Arhive pe autori: Cezar Pricop

Eliade & Culianu

Standard

Eliade & Culianu

În Memorii (vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 23), Mircea Eliade scrie c-ar fi rămas inchis „aproape 40 de zile”, pe când Nina, prima lui soţie, într-un memoriu adresat Regelui afirmă că, „a fost reţinut 17 zile” . E firesc ca, după atâta timp, să nu-şi amintească exact numărul zilelor în care a stat sub anchetă la Siguranţa Generală, exemplar rămâne însă semnificaţia numărul 40, care, în eschatologia creştină (şi nu numai) este un număr simbolic. Un exemplu, Iisus, dus de Duhul în pustie, posteşte şi este ispitit de Diavolul timp de 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei, 4 – 2,3); în practica ortodoxă revelaţia celor 40 de Liturghii rămâne itinerantă; 40 de zile de la Paşte până la Înalţare – o altă hierofanie.

Trebuie să recunosc acuma, fără tăgadă, camuflarea sacrului, de tot, în profan: nu reuşesc deloc să „văd” semnificaţia celor 60.000. Nimic mistic – nimic aschatologic, poate doar un pic mai mult simpatomimetic. Căci iată, 60.000 de oameni anunţa ludic postul de radio Europa Liberă că au murit în zilele revoluţiei; toate ziarele occidentale titrau ştirea asta. Ce coincidenţă! În 1950 funcţia Europei Libere era deţinută de Radio Madrid – şi ea anunţa „eufemistic” că 60.000 de români se luptă cu comuniştii în Carpaţi, în munţi şi, în completare, că sunt sabotaje peste tot: La Bucureşti nu mai există electricitate, tramvaiele nu mai circulă – of, tramvaiele acestea! (vezi Virgil Ierunca, Trecut-au anii, Humanitas, 2000, pag. 158). Ştirea era difuzată cu două zile înaintea sărbătorii de 23 August, ziua în care V. Ierunca notează în jurnal că scuipă pe speranţe, timp şi credinţe, exasperat de C. Vişoianu, care, de la microfonul BBC-ului, îndemna românii „să comemoreze data de 23 august”. În noiembrie acelaşi an, poetul legionar Horia Stamatu, pleacă în Spania, ca să ţină cifra sub control (?) Definitiv. Şi Virgil rămâne întristat. De ce? Pentru că, aşa cum scrie încă de la începutul cărţii, în „De ce?”-ul care ţine loc de prefaţă – şi specifică peremptoriu – că fără îndoială Horia Stamatu este „unul dintre poeţii majori postbelici”, dar, din nefericire pentru noi şi din fericire pentru el, sau invers, acest lucru „rămâne un secret de iniţiaţi” – iniţiaţii noştri! (sbl. nstr.) Se poate. Mie îmi place să cred că e vorba de autoapărare. Că tot veni vorba de UK, prin postul de radio BBC citat mai sus: în La apa Vavilonului (vol. 2, 1960-1980, Humanitas, 2001), Monica Lovinescu, la pagina 185, scrie că afacerile „cu «material uman» se tratau la o adresă secretă de la Londra”. Era vorba de o încercare de a-i răscumpăra libertatea lui Constantin Noica. Din păcate, „Ni se ceruse un preţ exorbitant, înzecit faţă de cel curent”. Deci nu era prima dată, au existat şi reuşite – dar fără evocarea unui singur exemplu, din păcate. Asta pentru a demonstra că nu radioul Europa Liberă era „centrul”, ci era doar un mijloc de transmitere a informaţiilor care le parveneau şi lor; nu aici se făcea şi se desfăcea, aşa cum s-ar crede. Au fost şi Ieruncii intoxiocaţi, manipulaţi, deviaţi, interpretaţi? Dacă da, aşa cum sugerez eu, de către cine domnule? Monica Lovinescu ne convinge că cifra le-a fost servită şi lor de altcineva. Nu sesizează, ori nu interpretează informaţia dată de Radio Madrid, notată de soţul ei în jurnal, şi scrie: „Numărul victimelor – 60.000 anunţat oficial, reducându-se după aceea la vreo 400.” Constatând că au fost păcăliţi. Ca noi toţi?

