An, Ană, Anotimp

Standard

Colonia se deplasează. Treisutepatruzecişitrei de suflete, cam atâţia sunt. Mulţi bătrâni, un sfert dintre ei tineri bărbaţi, restul, femei şi plozi. Tinere fete. Băieţii sunt deja flăcăi, prematur. Cai, vaci, oi; multe, mai multe oi. Se deplasează în linişte, oameni şi animale. În urma lor, praful. În dreapta şi în stânga stau turmele, în grupuri mici (comune), cum şi câte le are cine le are. Nici nu-i cald chiar aşa de tare. E-n stepă. Trecut de miezul zilei. Soarele.

Se duc cu toţii spre el, către soare; după el. Aşa s-a hotărât. O linişte! Nimeni nu vorbeşte. De fapt nu au voie ca să vorbească. Şi nici nu se uită în urmă. Interzis! Nimeni nu are voie să privească înapoi până nu apune soarele. Aşa! După ce apune, oricum nu se mai vede nimic – se pot uita.

Zece, unsprezece căruţe, unele trase de câte două perechi de cai, stau aproape, în fruntea mulţimii, nepractic dar, pentru că praful ridicat de către ele se lasă înapoi spre grosul gloatei sufocând. Coviltire multicolore mai înveselesc un piculeţ peisajul sumbru, aspru, secetos. Şi e aşa o linişte! Ca pe-atunci, ca pe vremurile acelea în care nu se inventaseră cuvintele.

E un regres. De aceea nu au voie ca să vorbească unii cu alţii. N-aş fi vrut să spun asta chiar acum, dar mi-e teamă să nu uit, să mă iau cu altele şi, e bine ca să infiltrez această informaţie încă de la început. Goran a hotărât aşa : să nu vorbească nimeni (cu nimeni).

Cine este el? Văd cum ai vrea să ştii. Să-ţi răspund : Goran e şamanul; sau preotul, şi acesta este numele lui, dar cei din familie îi zic Gorică şi poate că şi noi ar trebui să-l chemăm aşa, dar asta mai târziu, după ce ne familiarizăm. El e şeful : cel care-a învins moartea, murind; trezindu-se din morţi. Ştiu! Ştiu ce vrei să zici. Da, da : o moarte clinică. Nu eu trebuie să spun dacă e unul şi acelaşi lucru. Multe zile şi mai multe nopţi. Atâta a stat el fară răsuflare. Şi-a înviat! Şi şi-a revenit. De-atunci e singurul abilitat, singurul care are voie s-asculte de lumea de dincolo, ş-apoi s-aline, să prevadă, să oficieze ceremonialul, ritualul; slujba, slujirea. Adunarea a hotârât asta. Sfatul, obştea, bătrânii satului, înţelepţii. Raiul!

Şi-a povestit Goran cum a fost ridicat în înaltul ceriului, aşezat pe nourii văzduhului – vălătuci, vălătuci de alb. Acolo a fost desfăcut de pe oasele trupului, dezasamblat, mai modern zis, dezosat – zici tu. Toate mădularele, toţi rărunchii, din toate balamalele. L-au jupuit mai întâi (i-a fost pusă pielea pe-o culme, la-ntins), carnea, fâşii, fâşii, tencuită frumos alăturea, de-a stânga şi de-a dreapta lui. I-au luat apoi oasele şi i le-au fiert într-un cazan de aur, povestea el, într-o fiertură adunată de pe la toţi moşii şi strămoşii : ceea ce-ar putea fi interpretat a fi fost regretele lor (umorile), mai bine zis neîmplinirile – spun eu. Trei zile şi trei nopţi au fiert oasele lui acolo, de-au ieşit mai albe decât albul şi mai de fier decât fierul; şi le-au pus la loc, l-au făcut din nou, ca nou, dar înmiit mai puternic, însutit mai rezistent – înţelept. Dar o coastă n-au mai gasit-o, s-a pierdut, sau a furat-o cineva. Se minunau oamenii atunci când erau puşi ca să simtă cu degetele pipăind golul lăsat de vertebra lipsă, se retrăgeau câţiva paşi cuprinşi de mare respect, cu penitenţă, bolbolosind neînţelese. Întradevăr, lipsea o coastă din partea stângă, sau din partea dreaptă – cine să mai ştie?! Că totul este adevărat! Iată, aici, omul! Iartă iluziunea…

