi în urma unui bărbat care duce o babă în braţe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă şi nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu eşti normală!?” Ştia că nu are muşeţel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede şi caută nişte muşăţăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Şi s-a dus şi-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca şi când s-ar da de pomană, adică cu drag şi pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca nişte bucăţi de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalţă niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel şi fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – poveşti numai de ea înţelese şi ştiute. Şi femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputinţe şi oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbaţii nici în femei nu mai aveau, de aceea mulţi o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea şi dimineaţa pe stomacul gol şi nu mai ascultau deloc de neveste. Aşa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei beţivanilor – un leac absolut revoluţionar.

„Şi la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă şi să ştii că şi amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia şi-a pierdut omul memoria, de nu mai ştie cum îl chemă şi cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoinţă şi înţelegere. Târziu mi-am dat seama că numai aşa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înţelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, aşa aş fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ţii tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu ştia cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, aşa că am dat să tranşez situaţia şi să plec. Tu îţi dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate aşa ceva! Am refuzat cu politeţe, ca să nu-şi dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde îşi usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o şfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete şi de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înşiruit nişte castane uscate. Şi astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca şi castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neiniţiat le aude le interpretează ca şi când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii şi-ar putea intra acolo.

„Şi când dau eu să plec, nu ştiu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta şi mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câţiva paşi a ajuns la şopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Şi m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte şi nu ştiu cu cine vorbea neînţelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare şi să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd şi să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua şi-am ieşit. Nu ştiu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s uşor ca un fulg. Aveam senzaţia că dacă fac un mic efort mă-nalţ în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simţeam nimic sub tălpi şi ştii că numai pietroaie sunt. Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânţă de mac în plăcintă, asta a făcut.”

Goran

Standard

Colonia se deplasează. Treisutepatruzecişitrei de suflete, cam atâţia sunt. Mulţi bătrâni, un sfert dintre ei tineri bărbaţi, restul, femei şi plozi. Tinere fete. Băieţii sunt deja flăcăi, prematur. Cai, vaci, oi; multe, mai multe oi. Se deplasează în linişte, oameni şi animale. În urma lor, praful. În dreapta şi în stânga stau turmele, în grupuri mici (comune), cum şi câte le are cine le are… Nici nu-i cald chiar aşa de tare. E-n stepă. Trecut de miezul zilei. Soarele.

Se duc cu toţii spre el, către soare; după el. Aşa s-a hotărât. O linişte! Nimeni nu vorbeşte. De fapt nu au voie ca să vorbească. Şi nici nu se uită în urmă. Interzis! Nimeni nu are voie să privească înapoi până nu apune soarele. Aşa! După ce apune, oricum nu se mai vede nimic – se pot uita.

Zece, unsprezece căruţe, unele trase de câte două perechi de cai, stau aproape, în fruntea mulţimii, nepractic dar, pentru că praful ridicat de către ele se lasă ‘napoi spre grosul gloatei sufocând. Coviltire multicolore mai înveselesc un piculeţ peisajul sumbru, aspru, secetos. Şi e aşa o linişte… Ca pe-atunci, ca pe vremurile acelea în care nu se inventaseră cuvintele.

E un regres. De aceea nu au voie ca să vorbească unii cu alţii. N-aş fi vrut să spun asta chiar acum, dar mi-e teamă să nu uit, să mă iau cu altele, şi e bine ca să infiltrez această informaţie încă de la început. Goran a hotărât aşa : să nu vorbească nimeni (cu nimeni).

Cine este el? Văd cum ai vrea să ştii. Să-ţi răspund :

Goran e şamanul; sau preotul, şi ăsta-i numele lui, dar cei din familie îi zic Gorică şi poate că şi noi ar trebui să-l chemăm aşa, dar asta mai târziu, după ce ne familiarizăm. El e şeful : cel care-a învins moartea, murind; trezindu-se din morţi. Ştiu! Ştiu ce vrei să zici. Da, da : o moarte clinică. Nu eu trebuie să spun dacă e unul şi acelaşi lucru. Multe zile şi mai multe nopţi. Atâta a stat el fară răsuflare. Şi-a ‘nviat! Şi şi-a revenit. De-atunci e singurul abilitat, singurul care are voie s-asculte de lumea de dincolo, ş-apoi s-aline, să prevadă, să oficieze ceremonialul, ritualul; slujba, slujirea. Adunarea a hotârât asta. Sfatul, obştea, bătrânii satului, înţelepţii… Raiul.

