Femeia, ca o ispită

Standard

Femeia, ca o ispită

Fragment

Un bătrân îi atrage atenţia. Îl vede în oglinda retrovizoare, pe dreapta. Merge foarte, dar foarte încet. Nu-l vede decât de la brâu în sus şi, cu cât se apropie, creşte. De aceea îşi mută privirea, din oglindă, pe geamul maşinii, către el. Curat îmbrăcat, îngrijit, pedant, probabil că la viaţa lui a fost vreun maistru strungar, ori contabil. Poate frizer? Cu pantalonii bleomarin, de stofă, impecabili călcaţi, la dungă, cu un palton negru, descheiat, iar un pulover de lână croşetat de mână, în anchior, pune în evidenţă o cămaşă albastră, apretată, cu gulerul înalt. În picioare, o pereche de ghete moderne, dar ieftine, ce se vând pe la de la Bucur Obor. Merge încet din cauză că e beteag de un picior, abia şi-l târâie. Într-o mână, o sacoşă mare din hârtie, pătrăţoasă, pe care este aplicată o reclamă de la adidas. Cu cealaltă duce, ţine, se sprijină, pentru a se ajuta la mers, un baston din lemn lustruit pe care se vede aplicată, încolăcindu-se ca un şarpe pe toată lungimea lui, un scoci alb, dar mai gros, pare a fi o bandă izolatoare din aceea folosită în electrică. Ca şi când ar spune : Uitaţi-vă la mine, sânt ca şi un orb, de-abia merg, abia mă mişc, nu pot mai repede oricât aş vrea. Aş fi putut ca să fac rost de un baston alb de tot, exact ca un orb adevărat, dar nu vreau să păcălesc pe nimeni!

Cu toate că este destul de frig afară, poartă o pălărie proaspăt periată pe cap. Tuns de curând, tâmplele şi ceafa, plus părul alb ca o perie, pun în evidenţă o piele rozalie, sănătoasă. Toma Albini nu-şi face probleme că bătrânul l-ar putea vedea prin geam cum îl studiază indecent, asta pentru că, unu, gemurile maşinii sânt semi-fumurii, iar doi, atât de concentrat este bătrânul pe neputinţa sa încât nu-i mai arde să se uite prin geamurile maşinilor parcate ca să vadă dacă e cineva înăuntru. La zece metri mai în faţă, o trecere de pietoni semnalizată, dar nemarcată pe asfalt cu „zebră”.

Bătrânul se postează exact în dreptul ei, aşteaptă un minut sau două, flutură din baston ca şi când s-ar angaja într-o luptă şi porneşte şontorog în traversarea străzii, încet dar regulamentar. Se formează coloane de autovehicule, mai întâi pe un sens, apoi pe cel opus, dar nimeni nu se supără. Pe partea cealaltă a străzii se opreşte ca să-şi tragă sufletul şi priveşte înapoi peste drum ca şi când ar fi trecut o apă adâncă. Nu i se citeşte nimic pe chip, contrar aşteptărilor. Apoi se îndreaptă către un tomberon de gunoi aflat la zece metri mai încolo. O pubelă din aceea mai mare. Se echilibrează pe picioare şi-i dă capacul la o parte, îl rulează încet. Cu bastonul, apoi, scotoceşte răscolind. I se pare că vede ceva interesant şi se concentrată cătând înăuntru, ridicându-se pe vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Bagă bastonul, se întinde ca să ajungă, împunge cu el de câteva ori, cum ar face cu o suliţă, apoi îl scoate. În vârful lui, o pâine aproape întreagă. O trage repede şi-o bagă în punga adidas, de hârtie. Se mai uită un minut înăuntru, apoi trage capacul tomberonului la loc şi pleacă şontâc-şontâc.

Face drumul îndărăt, pe trecerea de pietoni, aceeaşi. Coloane de maşini se adună, când din dreapta lui, când din stânga. Nimeni nu se supără, nimeni nu claxonează. Dar bătrânul se agită degeaba fluturând bastonul ca pe o sabie, ori ca pe unul de orb; ca un steag alb? Venind din faţă, de data asta, Toma Albini îi vede privirea. Ar fi putut să facă prinsoare că e una albastră. Şi umedă, plutind pe deasupra lucrurilor în detaşare totală. Sau absenţă.