Omul ce conduce caravana. El stă în frunte, dar cu umilinţă călăreşte un măgar. Asta pentru că nu măsoară mai mult de un metru jumate şi îi este frică să stea prea sus pe un cal adevărat. El, ca să se justifice, zice că e mai practic aşa : că e mai bine ca cei mici, pe cai mici şi cei mari, pe cai mari. De fapt, se va descoperi mult mai târziu, chiar eu m-am convins de asta, omul făcea parte dintr-o sectă, cea a Asinologilor. Cultul acestui grup religios se pierde în negura timpului. Din păcate, prea ermetic pentru a lăsa să se scurgă informaţii către profani. Asinul, cel mai umil, mai rezistent (supravieţueşte fără hrană şi apă săptămâni întregi, sau mâncând doar mărăcini), cel mai insignifiant animal domesticit, şi pe seama căruia s-au compus anecdote nenumărate. Se vorbeşte că Iisus a făcut şi El parte, dar eu cred că nu e decât o revendicare ulterioară. Asta pentru că a intrat în Ierusalim călare pe un Asin, dar şi că a suportat toate exact ca unul.

Trei ani! De trei ani nici o femeie n-a mai născut nici un copil viu. Dacă se ajungea la soroc, asta în cel mai bun caz, se năştea copilul mort. Să n-o mai lungim : Mureau copiii nenăscuţi. Nu mai exista în tot satul un singur bebeluş, nici măcar un singur sugar. Se stingea neamul. Se cuvine o paranteză, aici :

Acum, în zilele noastre, că s-au făcut săpături, adică cercetări arheologice, plus analize de laborator, s-a ajuns la concluzia că a fost vorba de intoxicaţii cu plumb. Începuseră fierarii să întrebuinţeze acest metal : făceau vase din el, tacâmuri, chiar şi jucării pentru copii – s-au descoperit şi din astea –, e vorba, de fapt, de un aliaj în care mai intra cositorul şi arama însă plumbul se găsea într-o concentraţie mult mărită.

Atunci înţelepţii satului au făcut sfat. Câteva zile la rând au tot ţinut întruniri. Prima dată, unul dintre ei a propus că trebuie ca toate femeile să stea cu sânii dezgoliţi în tot timpul, după aceea, un altul, că trebuie sacrificaţi toţi mieii din naşterile care veneau, dar şi aşa, tot nimic, nici o schimbare. Mureau nenăscuţii copii. Au mai adăstat şi-a zecea oară, şi-a unsprezecea. Şi tot n-au ajuns la nici un răspuns. Nici de astă dată. Şi n-a mai avut curajul nici unul ca să propună ceva, altceva. Apoi, ca o ultimă soluţie : să plece unul dintre ei în pustie, să stea o vreme acolo singur, să ajuneze şi să nu pună geană pe geană, că ziceau că de aia nu li se dă vreo descoperire, anume că satul e spurcat, cum să mai vadă în curat vreunul? Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei.

Şi cine altcineva să plece decât Goran? Cel mai tânăr dintre ei, cel mai puternic, mai neîntinat, în ultimă soluţie. Pentru că, am uitat să spun – iată cum uit! –, Goran nu era şi nu fusese însurat, nici amorezat, până în vremea aceea – l-au prins vremurile prea tânăr pentru drăgosteală. Vremurile tulburi. Adicătălea.