Şi-a povestit Goran cum a fost ridicat în înaltul ceriului, aşezat pe nourii văzduhului – vălătuci, vălătuci de alb. Acolo a fost desfăcut de pe oasele trupului, dezasamblat, mai modern zis, dezosat – zici tu. Toate mădularele, toţi rărunchii, din toate balamalele. L-au jupuit mai întâi (i-a fost pusă pielea pe-o culme, la-‘ntins), carnea, fâşii, fâşii, tencuită frumos alăturea, de-a stânga şi de-a dreapta lui. I-au luat apoi oasele şi i le-au fiert într-un cazan de aur, povestea el, într-o fiertură adunată de pe la toţi moşii şi strămoşii : ceea ce-ar putea fi interpretat a fi fost regretele lor (umorile), mai bine zis neîmplinirile – spun eu. Trei zile şi trei nopţi au fiert oasele lui acolo, de-au ieşit mai albe decât albul şi mai de fier decât fierul; şi le-au pus la loc, l-au făcut din nou, ca nou, dar înmiit mai puternic, însutit mai rezistent – înţelept. Dar o coastă n-au mai gasit-o, s-a pierdut, sau a furat-o cineva. Se minunau oamenii atunci când erau puşi ca să simtă cu degetele pipăind golul lăsat de vertebra lipsă, se retrăgeau câţiva paşi cuprinşi de mare respect, cu penitenţă, bolbolosind neînţelese. Întradevăr, lipsea o coastă din partea stângă, sau din partea dreaptă – cine să mai ştie?! Că totul este adevărat! Iată, aici, omul! Iartă iluziunea…

Omul ce conduce caravana. El stă ‘n frunte, dar cu umilinţă călăreşte un măgar. Asta pentru că nu măsoară mai mult de un metru jumate, şi i-este frică să stea prea sus pe un cal adevărat. El, ca să se justifice, zice că e mai practic aşa : că e mai bine ca cei mici, pe cai mici şi cei mari, pe cai mari. De fapt, se va descoperi mult mai târziu, chiar eu m-am convins de asta, omul făcea parte dintr-o sectă, cea a Asinologilor. Cultul acestui grup religios se pierde în negura timpului. Din păcate, prea ermetic pentru a lăsa să se scurgă informaţii către profani. Asinul, cel mai umil, mai rezistent (supravieţueşte fără hrană şi apă săptămâni întregi, sau mâncând doar mărăcini), cel mai insignifiant animal domesticit, şi pe seama căruia s-au compus anecdote nenumărate. Se vorbeşte că Iisus a făcut şi El parte, dar eu cred că nu e decât o revendicare ulterioară. Asta pentru că a intrat în Ierusalim călare pe un Asin, dar şi că a suportat toate exact ca unul…
Trei ani! De trei ani nici o femeie n-a mai născut nici un copil viu. Dacă se ajungea la soroc, asta în cel mai bun caz, se năştea copilul mort. Să n-o mai lungim : Mureau copiii nenăscuţi. Nu mai exista în tot satul un singur bebeluş, nici măcar un singur sugar. Se stingea neamul… O paranteză, aici :

(Acum, în zilele noastre, că s-au făcut săpături, adică cercetări arheologice, plus analize de laborator, s-a ajuns la concluzia că a fost vorba de intoxicaţii cu plumb. Începuseră fierarii să întrebuinţeze acest metal : făceau vase din el, tacâmuri, chiar şi jucării pentru copii – s-au descoperit şi din astea –, e vorba, de fapt, de un aliaj în care mai intra cositorul şi arama însă plumbul se găsea într-o concentraţie mult mărită.)

