1884. BOR vs. Hasdeu şi „cestiunea israeliţilor”

Standard

„De o mie cinci sute de ani şi mai bine călugării sunt aceia care au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfîntul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţienească”. Biblia lui Şerban, a fost tradusă de doi laici, pe vremea când „România avea fericirea de a nu avea Sinod.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu

bph.jpeg

O DOINĂ POSTUMĂ

Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu… acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vita, mânat de poruncă…
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!
Mă bătea boierul… acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-I vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!

Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!

13bh9011.jpeg

1884. BOR vs. Hasdeu şi „cestiunea israeliţilor”

La 3 ianuarie 1868 se citeşte în cadrul sesiunii Parlamentului Român, „Mesajul Domnesc”, cu ocazia urcării pe tron a domnitorului Carol I, în care, viitorul rege recunoaşte o problemă, „ce în zilele din urmă a devenit foarte delicată: cestiunea israeliţilor.” Dar cum naţiunea română a dovedit de-a lungul timpului umanitate şi toleranţă religioasă, speră că acestea vor fi actuale şi în timpul domniei sale.

Hasdeu sesizează că introducearea acestei chestiuni în „Programul Domnesc”, nu numai că este o imprudenţă, dar este şi o falsă conflictualitate aplicată caracterului poporului român; aceasta, problema antisemită, este importată odată cu domnul străin, aşadar inexistentă în curentul de opinii autohton. Poziţia sa asupra „domniii străine” se va contura foarte clar în următorii ani, când, „dacă până la abdicarea silită a lui Al. Ioan Cuza erau ameninţate doar libertatea, după chemarea în fruntea ţării a prinţului de Hohenzollern este ameninţată însăşi naţionalitatea.” (B. P. Hasdeu, Suveniri din actualitate, în Columna lui Traian, Nr. 52, 19 oct. 1870).

Cu alte cuvinte, lupta lui Tudor Vladimirescu pentru eradicarea domniilor străine susţinute de ciocoism, pare definitiv pierdută; şi asta nu trebuie să uite domnitorul Carol întâiul, că în comparaţie cu monarhiile ţărilor europene cu tradiţie, el este un „domn al românilor ales de naţiune, iar nu scoborât la tron prin decret divin” (Un amic a lui Traian; De la 1859 până la 1869, în „Traian”, Nr. 55, 11 sept. 1869). Hasdeu nu ne dezminte nici de data aceasta, dă tonul la transformarea unui vechi concept: ciocoismul, care se va camufla treptat şi insesizabil în „Camarilă”, termen consacrat cu forţă pe perioada domniei celuilalt rege Carol, al doilea. Camarila desemna toată pleiada de zeloşi susţinători, de protejaţi, de afacerişti oportunişti în marea lor majoritate de origine străină, aduşi de regele Carol al doilea în efortul său de a moderniza o Românie înapoiată.

Referirea la „cestiunea israelită” din mesajul viitorului rege îl provoacă pe Hasdeu de a scrie eseul „Istoria toleranţei religioase la români” (Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1868), în care declară că „Toleranţa religioasă este în România nu numai o actualitate a secolului, ci încă o sacră moştenire lăsată de strămoşi, o consecinţă a trecutului naţional, o tradiţiune istorică.” (Op. citată). Iar argumentul cel mai ideatic, mai controversat, mai incitant se referă la la o anumită atitudine laică a poporului român, pentru că „dintre toate popoarele creştine, numai şi numai românii, din momentul în care apar pe scena istoriei ca o naţionalitate separată şi până în ora de astăzi, n-au dat naştere nici unui sfînt.” (Op. citată). Dacă Hasdeu argumenta lipsa sentimentului extremist religios astfel, Cioran deplîngea că „România este o ţară fără profeţi”, o ţară în care „nimeni n-a trăit realităţi viitoare” (Schimbarea la faţă a României, Humanitas, 1990, pg. 49), o ţară în care „ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă.”.

Să nu ne lăsăm înşelaţi de poziţia lui Hasdeu exprimată în „Istoria toleranţei religioase la români”. Ideile opinatoare se nasc din contradicţii flagrante. În 1870 adresează „Monstruasei coaliţii” (Sintagmă găsită de Bolliac, dar impusă publicului de Hasdeu), pe care o acuza de cosmopolitism şi idolatrie şi, „adunată în jurul autoritarismului regelui Carol I” – îndemnul: „Lepădaţă-vă de Satana”!, când aceasta – Monstruasa Coaliţie – , „pledează cu neruşinare asupra împământenirii evreilor” (Columna lui Traian, Nr. 1, 2 martie 1870).

Dar cea mai curioasă şi mai neobişnuită luare de poziţie, din perspectiva susţinerii unei dihotomii naţionaliste, ori în ceea ce priveşte însuşirea de către unii intelectuali a unor exprimări ultranaţionaliste, este aceea din 13 noiembrie 1898, când, interpelând conducerea Academiei Române se năpusteşte cu o furie nemaivăzută asupra Sfîntului Sinod, pe membrii căruia îi numeşte „Cioclii(lor) religiunii şi ai creştinismului” şi aduce cea mai nietzscheeană opinie spusă vreodată de un creştin răsăritean, atât cât ar fi putut fi ea exprimată într-un spaţiu ortodox: „De o mie cinci sute de ani şi mai bine călugării sunt aceia care au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfîntul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţienească”. Biblia lui Şerban, a fost tradusă de doi laici, pe vremea când „România avea fericirea de a nu avea Sinod.” (Analele Academiei Române, tom VI, 1883-1884, pg. 77-78). Atacul suna atât de periculos, încât colegii săi din Academie insistau ca intervenţia sa să nu fie consemnată în procesul verbal, un lucru cu atât mai neobişnuit. Biserica, prin Sfîntul Sinod, nu reacţionează. A pierdut şansa de a-l afurisi sau excomunica pe Hasdeu, de a aglomera resentimente de acest fel asupra unei singure conştiinţe, cu atât mai bine – intelectuale, istorice şi mai ales, presupus alogene. Dar B.O. apreciază fărădelegile mai întâi în aspectul lor sub forma de păcate în faţa lui Dumnezeu şi mai apoi de delicte bisericeşti. B.O. nu a aruncat niciodată „Anatema”, nu a făcut inchiziţie, nu a vândut „indulgenţe”, nu a adunat averi pentru sine; B.O. primeşte în sânul ei pe cine vrea, când vrea, aşa cum oricine poate să se dezică de ea fără un risc exprimat clar. Pedeapsa rămâne întotdeauna înfiptă subliminal în conştiinţa greşitului. E mult mai cumplit decât se poate argumenta de către un mânuitor al tipăriturilor.

Acestea şi încă multe altele rămase neexpuse aici, nu numai că obligă la luări de poziţie care angrenează formarea de curente politice, în egală măsură în care şi personalităţile vremii se formează făurind viitorul, dar mai cu seamă viaţa lui Hasdeu este purtată de un val al întâmplărilor care par evadate din realitate.

Orice polemică ştiinţifică era rapid demontată, datorită imenselor cunoştinţe şi a combatitivităţii deţinute de Hasdeu. Polemiştii, care se întâmplă a fi şi politicieni, îşi înşusesc şi reclamă un patriotism din ce în ce mai exaltat, un naţionalism al sângelui dovedit a fi mai uşor de întreţinut într-o confruntare de idei.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s