Suspiciunea lui Mircea Eliade

Standard

Există o puternică polemică care pune în discuţie metoda hermeneutică a lui Eliade, metodă ce se sprijină mai puţin pe documente şi mai mult pe intuiţie, spun unii. Sunt voci ce indică şi acuma scoaterea lui din lumea academică invocând exact acest argument şi mai puţin trecutul său politic, pentru simplul motiv că este mult mai oportun şi mai productiv să îi destructurezi opera, pentru că toate celelalte devin implicite. Pentru aceşti istorici documentul primează, dar sunt alte feluri de „documente” pe care Eliade le întrebuinţează: miracolele sfinţilor, folclorul, magia etc. Aşadar nu documentul ci raţionalismul este instrumentul lor de lucru.

eliade.jpg

Dacă lucrările ştiinţifice sunt supuse rigorilor metodologice, iar opiniile politice celor ideologice, ar trebui să admitem că viaţa privată, respectiv corespondenţa personală, este mai puţin constrângătoare, mult mai imparţială, tocmai datorită caracterului colocvial privat. Se pot găsi în scrisorile lui Eliade mult mai multe repere printre care jalonează personalitatea sa decât în toate celelalte lucrări, memorii şi evocări, din amintiri şi caracterizări ale celor care l-au cunoscut direct ori i-au studiat opera. Este remarcabil cum putea Eliade să rămână atât de lucid în condiţiile în care metoda sa era intuitivă, de sorginte fantastică. Atât de vizionar încât în anul 1953 îi scria lui Vintilă Horia că, „România ar mai avea o şansă (…) dacă americanii şi Occidentul ies victorioşi în războiul (sau războaiele) cu Rusia”. Pentru că: „Nu vor mai avea nevoie de Franţa, Italia şi Anglia ca să supravegheze Rusia, ci de Europa Centrală şi Orientală. Deci miliardele şi industria, creşterea populaţiei şi ridicarea nivelului de viaţă vor avea loc la noi”. Astăzi putem vedea cum e pe cale ca bazele militare americane din Vest să se mute spre Est. Dar nu este aici locul unei asemenea analize.

Mircea Eliade, în genialitatea sa deductivă recunoscută, a putut întrevedea evoluţia metodică a lui Culianu încă de la lecturarea monografiei Mircea Eliade, Citadella Assisi, 1978. Motivele pentru care nu a recomandat traducerea în franceză a lucrării, cu toate că s-a arătat entuziasmat de faptul că tânărul stăpâneşte deja toate instrumentele unui istoric al religiilor, nu pot fi decât acelea care se referă la faptul că monografia prezenta în stare incipientă planuri ce surmontau acea mitologie prin care galvanizase lumea exilului românesc pentru care centrul cultural se afla la Paris. Şi nu e vorba numai de legionari, cu toate „falangele” lor, ci de toate forţele exilului, al căror reprezentant, sau exponent, ori şef de generaţie s-a vrut a fi Eliade, bineînţeles în numele unor idei înălţătoare – împotriva Comunismului. Şi dacă ne însuşim şi încercăm să înţelegem instrumentele cu care lupta, principiile în numele cărora ar fi colaborat până şi cu comuniştii de la Bucureşti, de ce să nu admitem că Eliade i-a asumat pe legionari? E simplu de găsit argumente (credibile) asupra simpatiilor sale politice, şi pentru cei care se află pe o parte a baricadei, şi pentru cealaltă parte. Şi sunt atât de multe exemple în istorie: francezii care s-au aliat cu otomanii împotriva unui imperiu creştin, recte ruşii, apoi Anglia, aliata bolşevicilor, contra Germaniei naziste ş. a. m. d. Şi atunci, ce anume spera Eliade? Să-l schimbe pe Culianu, să-l tempereze, să-l asimileze şi pe el, ori să-i dez-asimileze potenţialul? E prea devreme spus, dar, mai degrabă, prin Culianu, Eliade le-a dat un răspuns legionarilor. A intuit că, la un moment dat, Culianu va spune lucruri pe care el nu şi-ar fi permis a le spune vreodată, inclusiv şi mai ales despre trecutul său, ca simpatizant al legionarismului.

1) Iată, la pagina 23, Culianu spune că, „Istoaria religiilor nu a reuşit să răspundă exigenţelor care se cer unei ştiinţe”, sau, „Ni s-a părut neverificabilă teoria eliadiană a arhetipurilor” – la p. 25 . Apoi, în nota de la p. 22 îşi exprimă rezerva asupra speranţei lui Eliade că Occidentul poate fi întinerit prin contactul cu Orientul. Pentru că mai degrabă protestantismul a stăvilit expansiunea demitizatoare a iluminismului şi a Revoluţiei franceze, iar Eliade nu a văzut cu ochi buni expansiunea imperială britanică în India, dar nici idealismul francez. Ultima teză apare explicit în doctrina legionară. Eliade este „O personalitate care nu numai că suportă istoria, ci o şi crează” (p. 30). Cu toate astea Eliade îi este îndatorat fenomenologiei, element metodologic dezovaţionat de iluminism şi nici întru totul respins de protestantism.