Atunci înţelepţii satului au făcut sfat. Câteva zile la rând au tot ţinut întruniri. Prima dată, unul dintre ei a propus că trebuie ca toate femeile să stea cu sânii dezgoliţi în tot timpul, după aceea, un altul, că trebuie sacrificaţi toţi mieii din naşterile care veneau, dar şi aşa, tot nimic, nici o schimbare. Mureau nenăscuţii copii. Au mai adăstat şi-a zecea oară, şi-a unsprezecea. Şi tot n-au ajuns la nici un răspuns. Nici de astă dată. Şi n-a mai avut curajul nici unul ca să propună ceva, altceva. Apoi, ca o ultimă soluţie : să plece unul dintre ei în pustie, să stea o vreme acolo singur, să ajuneze şi să nu pună geană pe geană, că ziceau că de aia nu li se dă vreo descoperire, anume că satul e spurcat, cum să mai vadă în curat vreunul? Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei…

Chicago’s rules

Standard

A stat şi a urmărit pe fereastră momentul când s-a eliberat un loc de parcare mai aproape de apartamentul lui. Pentru că parcase foarte departe, pe partea cealaltă a străzii, iar trecerea de pietoni mai era şi la aproape două sute de metri mai încolo. Din cauza asta dimineaţa pierdea timp, obligat ca să aştepte la semafor, după aceea să întoarcă stânga, direcţia lui spre serviciu fiind în sens invers. În momentul când s-a eliberat un loc, a coborât repede ca să se ducă să ia maşina. În fugă, şi nu şi-a mai tras vreun tricou, ceva, pe el, a ieşit exact aşa cum era prin casă, despuiat pînă la brâu, înveşmântat doar într-o pereche de blugi şi în picioare cu nişte papuci. Era aproape de miezul nopţii, iar circulaţia se mai potolise. Traversează repede pe la semaforul care acuma era pe galben-intermitent, grăbit care nu cumva să ocupe altcineva locul de parcare. Deschide maşina, porneşte motorul, ambalează, demarează, se asigură la semafor, face stânga şi iată, locul pe care pusese ochii, tot liber. El, bucuros. Dar uitase să aprindă farurile. Poate că nu doar asta a fost cauza pentru care a atras atenţia, dar cine ştie, o fi fost vreo razie, s-or fi bătut unii prin neighbourhood. Când a dat ca să coboare, doar ce a pus un picior în pământ, că aude pornind sirena maşinii de poliţie, iar, exact ca în filme, o voce : “Stai! Nu mişca! Aici e poliţia! Stai în maşină şi pune mâinile pe volan astfel încât să le putem vedea!” I-a îngheţat sângele în vene, i s-a făcut părul măciucă, a înţepenit, nu mai putea să se aşeze înapoi pe scaun. Ordinul s-a repetat, el încearcă să-i explice gesticulând larg, arătând cu mâna în sus, că el locuieşte acolo, sus de tot. Nu şi-a dat seama că suna cam ciudat treaba asta, dar ciudat de tot, pentru că tot arătând aşa, parcă ar fi spus că de sus, din cer, de acolo e el. Maşina poliţiei aprinde reflectorul, îl orbeşte. Zăreşte cum se deschid portierele iar un poliţist se desprinde şi se apropie încet având mâna pe pistol, la brâu. El, cu degetul arătător tot încercă cu disperare ca să explice unde este apartamentul, că e de aici, din zonă, coborâse doar ca să schimbe locul de parcare al autovehicolului.