Goran ştia din revelaţii (sa-mi aduci aminte să-ţi povestesc şi etimologia cuvântului revela, revelaţie), de-acolo ştia ce-nseamnă să te lupţi cu răul în pustie, avusese presimţiri, i se arătase negura unei cumplite bătălii, dar ce putea lui să i se întâmple mai rău decât să fie desfăcut de pe ciolane, iar ciolanele fierte!

L-a petrecut toată suflarea satului până dincolo de hotar şi-au rămas să-l aştepte acolo. Fără merinde şi înconjuraţi de focuri de purificare.

S-a întors odată cu răsăritul unei dimineţi înroşite de-atâta soare. Se înălţa astrul odată cu apariţia sa de după linia orizontului încât, din cauza asta, nu-l zăriseră decât atunci când era foarte aproape. E un semn bun, a zis e femeie. Taci, i-a răspuns imediat un înţelept, prefigurând din timp interdicţia ce va să urmeze.

Aşteptau cu toţii ca să-l vadă cumplit de slab, nemaipomenit de zdrenţuit; hămesit de foame, uscat de sete; se-nghesuiau să-i vadă urmele lacrimilor de sânge de pe obrazul stafidit, buzele supte şi învineţite de-atâtea crispări şi muşcături, palmele crăpate şi pumnii desfiguraţi de-atâtea lovituri, unghiile însângerate, dar, la el, nimic din toate acestea, arăta exact aşa cum era când plecase, nici măcar un singur şi mic indiciu al cumplitei bătălii ce-o dăduse în pustie nu se vedea în starea lui. Unii erau dezamăgiţi : prea puţine însemne!

S-a întors paşind cu paşi mici, invizibili (unii ziceau c-ar merge în vârful picioarelor, altora li s-a năzărit c-ar fi levitând imperceptibil), facând în zadar semnul acela, cu degetul pe buze, ce îndemnă la linişte. Şi n-a trebuit decât să le povestească un vis pe care l-a avut cu ochii deschişi, într-o stare de semi-trezie. Mai bine aşa, că e cu mult mai mult decât dacă şi-ar fi arătat nu ştiu ce leziuni-semne exterioare. Desigur, pe-atunci, ca şi-acuma de fapt, nu chiar toţi oamenii credeau în vise, transe şi alte catalepsii. Mai mult femeile; ele credeau. Acum nu e tot aşa?

În vis i s-a arătat adevărata lui ţară, adică ţara lor, teritoriul părăsit mai de demult, de veacuri întregi, de către strămoşii lui ajunşi exact în aceeaşi situaţie ca şi ei acum (disoluţie). Exact ca şi-acum : nu se mai năştea nici un copil; şi-au hotărât că trebuie ca să plece de-acolo, că pământul pe care călcau cu picioarele îl blestemase cineva, cumva. Dar, spre osebire, ei au trebuit să plece către Răsărit; lui aşa i s-a arătat acum, ca să urmeze Apusul, adică inversul : acolo se află pământurile stră, stră, străbunilor; trebuie ca să se întoarcă, asta neapărat. Blestemul ce cuprinsese lungul a şase generaţii întregi se împlinise. Practic şi magicalmente ei se găseau la momentul de-acum doisprezece veacuri (dacă măsurăm o generaţie cu o cincizecime). Şi dacă spiritual nu sunt la aceeaşi linie cum s-ar putea ca să fie în mod fizic contemporani cu ei însăşi?! De aici, nenaşterile; neputinţa de-a mai zămisli carne şi sânge.

Câţiva bărbaţi mai tineri începuseră să şuşotească : E nebun, a înnebunit, de aia nu are nici un semn pe trup! Unde-s însemnele jertfelnice? Minte! Şi, cum înţelepţii aplecau urechea la rumorile poporului, unii dintre ei clătinau, şi ei, din capete, a îndoială. Un rău nu poate fi vindecat prin acelaşi rău, nu? Să se întoarcă!? Nu! O neghiobie!

