Eroare fatală

Standard

picture20053.jpg

…când Gabriel Liiceanu, după părerea lui, zice că iadul sau raiul nu este altceva decât ultima clipă din viaţa fiecăruia. Filozoful care ia Prozac (atunci lua!) spunea că el nu crede că unii, mă rog, sufletele lor, se duc undeva unde-i arde non-stop, iar alţii, pentru o veşnicie, pe o pajişte verde lângă un izvor care susură sau şopoteşte – acolo unde nu există suspin, nici întristare – cum se zice, dar invers. Argumenta că fiece om este pe pământ pentru o treabă anume – să şi-o facă! Iar dacă nu şi-a îndeplinit destinarea, atunci, în ultima secundă de viaţă realizează, ori i se spune care a fost misiunea lui şi, dacă şi-a dus-o la bun sfârşit se simte ca în rai, şi exact aşa va fi în veci, cu senzaţia asta va muri, iar dacă nu, va arde în foc – exact ca într-un foc – şi aşa va rămânea amprenta lui existenţială forevăr! Acum, din cauză că domnul Liiceanu este filozof, şi filozofii vorbesc foarte puţin despre Dumnezeu, altfel n-ar mai fi, nu ne spune cine face ca lucrurile să se întâmple uite aşa.

…pe toată viaţa amprenta primei dăţi când te-ai îndrăgostit. De exemplu, pentru unul de gen masculin : dacă ţi s-a întâmplat şi colega de şcoală ai cărei ochi ţi-au trezit primii fiori a fost blondă, o să-ţi placă sigur blondele. Dar nu-i chiar aşa de simplu. Un exemplu : tot de o fată blondă e vorba, dar el se mulţumea doar s-o privească, s-o idilizeze, s-o salveze în vis luând-o cu el pe un cal, invariabil de cela alb, ea ţinându-l pe el foarte strâns de mijloc, ca să nu cadă; şi să-i scrie poveşti din alea cu nişte cai albi care salvează fetele din gura balaurului, el neştiind de fapt ce vrea balaurul să le facă, crezând eronat că vrea să le mănânce. La momentul potrivit ea îi zice : îmi place de tine, dar eu vreau la discotecă, şi s-a dus. La câteva zile i-a spus cineva că a văzut-o cum un tip a înghesuit-o într-un colţ mai întunecat şi a făcut ceea ce se face cu fetele, dar în picioare, exact ca caii! Că băieţii aşa vorbesc, în cacofonii, adică porcos. Şi de atunci, s-a sucit şi i-au plăcut toată viaţa numai brunetele. Începând cu profesoara de franceză care, ca orice profesoară de franceză, era brunetă şi-i plăceau mult de tot puştanii, cum le plac lor, nu se ştie de ce, încă se mai fac cercetări.

…o dată, de două ori, cu una, cu mai multe femei, până ajungi să nu mai crezi şi să-ţi închipui şi să fii convins cum că dragostea se măsoară în durată, erecţie şi parfumuri. Pentru că, încet, încet, trebuie să judeci şi să accepţi că lumea e normală iar tu eşti cela anormal, şi nu mai vezi nimic altceva, devenind cum e lumea în care aiurea ai nimerit, la fel ca ea. Şi fără să vrei într-o femeie nu mai vezi decât cosmetica, moda, trendul, rafinamentul, nuanţa şi şpilul hair-stilistului etcaetera, plus, peste toate acestea, nu se poate altfel : parfumul. Nu mai cred în dragoste, nu există aşa ceva! Uite aşa, aproape uiţi că femeia e şi ea om! Iar anii trec şi tu ai parte de cele mai senzoriale minuturi, din ce în ce, pasat de colo-colo – nici măcar o fereastră pe unde să ieşi nu-i. Însă, cum există renovarea, se nimereşte şi eroul nostru pică într-o sală cu geamuri, unul spărgându-se, afară ieşind; tot jucat de colo-colo, nimereşte pe-afară.

…primul lucru pe care-l remarcă, de-l face să exclame cu un strigăt : doamne, miroase exact ca un om! Iar părul nu e dat cu nimic, iar hainele nu au impactul potrivit. Şi când vorbeşte nu vorbeşte că vrea ceva, ci să dea ceva. Ce să dea, nu se vede că n-are?! Şi uite aşa devii curios : ce-o avea, domnule, de dat? Şi începi s-o ispiteşti într-o joacă. Dacă n-ar fi din joacă n-ai putea s-o observi cum trece pe stradă pentru că ea nu are stil şi nu miroase a nimic, cum să-i iei urma? Şi când o întrebi, ea chiar îţi răspunde, nu întoarce capul ca s-o mai întrebi o dată. E femeie în toată firea, dar el o descoase, că ştie că de aici se nasc multe : eşti domnişoară? Iar ea zice că nu vrea să vorbească despre asta, iar răspunsul ăsta te pune pe gânduri. A doua oară îţi spune că, da! Şi nu se ştie ce forţă te face s-o crezi fără nici o tăgadă. În continuare, conform unui plan, o întrebi cu o şustă : Atunci, să înţeleg că n-ai avut niciodată orgasm? Iar ea, dintre cele două răspunsuri corecte, îl dă pe al treilea : o să vorbim o dată despre asta – pe cel mai corect! La naiba cu filozofia, cu dialectica şi semantica, în faţa unui aşa răspuns, îţi scoţi pălăria – cine o are! şi uite aşa trece la cele lumeşti, o întrebi : tu cu ce trăieşti, de unde ai bani, aflând că ei nu-i trebuie mulţi ca să se simtă fericită şi că frumuseţea o vede la celelalte femei de pe stradă, dar ea nu vrea să fie frumoasă ca ele, însă le admiră. Eu aş vrea familie, copii, cu obsesia cu care Coşbuc scria, Noi vrem pământ! Dacă vrei să te sărut, te sărut, dar te atenţionez că e prima dată, şi ţi se face un pic frică : nu cumva o avea puteri?

…şi atunci a realizat că a pierdut posibilitatea să aibe o asemenea femeie, dar nici conjunctura ca pe viitor să poată trăi lângă una ca ea. Nu pentru că s-ar simţi în orice clipă inferior, ci pentru că ţi-e imposibil să-i jigneşti părinţii care au crescut-o aşa. Nici măcar ca o (cuvântul ăla care începe cu „am” şi se termină cu „tă”), nu poate să şi-o facă, pentru că n-ar avea nici o durată şi s-ar dezintegra după ea ca parfumul. Exact cum zicea Gabriel Liiceanu, o fi avut şansa la momentul potrivit să cunoască una ca ea, dar prea mirosea a om, şi a nici un parfum, ce rost avea s-o cunoască? Şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut, vorba cântecului. Ce altceva decât să plângă şi să creadă că în ultima clipă a vieţii, atunci când va afla unde îşi va petrece veşnicia, la umbra unui copac sau într-un lac de pucioasă, să afle, că, de atunci de când a întâlnit-o, a început să creadă corect într-un Dumnezeu, iar locul lui, de aceea, e în ceruri, lângă ea.

Comentariile nu sunt permise.