Exact în dreptul maşinii în care se află Toma Albini se opreşte răsuflând adânc, caută în sacoşa pretenţioasă, scoate pâinea cu mână tremurând, o cercetează răsucind-o pe toate părţile, apoi o bagă la loc. O pâine normală din care cineva a rupt un sfert ca să-şi facă probabil un sendviş. Îl vede din nou în oglinda retrovizoare, îndepărtându-se. Mai întâi ceafa tunsă scurt, umerii largi, bustul solid şi drept. Din spate n-ai zice că-i aşa de bătrân.

Toma Albini ezită, nu ştie cum să-i fie : milă sau frică! La început, o mie de ace l-au înţepat prin plămâni. A alungat repede sentimentul, că-l ştia. Apoi, toate i s-au părut inutile şi din asta îi vine din ce în ce mai greu să se scoată. Pentru că, indiferent ce-ar face şi cum s-ar comporta, ştie, cu siguranţă, că posibilităţile de-a fi el, în viitor, în locul bătrânului, rămân. Ştie sigur că, cel care tocmai a trecut, din atelierul lui de maistru sau din salonul lui de frizer, la fel ca el acum, a văzut pe cineva căutând într-un coş de gunoi şi i-a plâns de milă, exact cum a făcut el, acum.

Ce sentiment omenesc la ţintuit în scaunul maşinii şi nu i-a dat voie ca să deschidă geamul din buton, să-i dea o bancnotă de hârtie cu care să-şi cumpere omul o pâine adevărată?! Poate că l-ar fi jignit? Câteodată e mai demn să cauţi în gunoi decât să cerşeşti? Să ţi se dea de pomană? Cu siguranţă că dacă ar fi întins mâna ar fi primit mult mai mult decât o pâine! De ce n-o face, de ce n-a făcut-o?!

În prelungirea trecerii de pietoni, dincolo de trotuar, în faţa unui magazin, doi muncitori de la salubritate, dotaţi cu mături şi veste pe care scrie Rosal, mătură. Iese cineva şi le întinde, pe rând, câte un pachet de ţigări. Toma Albini le vede feţele celor doi, mulţumite. Schimbă câteva vorbe, intră apoi înapoi în magazin, de unde iese cu două cutii de bere. Bere pe frigul ăsta, se miră Toma Albini! Cei doi desfac cutiile care pocnesc sec, sorb câte o înghiţitură, le lasă apoi jos lângă zid şi continuă să măture cu mai multă însufleţire, reîncărcaţi. Acest lucru îl ajută să uite pe Toma Albini.
Consultă ceasul afişat pe displayul cu cristale lichide al radioului din maşină. E prea devreme, nu vrea să fie printre primii la biserică. Altfel, o să se uite ciudat la el femeile care îngrijesc pe acolo. Amabile şi cu înţelegere, zâmbindu-i cu afecţiune, de parcă ar şti ele că trece printr-o perioadă grea, că are o problemă personală mai mult sau mai puţin gravă, doar de asta vine la biserică – un bărbat tânăr ca el! Este ora 9.30 şi slujba începe la 10. O să mai aştepte puţin.

Trei sau patru luni, nu mai ştie sigur, de când vine la biserică. Nu îşi aminteşte cum i-a fost când a venit prima oară. Se consideră prea echilibrat şi cerebral ca să creadă că dintr-o criză, de orice fel ar fi ea. Poate că a venit ca să aprindă o lumânare pentru tatăl lui, doar din cauza asta se întorsese din America. Cert este că de luni de zile n-a lipsit nici o duminică de la biserică. Îi dă dreptate lui Marian Munteanu, liderul studenţilor şi a Pieţei Universităţii din anii 90, care, într-o emisiune la televizor, a spus că nu are nimeni dreptul ca să vorbească despre biserică dacă nu a participat la toate slujbele, oficiate în toate ocaziile, timp de trei ani. Nici acum nu înţelege mare lucru dar, la început, nu pricepea nici măcar pe-atât! Ceremonialul în sine i se părea de o plictiseală exasperantă. Cântările din care nu desluşea mai nimic cu claritate parcă sfidau trecerea timpului : pentru ce să-ţi trebuiască, la ce să folosească cele câteva minute pe care le pierzi ca să spui, să cânţi, doar două versuri?! Şi dacă nu s-ar citi din Evanghelie cu acele vorbe cântate, cu o intonaţie care distorsionează, atunci poate că s-ar înţelege mai bine mesajul lui Iisus. La început a trebui să facă eforturi mari ca să poată rămâne până la capăt!