Moş Mătran, cel mai bătrân dintre ei, nu prea mai vedea şi nici n-auzea aşa de bine. Însă îşi făcuse, dintr-o tulpină de cucută la care ataşase nişte pâlnii din căstane (dovlecei sălbatici, nu castane din alea pe care le ştii tu!), un aparat de captat sunetele pe care-l muta cu greutate spre gura vorbitorului. Era senil de mult, dar se pare că acuma se află într-o criză de luciditate, pentru că a zis : Seminţele, alea, când le sameni nu încolţesc? Şi, când cresc, nu rodesc? Păi, de ce?! Nu ca să devină, la loc, seminţe? Câtă logică! Ce înţelepciune! Nu mai conteneau înţelepţii Raiului să se mire. Cine n-are bătrân să şi-l cumpere! – de-atunci zicala asta. Raiu, da, aşa se numea grupul de bătrâni, de înţelepţi, de iniţiaţi care luau deciziile cele mai importante pentru comunitate (că iaca, folosesc şi eu cuvinte din lemn); că doar nu vor fi vorbit chiar în limba noastră de-acuma; şi erau întotdeauna în număr impar : şapte, nouă, doisprezece, că ziceau că întregul îl realiza întotdeauna Dumnezeu, domnul Zeu, ei nu trebuie decât să recreeze, în mic, Creaţia Lui. Dar asta e o altă poveste.

Şi-a continuat Goran, prinzând curaj că era crezut, spunându-le că reîntoarcerea asta nu trebuie să se facă aşa, de-a lelii. Prima : să nu se uite nimeni îndărăt, că dacă te-ai uitat, însemnează c-ai uitat ceva acolo (observă, te rog, jocul de cuvinte : uitat, uitătură! Ei, ce zici!?); şi-a doua : să nu vorbească nimeni, că răul, în starea asta în care se află ei, pătrunde în lume prin vorbe şi dacă tac cu toţii e ca şi când i-ai închide celui rău poarta (sau uşa) în nas, să nu aibă pe unde intra. Altfel spus şi în completare, regresul trebuie să compună un ritual, dacă nu aşa, vor lua cu ei părţi dintr-un prezent imposibil de regenerat. Şi au făcut recensământul, ca nu care cumva să rămână vreunul pe-acolo, sau să se rătăcească pe drumuri.

Treisutepatruzecişitrei de suflete călătoresc în tăcere spre Miazănoapte. E un tablou cuceritor, aşa, în tăcerea lor, sunt cu toţii tare frumoşi. Mai ales fetele, parcă luminează.

De şapte zile. Iată, e o săptămână încheiată de când s-au pornit. Şi Goran începe să se neliniştească. Proviziile erau pe terminate, oamenii obosiţi să tot tacă şi din ce în ce mai ispitiţi să întoarne capul (Torna, torna, fratre!). Şi dacă unul dintre ei o va face, la ce bun toată tevatura!? Aşa, cuprins de nelinişti şi sumbre presimţiri se tot ridica în scările măgăruşului, ducea mâna făcută streaşină la frunte scrutând orizonturile insistent, încercând să recunoască locul ce i s-a arătat în revelaţie.

Era şi de aşteptat. Safra a întors capul după fata de care era îndrăgostit. Aceasta rămăsese mai în urmă doar cu puţin, cu doi, trei paşi. N-a mai putut rezista, sărmanul. Trebuia ca s-o vadă. Nici nu şi-a dat seama, a facut-o aproape instinctual.

Abia trecut de majorat, suferind de lingoare, Safra se întoarce! – iată un titlu de film. Şi nici nu trecuse bine de miezul zilei. Măcar de-ar fi fost mai spre amurg.

Co o seară mai înainte îi făcuseră babele cu baligă de cal. Văzuseră ele frământarea tânărului, dar se vede că asta n-a fost destul. La lumina lunii, aproape despuit, i-a fost dat să stea cu nasul într-o baligă proaspătă în timp ce babele îşi incantau descântecul. Un fel de lamentaţie, dar, de fapt, o ponegreală dată fetei – mai degrabă zis. Nu, nu ştiau ei de Eros, nu te arunca aşa. Parcă-i ziceau : Uite, Safra, toate pe care le vezi şi le simţi sfârşesc ca baliga asta transformate.