Din cauză că nu a urmat recomandarea lui, poliţistul schimbă procedura : scoate pistolul din teacă, îl îndreaptă spre el şi repetă urlând răguşit ordinul de a se aşeza la volan cu mâinile la vedere. Imediat, colegul lui care rămăsese înăuntru, iese şi urmează gestul colegului său pitindu-se strategic după portiera deschisă a maşinii, cu ţeava pistolului îndreptată vertical. Trec câteva secunde. Poliţistul strigă din nou. De data asta i se spune că să iasă afară cu mâinile ridicate. Iese, se conformează, speriat la culme de amploarea pe care o căpatase toată întâmplarea. Parcă se afla într-un film, aşa avea senzaţia. Este pus cu mâinile pe capotă. Urlă de durere când ofiţerul îl loveşte peste glezne în încercarea aceea tipică de a i se îndepărta picioarele, n-a ţinut cont că e doar în papuci şi l-a pălit cu bocancul, cu pantoful, sau ce-o fi fost având găliganul, exact la ouşorul piciorului, mai bine zis, n-a realizat că e desculţ – era culmea ca s-o facă. Şi s-a speriat crezând că are de-a face cu vreun psychopath – plus aşa despuiat cum se afla. Şi îi pune pistolul în cap. L-a atins cu ţeava. De frică, i s-a încleştat gura, pur şi simplu i s-a blocat maxilarul. Clămpănea caraghios din barbă ca o barză ca să se reaşeze articulaţia. Celălalt poliţai, care între timp se apropiase şi el, i-a sucit mâinile la spate şi i-a pus cătuşele dintr-un gest şi trei mişcari. Era prima dată când i se întâmpla aşa ceva, iar senzaţia a fost groaznică. În primele momente cătuşele se simt a fi aşa de reci încât ai senzaţia că sunt de gheaţă.

Limba engleză are inventat şi un cuvânt ce s-ar vrea a fi mai soft, mai moale, pentru starea asta : Custody – luarea în custodie, care ilustrează perfect faptul că din momentul când ţi s-au pus cătuşele nu îţi mai aparţii. Parcă înseamnă altceva decât ceea ce vrea să spună cuvântul arestat.

Degeaba a tot încercat el să le explice că nu avea nici un ID la el dintr-un motiv foarte obiectiv, că locuieşte chiar în blocul lângă care se află, la ultimul etaj, cobărâse în mare grabă; şi să meargă împreună până sus la el ca să le arate actele; într-un minut, maxim două, totul se poate clarifica, nu e infractor, n-a făcut nimic, ci e un programmer – a tot repetat asta cu disperare, la greu. Dar, nimic, nici nu vroiau ca să audă, se comportau ca nişte roboţi, erau teleghidaţi. Unde să mai pui că în următoarele minute au mai venit încă vreo două maşini de poliţie. Se învârteau girofarurile ca-’n filme, radioemiţătoarele transmiteau starea de fapt în eter fără nici o discreţie, la liber. Cel puţin să-l lase ca să dea un telefon nevestei, chiar că doarme, o trezeşte şi-i spune să coboare ea cu actele – imediat vine! – si poate chiar să le arunce de sus – imediat le-aruncă! Nimic, nu-l asculta nimeni. Îi venea să moară. Poate că totuşi e în vreun film, poate că doarme şi visează, până la urmă se trezeşte el, nu se poate să fie asta o realitate, e imposibil – e prea din Kafka.

“From this moment, I take you in the custody!”