Toma Albini s-a întors din America de mai bine de şase luni. De acolo unde tot ce se poate scurta, se prescurtează, se ştie. Până şi vorbele, chiar în detrimentul gramaticii, dacă pentru a le rosti se pierde mai puţin timp. Iar aici, în România, i se pare isuportabilă încetineala cu care se petrec toate şi apetitul oamenilor pentru vorba lungă şi meşteşugită. Îşi spune că e doar o chestiune de readaptare, de ritm, de puterea de a avea răbdare, de a asculta cu linişte, să se străduiască ca să înţeleagă ce se petrece, să pătrundă semnificaţiile fiecărui gest şi a fiecărei vorbe, în parte, treptat, pe etape. Se gândeşte că pe Dumnezeu nu-L poţi sluji vorbind ca la cârciumă şi precipitându-te. Dar erau duminici când slujba se termina mult după ora 13, aşa cum, în altele, când urma o nuntă sau vreun botez, mult mai devreme, fără ca să simtă că preotul s-ar fi grăbit şi nici că ar fi sărit peste unele părţi. Asta îl pune pe gânduri, îl face ca să mediteze la abilitatea preotului de a comprima sau dilata timpul, exact cum îi povestea prietenul lui, Cleopa Tudorel –, el zicea că asta se poate, că unii pot.

În timpul slujbei de duminică sânt câteva părţi când se ascultă în genunchi, de exemplu, atunci când se spune rugăciunea, Tatăl Nostru. El nu ştia cum să stea, punea doar unul jos şi se sprijinea în celălalt. I s-a întâmplat ca, o dată, o bătrână din spatele lui să-i dea cu palma peste picior şi să-i şoptească destul de tare : „Pune genunchiul jos, pune-i pe-amândoi jos!” Nu s-a supărat, Doamne fereşte, cum ar fi putut, dar i s-a părut un act de mare curaj din partea ei ca să-l mustre aşa, ca pe un copil. Până la urmă, mai târziu, chiar i-a plăcut familiarismul femeii. A durat ceva până să înveţe cum să stea în genunchi. Simţea cum îi ies moleculele de apă prin piele, iar răstimpul dintre inspirat şi expirat se dilata într-atât încât se mira cum de nu se sufocă. Între genunchi şi ciment, doar un covor subţire din iută şi dacă mai ai şi câteva Kg. în plus simţi literalmente cum îţi intră os prin os. Nu-ţi spune nimeni cum să distribui greutatea, nu te învaţă nimeni cum să stai şi nici nu poţi să te foieşti căutând poziţia cea mai puţin dureroasă pentru că atragi atenţia şi se uită lumea la tine, te poţi trezi c-o privire condamnabilă, ori poţi fi apostrofat de vreo bătrână mai zeloasă. Totul se petrece în timp şi cu discreţie. Să stai în genunchi, zeci de minute, e chiar o deprindere serioasă. Nu trebuie să te aşezi direct pe rotulă, că te seacă la inimă, ci pe porţiunea moale dintre ea şi capătul femurului şi nu foarte drept, că aşa, toată greutatea se lasă pe încheietură, ci un pic îndoit din mijloc, astfel ca muşchii piciorului să mai preia din greutate. Iar când înveţi să stai în genunchi – Toma Albini a simţit asta pe pielea lui – te cuprinde o stare de mulţumire binemeritată. Şi, în această poziţie, laolaltă, bătrâni, tineri, moşi blazaţi, babe impertinente, adolescenţi imberbi, urâţi, frumoşi, parfumaţi, nespălaţi, amărâţi, îmbuibaţi, eleganţi, zdrenţuroşi şi tot aşa, îţi inspiră sentimente greu de descris. Nu ştii cine e vecinul tău, cel lângă care îngenunchezi, poate fi oricine, poate fi chiar un sfânt, dar nimeni nu se gândeşte la aşa ceva.