Dar cine să creadă una ca asta! Că pe el îl ardea în coşul pieptului, i se înmuiau picioarele exact ca ceara încălzită, nu mai vedea nimic, era ca într-o ceaţă deasă, pierdut, uitat, dar mai ales rătăcit şi refuzat. Dacă doar cu un singur metru se îndepărta fata de el şi se simţea imediat singur. Era să zic că se simţea dezosat, dar am mai folosit termenul acesta.

Fata : nu-i ştiu numele, dar nici nu importă. Nici prea frumoasă, nici urâtă, dar fecioară, şi aici stătea toată vraja. Părul ce era de ea!; în părul ei s-a prins Safra. Aninat, ca într-o pânză de păianjăn, sufletul lui. Ce culoare, părul? Cum altfel decât negru. Negru şi lung. Catran. Smoală caldă. Funingine veche. Ca o coadă de cal. Ce înşelătorie! Încadra cu penitenţă un chip alb ca de brânză. Iar ochii ei scrutau aşa de departe că vedea Safra prin ei pământurile stră, stră, străbunilor săi. Dar mai ales mâinile cu degetele (ochii cu prâncenele – te-am auzit cum ai zis!). Greşeşti! Cu ce să compar? Un fetiş exemplar. Te-am prins în năvodul existenţei mele, eşti confiscat. Cu toate astea, nimic diabolic, cu siguranţă că nu. Ca majoritatea femeilor din stepă, mignionă. Să n-o doboare vântul. Când stătea ghemuită, pe vine, părul ei, desfăcut, aproape că o acoperea de tot. Cu sânii abia conturaţi (i-a văzut în toate zilele acelea când hotărâseră înţelepţii ca aşa să stea toate femeile), fără ca să însemne mare lucru pentru el, îi sublinia şi mai mult tăria de caracter, rezistenţa aproape bărbăţoasă, cu toate că Safra simţea o nevoie biologică ca s-o ocrotească. O psihologie aplicată invers, într-un mod aproape insidios, iartă-mă de exprimarea pretenţioasă.

N-o mai văzuse în stânga lui, şi a întors capul. Din clipa aceea toate se aflau în timp, adică la prezent. Ca să fie bine înţeles : a fost îndemnat să se în-toarne, şi nu ispitit.

Goran a ştiut atunci. I s-a făcut semn. Gata! Aici facă-se locul lor. În zadar să mai tot caute. Aici este Apusul, adică pământurile strămoşilor lor. Astfel că a decretat ritualic, la fel ca strămoşii adinioară, semnând cu degetele prin iarbă şi ţărână, centrul lumii lor – noi îi zicem acum vatră, dar ţară e mult mai corect să-i spui.

Treisutepatruzecişitrei de suflete purced să zidească o ţară, una numai a lor. Li s-a făcut semn că venise timpul. Din moment ce se sfârşise exilul şi femeile nu mai puteau procrea, erau gata să-şi clădească o ţară.

Multă lume nu ştie, ori nu mai dau importanţă, dar cuvintele, toate, au povestea lor – un parcurs imaginar. Substantivul ăsta, ţară, de exemplu, cine să mai ştie acum că a pătruns la noi din două direcţii diferite. O dată, cu înţeles administrativ-geografic, din latină : Terra. Doar ştii că bătrânii noştri pronunţau ţeară, nu cum zicem noi acum. Iar Ţara Românească era un teritoriu administrat de către Roma la care s-a adăugat sufixul esc, ească. A doua oară, dar încărcat cu semnificaţii noi, din greacă ca şi pronunţie, mijlocit de religia Imperiului Bizantin, plus din slavonă ca şi semantică : ţărână, ţarină, ţăran.”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s