A petrecut restul nopţii în Jail, atât cât mai rămăsese, câteva ore, laolaltă cu drogaţi şi oameni murdari, dubioşi, de-ai străzii. I-a luat amprentele, l-au fotografiat şi a avut dreptul ca să dea un singur telefon. “Dragă, să nu te sperii, m-au găsit ăştia pe stradă, că am ieşit să mut maşina, şi eram dezbrăcat, fără acte, şi nu ştiu ce dracu li s-a părut ăstora că m-au luat la secţie ca să fiu identificat. Stai cuminte, nu-şi face griji, şi nu trezi băiatul, că după ce o să afle cine sunt o să fie în regulă, într-o oră sunt acasă. Nu, nu, dragă, nu dezbrăcat de tot, nu aşa, ce, eşti nebună şi tu? Dar ce aveţi fraţilor!? Eram la bustul gol, dragă, nu eram cu nimeni, dar chiar cu nimeni, eram singur… ” Trei minute, atât a avut la dispoziţie. Şi, în America trei minute sunt foarte scurte, unii ştiu asta! Aşa că nu prea avut timp ca s-o lămurească pe Rodica, că a avut un ghinion nenorocit, pentru că ea nu înţelegea deloc despre ce e vorba. Era şi tare speriată, confuză şi dezorientată. Ce căuta el dezbrăcat, la miezul nopţii – şi pe unde!? Iar cuvântul ăsta, “dezbrăcat”, auzit de soţia lui la o aşa oră înaintată şi în asemenea condiţii, a bulversat-o tare, pur şi simplu i-a scurcircuitat neuronii, şi imediat, primul lucru la care s-a gândit a fost că ar fi fost la vreo amantă prin vecini şi i-a suprins cineva. Cât durează, când ea doarme, să iasă şi să îşi facă de cap. Situaţia devenea şi mai confuză. Aşa că senzaţia aceea de zonă crepusculară s-a adâncit. În clipe din astea aştepţi ca să se întâmple din moment în moment ceea ce poate fi mai rău şi mai rău. Simţi cum că toate forţele universului s-au unit împotriva ta, nimic nu mai merge cum trebuie, tot ce se întâmplă nu are absolut nici o logică; simţi precum că ai intrat într-un malaxor de sfărâmat destine. Colac peste pupăză, din cauza stresului, s-a mai deranjat şi la stomac… O tragedie! Iar drogaţii stăteau mai mult pe la toaletă, ce dracu făceau acolo, nu se ştie – dar se cunoaşte! Şi el, cu firea lui timidă, nevrînd ca să deranjeze, neputînd ca să facă aşa ceva, n-a avut încotro, n-a mai rezistat şi s-a scăpat un pic pe el. E cumplită senzaţia aceea de umed… Umilinţă şi depersonalizare.

L-au adus cu maşina poliţiei înapoi, acasă, pe când se crăpa de ziuă, explicându-i-se precum că trebuia să fie reţinut, că aşa e procedura, că au fost cazuri – poveşti din astea! Acolo erau cu toţii, acasă. Nevasta dăduse alarma, nu mai era aşa de convinsă că îl înşelase cu vreuna de prin bloc. Se aflau colegii lui, amicii lor, prietenii, toată lumea. Dădeau telefoane, comentau şi se pregăteau de un miting, montaţi de bucureştean, că el trăise vremurile acela, imediat după ’90, când toate se rezolvau printr-o manifestaţie, pe stradă. El, cam mirosea. S-a simţit tare umilit, pentru că avea impresia că ceilalţi ştiau, dar nu era aşa deloc.

Şi dăi, şi dăi, care mai de care cu predicile, într-o competiţie : Cum adică, nu ştia el că nu e voie ca să ieşi cu bustul gol pe stradă? E la mintea cocoşului că trebuie să ai în orice moment un act, un aidi la tine, altfel, dacă nu ai, eşti imediat dus pentru identificare? Nu ştia el aşa ceva? Şi a aflat multe, mai multe, folositoare pentru viitor : după ora 11 noaptea nu mai are nimeni acces în parcurile publice; că dacă te duci la market şi cumperi bere, şi o ţii în maşină şi nu în portbagaj, poţi fi arestat pentru un test de alcoolemie; dacă te opreşte poliţia şi eşti în maşină, acolo să stai până la loc comanda, să opreşti motorul mai înainte şi întotdeauna să ţii mâinile la vedere, pe volan şi numai când îţi spune poliţistul să faci ceva, numai atunci să faci o mişcare… Dacă te reclamă vecinul că ţi-ai lăsat copilul singur acasă, se face anchetă şi dacă sunt probe că e aşa există riscul să ţi-l ia; dar şi el, copilul, de cumva l-ai bătut poate să dea telefon ca să te reclame şi sunt chiar încurajaţi ca să facă asta. Mai multe : De te afli pe plajă, la ştrand, nu ai voie să te bagi în apă dacă locul nu e supravegheat de un salvamar şi numai până acolo unde apa ajunge la brâu, dacă nu respecţi asta, poţi fi oricând arestat.