De eşti singur şi nu ai pe nimeni care să te înveţe câte ceva, treci prin foarte multe. Eşti atent şi faci ceea ce fac şi ceilalţi şi te întrebi mereu dacă e bine, dacă aşa trebuie. Oare îţi faci cruce la momentul potrivit, şi de câte ori, o dată sau de trei ori?; dacă trebuie să te uiţi la vecini, să-i saluţi, ori să stai cu capul în pământ?; la ce icoane să te închini, când să zici şi tu Doamne miluieşte! De exemplu, dacă faci semnul crucii prea des dai impresia că eşti disperat, că ţi s-a întâmplat ceva rău, din cauza asta eşti la biserică, dacă nu, se poate spune că eşti lipsit de fervoare, eşti o prezenţă apatică. Nu prea ştii ce să faci şi după cine să te iei. Asta ţi se întâmplă până intri într-o o anumită stare, când nu te mai interesează ceea ce ar putea crede ceilalţi, asta după ceva timp.

Sânt multe reguli nescrise pe care nu ţi le spune nimeni. Şi de întrebi, ţi se răspunde cu : „Pentru că aşa e bine!”. Şi-ţi poţi da seama că persoana respectivă, la fel ca tine, nu ştie exact, dar cineva i-a spus odată la fel, că aşa e bine! De exemplu, dintr-o raţiune pe care acum o înţelege perfect, în biserică, femeile stau în stânga iar bărbaţii în dreapta, dar asta nu într-o departajare cu orice preţ. Pentru că, atunci când e foarte aglomerat, nu dai din coate ca să treci în partea cealaltă dacă acolo ţi-ai găsit locul. După mai multe duminici, realizând că e cam singurul bărbat printre femei, ceilalţi fiind grupaţi în dreapta, a început să se întrebe, de ce. Iar când a pătruns sensul, tare s-a mai ruşinat. Ce-or fi crezut femeile, că i-ar plăcea şi lui să fie una!? Era timpul când la televizor tot rulau reportaje care dezbăteau schimbarea de sex. Corp de femeie şi minte de bărbat!

Se ştie doar : nu toată lumea vine la biserică, nici n-ar avea loc! Dar nimeni nu vrea să pară că „nu prea e dus la biserică” şi atunci imiţi fără ca să înţelegi perfect ce se întâmplă, iar când prinzi a pricepe, fără să vrei, involuntar, îţi sar în ochi cei care vin pentru prima oară, cei care nu ştiu nimic din aceste mici amănunte nescrise şi atunci îi priveşti cu o anumită compasiune ce riscă să te facă să crezi că eşti mai bun decât celălalt, mai dus la biserică. Oricum ai judeca, e greu să-ţi fie bine, chiar dacă ţi se spune mereu : „Pentru că aşa e bine!”.

Într-o vineri seara a simţit brusc nevoia să vină până la biserică ca să aprindă o lumânare. Un mic sacrificiu : flacăra, lumina sau banul pe care-l dă pe lumânare? Se terminase slujba, nu mai erau în biserică decât vreo trei oameni, plus femeile care fac de obicei curăţenie. Minorosiţele? A intrat, a cumpărat o singură lumânare, cum i-e obiceiul, dar bătrânul care le vindea i-a mai dat încă una spunându-i să o aprindă în sănătatea lui. I s-a părut normal să facă asta, n-a stat să se gândească mult, e bine să te rogi pentru sănătatea semenului tău; chiar mai abitir pentru un străin. Dar, o femeie dintre cele care îngrijeau pe-acolo, a ieşit repede după el şi, în timp ce o aprindea, îi zice : „Nu prea e bine ce faci, să ştii!” „De ce, ce fac?” „Eu aşa am făcut, am aprins lumânarea pentru te miri cine şi uite aşa m-am îmbolnăvit! Să-ţi spun ceva, e de bine, dar nu de la oricine, că nu ştii ce are omul în suflet!” „Păi, ce să aibe, doar e de aici, e om de-al bisericii, el vinde lumânările!” Dar femeia îi răspunde enigmatic şi prelung : „Eu ştiu!”. E extraordinar cât de asemănători sânt oamenii – se gândi Toma Albini – dar cât de diferiţi pot fi! Femeia este absolut convinsă că din cauza aceasta s-a îmbolnăvit – şi nu e bine?! – fiindcă a aprins o lumânare pentru un om necunoscut care s-a dovedit că este un om rău. Exact la fel cum ea are această convingere supremă, care pentru mine este absolut falsă, aşa pot avea şi eu una care, pentru altcineva, este la fel de neadevărată! Oare acesta este omul!? Pentru că, în această judecată, este un adevăr să zici că tu nu ai dreptate, pe cât este de la fel să crezi că spui adevărul! Unde este discernământul, cu ce instrumente găseşti adevărul? Cu siguranţă că nu cu îndoiala. Îndoiala pentru cele pe care nu le înţelegi.

