Lamentaţie

Standard

„Fac eforturi imense de a mă smulge din cealaltă realitate în care intrasem, o altă lume, un alt tărâm. Am senzaţia că păşesc pe vălătuci de nori, iar zidurile sunt moi ca de brânză; zgomotele străzii îmi parvin înainte de a se fi produs, ori îmi par mult mai îndepărtate decât sunt; linia orizontului oscilează: începe, când de la Palatul Telefoanelor, când de la doi paşi distanţă; în această lume, spaţiul este doar diferenţa dintre anumite tipuri de organizare, numai aşa şi aici, pentru a combate efectele, materia se transformă, devine organică. E o decizie: organicul memoactiv, aşadar inteligent; şi e o opţiune, o încercare de a îmblânzi calitatea coercitivă a timpului, acest aliat întru devenire al tuturor, vizibile şi (im)perceptibile – de aici angoasa trecerii.

De-venirea. De = un prefix ce inspiră un start, un loc al venirii, unul ce validează un prezent care se lasă cuprins. E clar, sunt venit aici, dar nu sunt întreg dacă nu sunt şi „devenit”. O şansă, sau o opţiune? Nu, e un sens al fiinţării pe care nu-l putem de-roga (a deforma ruga?), nu putem pune în discuţie prefixul de al venirii.

Cum pot să mă simt „devenit”? E simplu: să recunosc locul de unde am plecat şi să-mi asum scopul de a fi venit. În acel moment, multe haine mă vor îmbrăca şi ce uşor voi putea renunţa la toţi şi la toate! Dar nu fără o minimă rigoare, pentru că rigoarea, ca şi ordinea, nu sunt decât tendinţe anterioare mie, asperităţi ale naşterii.

Trebuie să ies de aici cu orice preţ, deja mi-e la limită. Dă-mi Doamne minte! Minte-mă aşa cum îl minţi pe Mircea! Unii oameni mă privesc insistent, alţii trec prin mine, ignorându-mă; se zâmbeşte de peste tot, de nicăieri cineva îmi vorbeşte, e Roberto. Vorbeşte dar nu-şi mişcă buzele, nu-mi vine să cred: mărturiseşte! (O, nu! Din nou poezie; o rimă; ritmul? O facultate de-a timpului, sau o abilitate de-a românului?) Vreau acuma să fiu peşte, să am branhii în loc de urechi, să le ‘nchid să n-aud nimic. Cine îmi dă dreptul s-ascult? Cine îl face să vorbească? Sunt totuşi în apă, pentru că ştiu, recunosc cum se propagă sunetul, bolboloseşte; în copilărie, cu alţi copii, ne scufundam şi vorbeam prin apă. Să ridic mâinile, să cer ajutor, nu vreau să mă înec, e groaznic să mori sub apă, chiar am mai murit odată! Prima dintre adoraţii e cea a aerului. Consecinţa: respiraţia. E teribil să mori prin sufocare: pierzi tot! În comparaţie, tăierea capului e o aruncare de la tine, hai, fie şi venele! Nu mă vede nimeni? Ajutor! Dar nimic! O femeie doar, dar nu are putere, sau nu poate, ori cineva nu-i dă voie. O fi din cauză că e roşcată? Sau ispită, ori utopie?; falsă tehnică a salvării? Văd cum îmi pare rău după ea, totuşi, că întorc capul. Deodată, mă îngrozesc: va trebui să scriu despre toate acestea, să fac cunoscută mărturisirea. Ce-o să zică lumea!? Că aud voci? Nu frică, ci jenă îmi este. Pentru că n-am murit decât o dată, cum altfel? Dar lasă, nu dau nume. Pot să negociez? Dacă da, prefer să fiu împuşcat în cap. Şi-l simt cum mă apasă pe trăgaci. Mi se pare mult mai convenabil aşa. Pentru că altfel aş fi fost nevoit să fur ceva, ori să nu-mi fac semnul crucii, să mă scarpin indecent, să ţip de trei ori sacadat; ce vreme frumoasă, ce soare strălucitor! Vreau să ningă, să fie-o furtună, vreun vânt mai puternic, vreo turbulenţă. E prea multă lumină şi pace, vreau să trăiesc: vreau intemperii. Dar mi-e lumină în continuare şi-accept să mor degradant, numai aşa mă mai pot salva, numai aşa pot părăsi moalele din asfalt. Şi deodată îmi cresc unghiile mari, le simt în palmă. Îmi revin. Dar ce-o fi cu mine? Sunt bolnav? Te pomeneşti! Voi fi având gripă, că tare mă doare capul. Duc mâna la frunte. E rece, dar nu-mi dau seama ce, mâna sau fruntea? Ei, nu-i decât o boală, putea fi cu mult mai rău!”

Teoretizare inspirată din André Scrima. Denumită Calea, „în dubla accepţiune de «direcţie» şi de «semnificaţie»”, aceasta poate fi (este), „ca un dat aşezat pentru tine şi «înaintea» ta de Providenţă – care a prevăzut-o şi a trasat-o (…)”. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spirtual în tradiţia răsăriteană, Ediţia a II-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 28-29.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s