Alexandru E. Ronett, în calitate de licean la „Aron Pumnul” din Cernăuţi, intră într-o „Frăţie de Cruce” unde, prin anul 1937, aude discutându-se de Mircea Eliade. Nu are importanţă dacă Eliade a fost sau nu membru sau candidat al partidului „Totul Pentru Ţară”, important este că în şedinţele lor „se discuta” despre el – acest lucru este credibil, restul nu poate fi verificat. Doctorul Ronett, cu ocazia prigoanei legionarilor din ’40, este arestat şi închis la Craiova. Cu toate acestea el scapă şi ajunge la Chicago unde îşi echivalează diplomele. În SUA, reuşeşte să-şi facă „cunoscuţi” prin „Senat, Congres, cât şi la Casa Albă”. O să fiu direct: un legionar declarat, cu „stagiu la pandaimos”, are acces la personalităţi din instituţiile statului american… de la care aude că Mişcarea s-a divizat în trei părţi: o parte are sediul la Madrid, condusă de H. Sima, o grupare mică din Germania şi Italia este condusă de un „Comitet”, iar gruparea „vestică”, USA şi Franţa, este condusă de către Mircea Eliade. Cei doi nu s-au văzut niciodată, nici în ţară, nici în Europa. Cum însă Eliade are nevoie de un dentist, ajunge „ca din întâmplare” în cabinetul doctorului Ranett, care-i prezintă o copie al unui document al armatei americane din care obţinuse informaţiile respective, enumerate mai sus (n-are importanţă dacă documentul a existat sau nu, important este că se discută…), şi-i spune: „Vezi maestre…”! La care „maestrul” neagă, „ca eronată”, cu toate astea zâmbeşte (gestul acela care imită… apa!?). Amândoi convin că toată activitatea lui Eliade a fost şi va fi „pur academică”. Şi nu e singura dată când „maestrul” are nevoie de „dentist” – îmbătrânindu-se! – sau de teamă: „C-o să-i cadă în ţărână, dinţii, de mizerie.” (George Topîrceanu). Aşa că mai trece pe acolo.

Din ciclul „ştiaţi că”: A existat în America o Ligă Anticomunistă Mondială (WACL) în care se aflau reprezentanţii a o sută de ţări? Iar România era reprezentată de Alexandru E. Ronett de la care Eliade primea mereu rapoarte şi informări, inclusiv asupra a tot ce se plănuia la „centrul” de la Madrid (?) Cel puţin aşa se vorbeşte… (important, că se vorbeşte…)