Se uită la ceas : ora 10 fix. O să mai aştepte încă cinci minute, nu vrea să intre în biserică prea devreme, înainte de-a începe preotul. Şi speră că totuşi o să găsească un loc lângă perete. Asta, nu pentru ca să se sprijinească de el indecent, ar fi chiar culmea, ci pentru a-l atinge din când în când cu degetele. De la un timp, în timpul slujbei, dar mai ales atunci când toată lumea spune Crezul, îl cuprinde o stare tare ciudată : are senzaţia că picioarele nu-i mai stau bine pe pământ, parcă ar începe să se ridice încet în aer, să plutească. Atunci îi este frică, nu cumva să cadă, de aceea are nevoie ca să simtă zidul. Se gândeşte, jucându-se în imaginaţie, că ar putea să leviteze. Ce-ar fi!? Ce-ar zice lumea? Că e vorba de o sfânt sau de necuratul? Ce s-ar scrie prin ziare? Dar ştie că e din cauza stresului, a dificultăţilor de readaptare. Face eforturi disperate ca să se alinieze timpului din biserică, dar să nu fie exclus de cel din afară. E vorba de cele două facultăţi ale timpului, două dimensiuni ale existenţei pe care să le împaci, cu care să trăieşti în armonie – străduindu-te.
Toma Albini vrea să priceapă ce se petrece înăuntru, de ce oamenii de-acolo, cei mai mulţi au chipurile senine şi detaşate. Cum de au ei răbdare să stea în biserică câteodată mai mult de trei ore, să iasă apoi zâmbitori şi fericiţi, să plece acasă cu convingerea că necazurile, supărările şi sărăcia în care se tot zbat e o dovadă clară că Dumnezeu îi iubeşte – pentru că îi încearcă, îi supune la probe!

Intră în biserică exact la momentul când preotul aduce cartea aceea frumoasă, ca din aur, Sfânta Evanghelie, pe care o aşează, urmând ritualul, pe Sfânta Masă. Îşi dă seama că nu a întârziat cu mult. Probabil că preotul a început la timp – e în timpul liturgic! Oamenii sânt în genunchi, dar nu asta e perioadă cea mai lungă când se stă aşa. Când începe slujba, prima oară se aduce Sfânta Evanghelie din Altar, dar mai înainte ies doi copii cu lumânări în mâini, poate că sânt copiii preotului, şi-a spus Toma Albini. Ei ar putea să-l simbolizeze pe vreun prooroc din Vechiul Testament, ori pe Ioan Botezătorul, cel care cuvânta în pustie şi striga, pocăiţi-vă!, vestindu-L pe cel ce va să vie. Eu vă botez cu apă, dar vine Cel Mai Mare decât mine, acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc! După asta iese preotul cu Sfânta Evanghelie – cuvântul lui Dumnezeu! În alt timp al slujbei, când preotul aduce Sfântul Potir, ceea ce reprezintă Întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume, venirea Lui în trup, unii oameni se lungesc pur şi simplu înaintea preotului astfel ca acesta să calce peste ei. La început, că nu ştia, se afla şi departe de locul unde se întâmplă de regulă, a crezut că i s-a făcut rău femeii pe care a văzut-o căzând la pământ. Şi când a înţeles tâlcul, i s-a părut ceva extraordinar. O supremă umilinţă : să faci punte din trupul tău astfel ca Fiul lui Dumnezeu să păşească în lume. Nouă ne e uşor acum, dar au fost alţii, la început, care n-au ştiut, ori s-au îndoit, cum a făcut Petru, de trei ori. Toma Albini nu ar putea niciodată să facă aşa ceva : Să se ducă acolo în faţă, să se lungească jos, iar toată lumea să se uite la el. Se gândeşte foarte tare la asta, n-ar fi în stare! Dacă vreun drac din el ar începe, atunci, să ţipe? Cine ştie, poate că are vreun michiduţă mic în el. S-a speriat de atunci când în timpul slujbei, mai pe la început, văzând că unii se duc la icoana mare a lui Iisus de pe catapeteasmă, a făcut şi el la fel – că aşa e bine! A îngenunchiat, a început să se roage şi încet parcă o căldură a început să radieze de la icoană. Şi-a zis că e de la becul care o luminează, dar ea tot creştea până a avut senzaţia că-l arde; şi nişte vibraţii ca de la un transformator de sudură de care te apropii foarte mult, aşa i s-a părut că simte. S-a speriat : E un semn? Am eu ceva? Poate că i s-a năzărit, o fi fost din cauza stresului, bată-l vina.