2) Mai departe, evocă perioada în care Eliade începe nerespectuasa polemică cu Nicolae Iorga fiind atras de enciclopedismul lui Haşdeu, iar în nota de subsol adnotează mai mult sau mai puţin exemplificativ articolul, Naţionalismul creiator. Opera lui Haşdeu, din „Curentul Studenţesc”, 1925 (p. 32) şi imediat, la p. 33, să exprime că, „Este de respins orice legătură directă între Eliade şi mişcarea legionară a lui C.Z. Codreanu” (subl. nstr.), aşadar una, dar indirectă, ar exista; şi dacă textul ar fi citit de un simpatizant legionar, enunţul sună ca un avertisment – cu claritate.

3) Anti-istorismul ţăranului român nu se regăseşte în tentaţiile de a transcede istoria ale lui Eliade, în interesul său pentru religiile indiene, ca argument, cf. lui Lucian Blaga, ţăranul român sabotează istoria, pe care Eliade îl citează deseori. „Pe de o parte Eliade, pe de alta N. Ionescu, poate Codreanu cu mesianismul adresat păturilor rurale, şi diferiţi reprezentanţi ai intelighenţiei (subl. în text) româneşti a vremii se întâlnesc într-un acelaşi Zeitgeist, fără a coincide întru totul” (p. 34). „Autenticitatea, pentru Eliade, este o prelungire a conştiinţei magice” (p. 37). Nu acelaşi lucru înţelege Nae Ionescu. Iar confuzia pe care o fac unii este exemplară: „Eliade e mai aproape de Eminescu decât de contemporanii săi” (p. 42), aşadar nu e discipolul lui Nae Ionescu; e un „succesor al lui Eminescu şi Haşdeu” – şi se cunoaşte rivalitatea dintre cei doi; aşa cum personalitatea lui Eliade ar fi o sumă a diferenţelor ideologice care îi apropie pe legionari de naţionalişti. „Stăreţismul rusesc, ce îşi are originea pe pământ românesc”, nu trebuie căutat în cercurile bucureştene ale timpului, iar Rosa Del Conte a domonstrat „importanţa eredităţii ortodoxe eminesciene” (p. 42). „Într-un anumit sens, cititorul lui Eliade găseşte în operele sale ceea ce caută şi e vina celui care caută «profeţii» despre viitorul omului faptul că i le atribuie lui Eliade” (p. 97). Pentru că, „Mircea Eliade nu se oferă: se derobează (subl. în text); el nu spune: sugerează. Spre a încerca să-i înţelegi opera, nu e suficient să-i extragi ideile (…); trebuie să ai pasiunea ocultului şi răbdarea alchimistului.” (subl. nstr.; p. 158). Mai mult decât toate, androginia divină – coexistenţa contrariilor la fiinţele divine – întăreşte confuzia dintre studiul ştiinţific eliadian şi conceptul rasist al fascismului, în general al dreptei xenofobe asupra homosexualităţii. În acelaşi an în care apărea cartea lui Culianu în italiană, Eliade publica la Paris, dialogul său cu Claude-Henry Roquet, L‘Epreuve du Labyrinthe, unde se resimte o anumită fervoare când întăreşte că „androgin şi hermafrodit nu sunt acelaşi lucru” . Se ştie, s-a scris, Culianu a fost acuzat, după asasinarea sa, de „lex-Eminescu”, dar şi de orientare homosexuală.

Scrie mai sus că Eliade a intuit! – dar cum poate fi interpretată ciudata premoniţie din memorii: „Aducându-mi aminte de scandalul Iorga (…) mi-am spus că probabil e ceva în destinul meu (…). Mă întrebam dacă nu e vorba de o stranie demonie, dacă nu cumva sunt blestemat să răsplătesc cu nenorocire pe cei pe care-i iubesc şi de care sunt iubit” ; în ce tipologie psiho-umană ar putea fi încadrat enunţul? Acei, sau acela, care ar face efortul de a scrie despre asta, ar trebui să fie, laolaltă, o eminenţă în sociologie, psihologie, în istorie, precum şi un bun teoretician literar – un fel de cinci în unu –, pentru ca să treacă cu dexteritate prin tragismul faptei (gen Meşterului Manole), conştiinţa asumării (din Mioriţa), portanţa schimbării (ortodox te naşti, nu devii, îi spune Nae Ionescu lui Eliade), faţetele Istoriei (cu „i” mare; Culianu), macrocosmosul oglindit fidel în universul personal (Rudolf Steiner), conştiinţa magică (cine altcineva decât tot Culianu?) etc, posibilităţi care depăşesc cu mult capacităţile celui care scrie aici.