Când Aliaţii au eliberat Germania, mulţi dintre legionarii prigoniţi de Antonescu erau internaţi prin lagăre, alături de evrei, la indicaţia lui Hitler. Grupul Ranett se afla în lagărul din Fichtenhaim. În lagărul de la Buchenwald se afla şi Ilie Olteanu, un fost director al Băncii Naţionale, implicat în „cazul Iorga” de care „grupul mare” se desolidarizează. Se ştie, Eliade nu a aprobat niciodată uciderea lui Iorga; la aflarea veştii el a intrat în „vagotonie”. Cei doi se cunoşteau foarte bine, Ranett cu Olteanu. După război Olteanu pleacă la Roma unde se converteşte la catolicism, iar apoi ajunge şi el în State unde lucrează un timp la o fabrică de … lanţuri, în Milwuakee. Se reintegrează în comunitate româneacă, iar la pensie se stabileşte în Detroit unde trăieşte pe picior mare: face dese călătorii în Europa, îşi aduce restul familiei în State etc. Dar curând unii şefi legionari realizează că Olteanu prea vrea să ştie multe, adică se interesează în mod suspect de toţi români, dar mai ales de cei mai cu renume, inclusiv de Eliade. În 1980, un procuror de la imigrări îl ameninţă cu deportarea. Probabil că era prea târziu pentru a se mai retrage, fiidcă intră pe fir şi instituţia din cadrul Ministerului Justiţiei american care se ocupa cu descoperirea naziştilor şi a criminalilor de război (OSI). Curând Ilie Olteanu moare de-o moarte…bună, sau convenabilă pentru toată lumea. La aflarea veştii Eliade ar fi spus: „Istoria noastră e plină de asemenea ticăloşi”. Nu contează dacă a zis chiar aşa… Întrebare: Ilie Olteanu a fost anchetat ca criminal de război (iertaţi-mi cacofonia), ori ca spion comunist? Dacă e să ne luăm după ce scrie Monica Lovinescu care ne spune despre dificultăţile pe care le avea cu autorităţile americane când era vorba de a incrimina implicaţiile Securităţii în diferite acţiuni, putem înţelege cum lucrau americanii. Citez: „.. cu greu am putut obţine (şi era Bernard, care ştia să se lupte cu americanii) să descriu în câteva minute faptele, fără nici o trimitere la… Securitate. Acelaşi lucru când s-a pus o bombă la München. Au tăcut chitic. Nu aveau probe.” Dar probe despre implicările doctorului Ranett care se intitula „Şeful Mişcării legionare”, or fi existat? Sau altfel: ştia Eliade că „doctorul” e „activist”, mai mult, şef al legiunii, când s-au dus împreună la un alt mare comandant legionar, Vasile Posteucă, care era pe moarte ca să-l întrebe: „Ce mai faci, Vasile?”; cu toate că acesta, citez: „se convinsese că nu mai eram «bun patriot» şi a început să mă atace în publicaţiile exilului”? A fost sau n-a fost Eliade legionar? Poate că, de la un moment dat, doar a fost „obligat” să joace un anumit rol, poate că a trebuit să colaboreze cu voie de la „stăpânire”, dacă nu, altfel, i s-ar fi întâmplat ceva rău… E uşor să fii categoric. Dar, sub aspectul luptei anticomuniste, au făcut bine legionarii că au organizat totuşi ceva? Dar ei au organizat oare? Sau cine? Aşadar, vrei să găseşti argumente ce-ar susţine faptul că a fost antisemit? Găseşti cu carul… Vrei contraargumente? În egală cantitate, poate chiar mai mult…
Să luam altă mărturie, mai… neutră. În 1986, celebrul disident, preotul Gherghe Calciu-Dumitreasa, se hotărăşte să-i facă o vizită lui Eliade pentru a-i mulţumi pentru că înfiinţat „comitetul de salvare al părintelui”. Părintele locuia în Cleveland. Din… întâmplare, în acelaşi oraş mai locuia un „legionar bătrân”, pe nume Victor Corbuţiu. Acesta îl anunţă că fraţii Ronett vor veni cu maşina de la Chicago pentru a-i lua să-i ducă la Eliade, care i-a primit imediat. Părintele mărturiseşte că în cele din urmă s-a ajuns la a se discuta despre tinereţe, despre Mişcarea legionară şi despre Nae Ionescu. L-a mai auzit pe Corbuţiu spunând cum că păcatul cel mai mare al şefilor legionari a fost încălcarea „jurământului sărăciei de bună voie”. Şi până şi el s-a arătat surprins întrebându-se cum este asta posibil, că toţi legionarii pe care el i-a întâlnit prin închisori erau „vai mama lor!”, iar alţii, ieşind din închisori, ori muncind prin fabrici, prin Occident, cum de au avut timp să se îmbogăţească? Nu cumva…?

În prelungirea acestor suspiciuni, mă întreb de ce unii evrei i-au reproşat cu atâta vehemenţă lui Nicolae Steinhardt convertirea la ortodoxie. De ce aceste reproşuri au venit după ce monahul s-a apropiat suspect de mult de Virgil Ierunca, de cercul de la Paris? Dar asta-i o altă treabă… Închid paranteza.