Mai sânt câţiva în picioare, rămaşi la intrare, lângă uşă. Toma Albini s-a oprit în dreptul micii încăperi de unde bătrânelul vinde lumânări şi prescuri. Nimeni nu îndrăzneşte să înainteze printre cei care stau în genunchi. Atmosfera este adânc solemnă şi tainică, nici un joşnet nu se aude. Uşile de la altar sânt deschise. Ele se ţin de regulă închise, dar preotul a hotărât că oamenii trebuie să vadă ce se întâmplă. Acum este momentul când se săvârşeşte ritualul tăierii anafurii. Acesta este trupul lui Iisus care se frânge pentru noi spre iertarea păcatelor! Pentru cineva nedus la biserică, teatralitatea preotului poate fi deconcertantă, iar semnificaţia ritualului diminuată. I-a trecut prin minte o dată să se ducă la preot după slujbă ca să-i vorbească. Ce-ar fi să organizeze o grupă a neiniţiaţilor, iar cineva să le explice tot ce se întâmplă, semnificaţia fiecărui moment din timpul ceremonialului, astfel încât ambiguitatea să nu mai plutească la cherem. I-a trecut însă repede : nu există spaţiu pentru aşa ceva, abia au loc oricum. Chiar de s-ar găsi o soluţie, cine şi-ar expune lumii statutul de nedus la biserică?!

Au început să-l pătrundă unele dintre cele mai semnificative momente, să-i scrijelească prin carne : Acesta este trupul meu! – îl emoţionează puternic. Şi unor enunţuri le-a găsit un sens mai aproape de înţelegerea sa. Cine crede în Mine nu va muri în veci! – poate fi interpretat şi altfel. Adică : După ce mori poţi continua să trăieşti în ceilalţi aşa cum te regăseşti în copilul tău. Pentru asta trebuie să-l iubeşti pe aproapele tău, dar nu poţi dacă nu crezi în Iisus. O altă sintagmă-enunţ auzită foarte des, la prima vedere de-o banalitate semnificativă : Făcătorii de pace! Asta i-a adus aminte din copilărie. La Duda se vorbeşte aşa celui care te supără sau te necăjeşte, cu „dă-mi pace! ”, sau, „lasă-mă în pace!”. Asta nu presupune că cel căruia îi zici aşa trebuie să plece de lângă tine. Într-o zi, în grupul de copii de joacă, apare unul de la oraş – era vacanţă. Acesta zicea altfel : lasă-mă la un loc! Fapt care făcea ca ceilalţi copii să plece, el rămânând, de cele mai multe ori, să se joace singur. Lasă-mă la un loc echivalează cu lasă-mă singur, pe când, dă-mi pace, înseamnă cu totul altceva. Acesta este primul aspect, al doilea, într-un for interior, Toma Albini a decretat : fă pace şi toate celelalte vor veni de la sine! Poate a citit asta pe undeva, poate a auzit pe la televizor, dar una este să ţi se spună, şi alta este să ajungi, singur, la înţelegerea asta!