Imaginaţi-vă că la acea vreme Culianu se afla în preajma savantului (celui mai mare istoric al religiilor din toate timpurile, al ultimului mare umanist al epocii moderne etc.), care, de n-ar fi avut neşansa de a fi român, şi trăi în epoca tanatofobiei – o teamă, dar şi o obsesie de moarte – ori poate că tocmai din cauza acestor implicaţii –, ar fi dus la… „revizuirea sistemelor filozofiilor umane”; un singur om, care, pentru a-şi scrie opera, a trebuit să ţină piept tuturora, să-i împace pe toţi (securişti, comunişti, legionari – puneţi apoi negaţia „anti” în faţa lor –, apoi vânători de nazişti, de antisemiţi, febeişti, CIA-işti, agenţi, justiţiari; dar şi proletcultişti, românofobi etc.) Nu „meseria de a trăi”, ci arta de face „elogiul vieţii”, nu principiul: fără compromisuri, ci asumarea minimală… şi atributele unui optimism al existenţei ar mai putea continua, dar mă opresc aici. În această perioadă şi sub aceste condiţii îşi face apariţia şi Culianu, un mare naiv, un hipersensibil, unul care-şi construia cu disperare „arta fugii” din lume, unul care nu ştia „nimic despre România” – iar Eliade îl ia, mai mult sau mai puţin ocrotitor, sub aripa sa, fără măcar să realizeze prea bine de ce, nici măcar „semnele” nu-l obligă să facă această alegere; de ce nu l-a ales pe Marghescu, ori pe oricare altcineva, să-i pună ordine în hârtii? (Dar numai în cele care se ocupau de disciplina lor „nefericită”); poate că nu Eliade a ales, ci invers.

Cuprins de oarecari remuşcări, că nu a prezentat la timp prefaţa pe care i-o solicitase editorul francez al cărţii lui Culianu, Expériences de l‘extase, Eliade scrie, la 1 august 1984: „Admiraţia mea pentru Ioan este sinceră şi fără margini. (…) Sper că voi putea scrie odată tot ce gândesc despre Ioan Culianu.” N-a apucat, n-a putut, din motive de timp şi priorităţi, ori a avut o reţinere… strategică? Cu mulţi ani în urmă, cu nouă ani, în 1975, Eliade notase în jurnal: ”…şi sper că vom putea să stăm puţin de vorbă. Băiatul a venit la Chicago ca să, «pasămite», lucreze cu mine. Ne-am tot întâlnit, dar rareori am discutat de ale noastre…” Adică lucruri care ţineau exclusiv de istoria religiilor. În intenţia şi grija lui de a-l proteja pe Culianu de istorisiri, întâlniri şi implicaţii neplăcute, Eliade nu l-a avertizat şi nici nu l-a pregătit pentru o bătălie politică, prezentă ori viitoare, mai precis, nu l-a crezut capabil; nici nu şi-a dorit să devină capabil. Culianu trebuia să rămână un istoric al religiilor.

Dar marele naiv, „timid şi cutezător”, nu se dezminte: cuprins de remuşcări e gata de a se recăsători cu o evreică (gata de-a deveni evreu), cu „o profesoară , extatică, vorbind de veveriţe şi desenând inimioare”, cum consemnează Monica Lovinescu, indicând că descrierea i-a fost făcută telefonic de către cumnatul lui Culianu, Dan Petrescu. Un naiv gata de-a plăti toate oalele sparte devenind mai patriot decât „patrioţii”, crezând că revoluţiile pot fi spontane; orbit de propriile convingeri şi succese, plus de bucuria că putem scăpa ţara de ruşi si de comunişti, n-a mai văzut nimic. Culianu era prea fericit.

Treisutepatruzecisitrei

Standard

Descarca/Citeste aici cartea „Treisutepatruzecișitrei”

Prezentarea cartii
Intriga? Probabil că ruralul (lumea românească, satul, folclorul, imaginația) versus urbanul (lumea americănească; cibernetica, imigrarea; înstrăinarea, goana după bunuri și confort care atunci când nu lipsesc – te lipsesc!).
Personajele: 1) Toadre Andronache, personaj aproape principal. 2) Profesorul de limba română Ioan-Gheorghe, povestitor. 3) Cleopa Tudorel, poreclit și Buci, bucureștean și mason. 4) Felix Tătaru, președintele unei agenții de advertising din București care face „minuni”. 5) Gavrilescu, primul român de la Microsoft la propriu și la figurat. 6) Ungurul Laszlo. 7) Brânzoaia cea bătrână cu fata ei Mitra și cu fata Mitrei, Camelia. 8) Ciberneticianul de la oraș care dispare la Duda anticipând (sugerând) și disparția (integrarea) lui Toadre. 9) Ioana și Oana, duale, arhetipale, pe care Toadre le sexualizeză în quest-ul lui. 10) Copchilul Chirpidin, zis și Adrian, un fel de duh al lumei rurale. 11) Mariana, unguroaia de la București care-i dă primarului în cărți de tarot. 12) Garamore, vice-consul al Statelor Unite la București.