Toma Albini simte cum se schimbă, viaţa lui capătă alte preocupări. Să fie asta din cauza soţiei lui care se ocupă cu horoscopul? O consecinţă a neînţelegerilor dintre ei? Din mustrări de conştiinţă? Sau ca o opoziţie mai mult sau mai puţin făţişă, una indirectă, adusă modului cum câştigă ea banii. Poate că din cauza dorului de România, de care nu scapă, acolo în America şi, prin biserică şi ortodoxie se regăseşte ca român. Pentru că altfel s-ar fi dus acolo la adventişti sau la penticostali, cum fac mulţi alţii. Oare dintr-o înclinaţie spre alienare? Aşa cum i-a zis prietenul lui, Cleopa Tudorel : dintr-o stare în alta nu treci decât înstrăinându-te de prima.

Semnul că se termină partea asta a slujbei este sunetul unui clopoţel. Nu ştie ce înseamnă, ar putea fi cântatul cocoşului auzit de Petru, de trei ori, tot de atâtea ori a negat apostolul că l-ar cunoaşte pe Iisus. După asta, lumea se ridică în picioare şi se produce o oarecare vânzoleală. Se mai dezmorţesc, îşi schimbă poziţiile, unii pleacă, alţii înaintează mai spre mijloc. Asta face şi Toma Albini, prin culoarul lăsat de oameni. Nu vrea să ajungă prea în faţă, pe la centru ar fi bine. Acum este momentul să plece cei care nu pot sta până la capăt, din motive de sănătate sau altele. Îi face loc unui bătrân pe care-l ştie că pleacă mereu în acest moment. Îşi târâie picioarele, face paşi mici de tot şi are o privire fixă. E foarte îngrijit îmbrăcat şi are părul foarte alb, lung şi dat pe spate, seamănă cu Celibidache. Probabil că e bolnav de parkinson, se gândeşte el, oare înţelege ceva, sau simpla participare te pune într-o stare sufletească în care şi prin care î-L întâlneşti pe Dumnezeu!? Aşadar nu este necesar ca să te comporţi ca la şcoală, unde ai de asimilat nişte cunoştinţe, ci să fii laolaltă întru Iisus, exact cum a zis : Acolo unde vă veţi aduna în Numele Meu, Eu voi fi în mijlocul vostru!

Un adolescent straniu, cu un fes în cap, îşi face loc precipitat. Cineva îi strigă să-l dea jos. Nu aude. Mulţi se uită după el. Se duce şi cumpără un mănunchi întreg de lumânări, vreo treizeci. Două femei îşi dau coate, una clatină din cap, impresionată negativ.

Toma Albini, cu capul plecat, ochii îi fug către dreapta. Şi-i vede mâinile, apoi un miros de nimic din prezent, adică de cireşe amare udate de-o ploaie de vară îl învăluie peremptoriu. Două mâini cu degetele foarte lungi şi subţiri se frâng tensionate lângă el la un pas, una pe alta, ca nişte vietăţi stranii. Nu stau locului o clipă, se împletesc, se strâng, se apasă, se răsfiră, se încordează. Trece o clipă, trec două – poate că i-a fost frig! –, trec trei clipe. Toma Albini nu-şi poate lua ochii de la ele – iar clipele trec. N-a mai văzut aşa degete fascinante; nişte mâini numai din degete. Ca nişte crengi, ca nişte ramuri! – şi dacă ramuri bat în geam?! Două mâini care se ating, se ceartă, se mângâie, se consolează – un dans al vieţii? Tinere şi îngrijite, iar unghiile, nici mici, nici lungi, lăcuite discret incolor. Ale cui or fi aceste mâini, se întreabă Toma Albini. La început cu coada ochiului, pe furiş, apoi direct o priveşte. Total absorbită, într-o mare absenţă, o femeie. Cei mai mulţi oameni, dacă nu toată lumea, în gând se exprimă circa vulgar, aşa şi el, că-şi zice : ce bot are! Din profil, cum o vede el, buzele aproape că ajung la nivelul nasului, ca o promisiune. Iar genele, prin pleoape, nu clipesc, ci tremură. Are emoţii, chiar plânge? – se întreabă Toma Albini. Ce femeie înaltă şi slabă, zici că-i o şfară! Îmbrăcată într-un pardesiu până mai jos de genunchi, ce lasă să se vadă evazeul unei perechi de pantaloni în dungi, înălţând-o şi subţiind-o la superlativ. Îşi face semnul crucii şi murmură mişcând buzele exact când trebuie şi ce trebuie. O fi bine că mă uita la ea, se întreabă Toma Albini, şi nu se mai uită. O vreme o ignoră, dar mâinile ei îi atrage privirea de nu poate altfel. Oricum, se consolează el, stau cu capul în pământ. La un moment, femeia întoarce capul, atunci îi vede chipul, o fracţiune de secundă. Palidă nefiresc, nici nu-i machiată, ca aşa să-şi ascundă paloarea; obrajii supţi, cu gropiţe; pomeţii proeminenţi, ochii negri şi largi, miraţi, umezi de emoţia întâlnirii. Probabil că-L iubeşte foarte mult pe Iisus, o fi îndrăgostită de El ca o Magdalenă, se gândi Toma Albini. Şi se uită cu discreţie prin jur ca să vadă dacă nu e cu cineva, însoţită. Nimeni însă care să se evidenţieze în această calitate. E singură? Îşi dă apoi seama că mirosul acela nefiresc pentru biserică vine de la ea, în momentul când agită aerul din cauză că îşi face de trei ori cruce, cum se face în momentul când preotul o pomeneşte pe Maica Domnului. Toţi miros a ceva : a parfum, a deodorante, a lumânări, a tămâie, a naftalină, a mâncare gătită, a transpiraţie, a şampoane, a lucruri omeneşti, numai ea nu miroase a nimic de-ale oamenilor.

Se îngenunchează, toată lumea o face, iar Toma Albini îngenunchează şi el lângă ea. Şi aşa, în genunchi, o vede cum ea tot îşi frământă mâinile. Îi vede pielea capului, prin cărarea făcută în păr, albă ca un porţelan. Rădăcina de-o altă nuanţă, semn că se vopseşte. Un sentiment pe care nu l-a mai întâlnit până atunci îl cuprinde atunci când o aude şoptind, Tatăl Nostru, ca numai pentru ea. I se pare că tot ceea se petrece în afara bisericii, cu ceea ce se întâmplă acum înăuntru, se întregesc, contopindu-se într-un sens coerent. Dintr-o dată, totul capătă noimă. Iar atunci când spune, spre sfârşitul rugăciunii, „…dă-ne-o nouă astăzi”, frază ce presupune că-l include şi pe el, şi tot aşa, în şoaptă, sentimentele îl copleşesc; această femeie pe care nu-l ştie, el neştiind-o, se roagă cu el, şi pentru el! „Şi nu ne duce pe noi în ispită…” – Oare ea, în acest moment, s-o simţi ispititoare? Se simte ca o ispită? Şi eu sânt ispitit de ea? Dacă e aşa, să ne rugăm să nu ne fim, unora, altora, ispite! „Şi nu izbăveşte de cel viclean…” – A, deci cel viclean ne induce starea de ispită! Atunci e păcat mare ca să te laşi ispitit de-o femeie tocmai într-o biserică! Doamne iartă-mă, zice Toma Albini, cu voce tare, făcându-şi de mai multe ori semnul crucii.

Şi totuşi, continuă el să gândească, mult după aceea, îndreptându-se spre ieşirea din biserică, după ce a cumpărat, cu trei monede de metal, o singură lumânare, totuşi, ca să stai în genunchi lângă o femeie frumoasă, necunoscută, e o experienţă unică.

În faţa uşii masive, greoaie, de stejar, se întoarce ca să-şi facă semnul crucii, că aşa e bine, când pleci şi, fără să vrea, o caută din priviri dar n-o vede. Iese şi se îndreaptă către lumânărar, la cei morţi, pentru tatăl lui. Ezită şi se răzgândeşte : o aprinde la vii, exact pentru femeia lângă care stătuse în genunchi, împreună. Parcă-i aude vocea, şoptind : „…dă-ne-o nouă astăzi”! Aprinzând-o, realizează că nu-i ştie numele, dar îi zice, în gând, femeia! Ocroteşte apoi cu podul palmei, făcut căuş, flacăra care pâlpâia primejdios să se stingă şi nu poate să nu adauge : ca o ispită!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s