1) Plan narativ arhetipal. Povestea și folclorul – folclorul tot o poveste este. Dar folclorul mai are și sens de căutare – un parcurs care a fost parcurs deja în minte, cu mintea. Profesorul (nu întâmplător de limba română) Ioan-Gheorghe, cu rolul de povestitor, interpretează dar și făurește concepte folclorice (Folk-lore!). Privind într-o zare toți oamenii (românii) apar ca fiind evrei. Toadre ajunge să se întrebe dacă nu cumva și el este, nefiind totuși, etnicitatea poate fi atitudine și concept (mutație). Află încă din copilărie că vatra satului lui a fost clădită de un grup de oameni care au plecat din locul lor (satul Manievici din Ucraina – trimițând la Mani și la maniheism) fiindcă i)nu se mai nășteau copii și ii)numărul locuitorilor nu trebuia să scadă sub treisutepatruzecișitrei. În timp și în adâncimea narațiunii, Toadre este al treisutepatruzecișitreilea român care a lucrat pentru Microsoft, iar dispariția (integrarea) lui la Duda are o semnificație inversă, de aceea vice-consulul Garamore vine să-l caute. Iar Hitleriștii, nici ei nu știau de ce-i deporta pe locuitorii din satul din Ucraina, tocmai ca numărul lor să scadă sub treisutepatruzecișitrei (număr par între două impare; întregului căruia i se mai poate aduga, depinde ce, până la a deveni și ele numere pare etc.).

2) Plan narativ cvasi-realistic, ori jurnalistic. Pe foarte scurt. Safra Ada Catz, evreică de origine, ce trăiește în State, președinte la Oracle (în plan strict economic, nu este un competitor pentru Microsoft, deci sugestiv în economia cărții). Mama ei (născută într-un sat din Ucraina) este o supraviețuitoare a Holocaustului, tatăl ei este născut la Huși (lângă Duda), luptător important în Razboiul arabo-israelian din 1973. Sprijinul ei pentru președintele Băsescu a fost apreciabil. Unguroaica Mariana a existat cu adevărat, Băsescu o vizita, iar sintagma „iarna nu-i ca vara” este trimisă acolo de unde și de la cine a venit. Agenția de advertising cu președintele ei este un construct cât se poate de real, dacă se mai poate, pentru că realul se confundă cu irealul, și invers. Și că, dacă cineva ar căuta, unele date, fapte și personaje sunt cât se poate de adevărate.

3) Împingere în sus (cum îi place domnului Gabriel Liiceanu) : E o scriere „secvențială”. (Lumea nu mai are timp și nici timpul nu mai e ca lumea!) De aceea fiecare capitol, cu subtitlul respectiv (uneori neinspirat), poate fi citit independent (Avem în ea / sunt în ea și „femei” – faze de dragoste la extremul înțelegerii – peiorând modernitatea cu goana după senzațiile niciodată îndeajunse. Femeia arhetip și Femeia din biserică, de exemplu.) O carte pe care o ții pe noptieră, citești un capitol pe jumătate, o lași, revii la ea peste câteva zile și la alt capitol fără să simți că nu ai / că nu există continuitate. O carte pe care, dacă o întrezărești, o mai citești o dată, și încă o dată, pentru că sunt multe de descoperit (Matei Călinescu) cu impresia că tu o faci și în care te descoperi încetișor. O carte care nu e scrisă „drept”, adică nu e perfectă în sens clasic; parcă aștepți să descoperi ceva greșit, imediat, în paginile următoare, cu senzația că cititorul e mai deștept decât scriitorul.

Însemnări nocturne

Standard

Dă clic pentru a accesa moza3_2009.pdf

ION BOGDAN LEFTER

Însemnări nocturne
mărunte, personale (3)

„Tot în Televiziune (vezi precedentele „Însemnări nocturne”), tot în primăvara lui 2008, pozez pentru website-ul casei (ca „vedetã TVR Cultural”!). Sînt dus într-o încăpere-studiou și facem un șir de fotografii în care, fără talent actoricesc, încerc să fiu degajat, să zîmbesc, așezat pe un scaun sau în picioare, cu și fără haina din foaie de cort kaki pe care mi-am cumpărat-o de mult, la Amsterdam, cu și fără ochelari, privind în obiectivul aparatului sau răsfoind– cum mi se cere – o carte (scot din geantă, la repezeală, ce se nimerește din teancul pe care-l voi prezenta în rubrica mea, „Carte.ro”, și se nimerește un număr din „Secolul 21”). Fotograful, de vîrstă medie, nu-mi dau seama dacă mai tînăr sau mai mare decît mine, e discret, extrem de politicos, genul de oameni despre care gîndești că au prea mult bunsimț. Îl rog să-mi trimită și mie imaginile mai reușite, poate o să le folosesc prin gazete. Îl întreb dacă e de acord și-i cer numele exact, ca să-l pot transmite o dată cu pozele. Nu e nevoie, zice, nu ține să fie menționat. Îmi dă – însă – o carte de vizită, just in case, încît văd pînă unde l-a împins modestia: nu-ți divulgă meseria, desi, dincolo de „sarcinile de serviciu” din TVR, e un artist, sub nume nu e trecută decît calitatea de „bugetar” (sic!), urmată de o precizare, la fel de ironică, potrivit căreia „Accept sponsorizări ți donații în lei sau valută”! Ce-i drept, pe lîngă datele de contact, pe cartolină mai apare, în fundal, gri, palidă, o cameră foto, tip vechi, cu burduf… Mi-a trimis la scurt timp un set de imagini. Am și folosit una dintre ele, într-o revistă care mi-a cerut un portret atunci cînd le-am scris un articol. Conform înțelegerii, n-am precizat autorul, dar mă revanșez aici: colegul nostru artist fotograf al TVR se numește Aurel Baboi.

Un pic mai tîrziu, către varã. „Frunzărind” Internetul, găsesc pe un site un text care-mi este atribuit, însă pe care nu l-am scris eu! E o prezentare la o carte a unui autor obscur, Cezar Pricop(https://cezarpricop.wordpress.com/referinte/): Patria de carton, apărută la Paralela 45, în 2005. Un soi de roman despre moartea lui Ioan Petru Culianu, ale cărei împrejurări autorul le… imaginează! Lansare sumară la Gaudeamus-ul 2005, unde, la rugămintea editurii, am improvizat un mic speech pe tema modei „americănești” a literaturii non-fiction despre celebrități. Atît și nimic mai mult. Programată la oră de seară, înainte de finișul zilei de tîrg de carte, lansarea n-a avut decît cîteva persoane în public, așa că a fost o formalitate „expediată”. Acum, pe site-ul respectiv, sînt dat drept „autor” al unei prezentãri incredibile! Mostră din text, absolut aiuristicã: „Exercițiul lecturii zilnice, obligate de responsabilități profesionale, mi-au creat o detensionare a așteptărilor majore de la un text nou. Citind, însă, la început pe o diagonalã aproximativă, apoi cu atenția concentrată, romanul lui Cezar Pricop am trăit un moment de certitudine a calității structurii narative ce se ține printr-o veritabilă țesătură de personaje, întâmplări, intertextualități autobiografice etc.”!!! Parcă ar fi o parodie după jargonul „păsăresc” al cutărui critic „semiotizant”! Ce să faci cînd te descoperi victimă a unei asemenea mistificațiuni, și anume în „cyberspațiu”?! Culmea e că, la scurt timp, primesc un mesaj electronic de la însuși C.P. Nu știu de unde-mi știe adresa. Mă anunță cã a încheiat o nouă carte și mă roagă să arunc „un pic ochii peste ea”. Îi scriu sec, cerîndu-i explicații și o „amendă onorabilă” în legătură cu mistificațiunea. Îmi răspunde cerîndu-și scuze, dar textul atribuit mie îl atribuie… editurii, apoi adaugă că nu e o persoană destul de „publică” pentru a face „amenda” respectivă. Drept care compun această notă reparatorie, pentru cazul în care va mai da cineva peste elucubrația pe care n-am scris-o eu și se va mira…”