Şi atunci parafrazez şi interpretez riscant. Scrie Culianu la p. 133-134, despre suspiciune, că singura cale de a o anula, „rămâne aceea de a suspecta mai mult decât suspiciunea însăşi şi de a suspecta chiar – şi nu în ultimă analiză – suspiciunea însăşi.”. Pentru că demonismul cunoaşterii stă în suspiciune, iar artistul este primul dintre instrumentele sale (a cunoaşterii, nu al demonului!), îmi permit să completez eu – Iată promisiunea lui Culianu în ceea ce proveşte opera eliadiană. Eliade a ştiut fără ca să realizeze (ce paradox!), că, dacă cumva Culianu va depăşi o anumită limită, atemporalul îl va răzbuna, pentru că aici se sădesc seminţele nefiinţei; aşa a văzut Eliade la Culianu „le feu sacre” . Singura critică care surpă diavolul este cea care afirmă viaţa. Ca să cunoşti Lumea (cu „l” mare) trebuie să admiţi efemeritatea lumii tale. În mometul în care aceasta ţi s-a făcut înţeleasă, distruge schela care a făcut „urcuşul posibil” astfel încât altcineva să nu eludeze efortul cunoaşterii. Dacă nu o faci tu, altcineva o va dezasambla şi te va prinde sus, prăvălindu-te „cu aripi de şindrilă” – false credinţe sau exemplară asumare? Singura îngrijorare: lipsa necazurilor. Când succesul copleşeşte, când ai senzaţia că ai întâlnit marea dragoste, adu-ţi aminte de pacturile pe care le-ai făcut, dacă poţi asta, pentru că întotdeauna – Nunta e în cer; suspectează succesul (suspiciunea suspiciunii!). Nici o cale care prezervă viaţa nu e orto-doxă dacă nu e para-doxă – Culianu a ştiut asta, dar a supralicitat îmbrăţişând antinomicul, para-norma, contrar îndemnului lui Eliade, acela de a ţine ritmul lumii (pe care Cioran îl vedea la Bach). Mai pe înţelese, ca exemplu, ia-i un interviu duşmanului (în cazul de faţă, v. politologul româno-american Vladimir Tismăneanu, cartea sa: Marele şoc – din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu”, Editura Scripta, 2004.), colaborează cu el, negociază, învaţă-i limba (Eliade, la bătrâneţe învăţa ruseşte). În Uniforme de general, scrie Eliade cum violoncelistul Antim (v. Sfântul Antim), în clipa morţii îşi dă seama că a cântat pentru oameni când el trebuia să cânte pentru zei; succesul, prin oameni, l-a omorât; suspiciunea nu a reglat condiţia umană; e normal să suspectezi satisfacţia cu măsura cu care judeci insuccesul. Iată cum Culianu a greşit murindu-se! Dar, din fericire pentru el şi în incapacitate ca noi să înţelegem (conform acelor norme şi doxe pe care prea puţin credibil le-am amintit mai sus), numai astfel Culianu a mai putut fi „salvat”. În anul 1973, în lagărul de refugiaţi politici din Latina, Italia, Culianu a avut o tentativă de suicid. A fost salvat de prietenul Mircea Marghescu, care l-a însoţit la prima întâlnire cu Eliade şi la care a locuit, la început, la Chicago , şi de o viziune cu o fată blondă, pe care nu o va uita niciodată.

O ultimă remarcă: În marea sa suspiciune creatoare, Eliade nu a recomandat traducerea monografiei în franceză din teamă că ceilalţi vor înţelege; şi pentru că se prefigura certitudinea unui prea mare şi spontan succes. Mai degrabă trebuie să suporţi „teroarea istoriei”, chiar dacă nu eşti de acord; să aspiri la o altă lume dar în acelaşi timp să suporţi consecinţele celei prezente, plus pe cele ale actelor poporului din care te tragi; să fii optimist când toate raţionamentele îţi spun să nu fii; să scrii despre sinucidere doar ca un fals partaj cu diavolul (de aceea a declarat Eliade că cel mai bun prieten al lui rămâne Cioran). Sf. Apostol Toma, supranumit şi vistiernicul lui Iisus, nu s-a lepădat, ca Sf. Toma, dar a suspectat până şi credinţa-i, inaugurând ştiinţa, disciplina care face confortul uman posibil, în condiţiile în care nu ne este permis a-l avea, chiar beneficiind de el, pentru că nu ne este niciodată suficient.

(Paranteză: Aşa că, voi oameni buni, nu mai plângeţi, şi fiţi bucuroşi: Culianu „a fost salvat!” – criminalul îşi ispăşeşte de pe acuma pedeapsa; i-a luat toate păcatele, spune „norma”. Să ne rugăm ca să nu cumva să înţeleagă şi el asta! – O notă, din obligaţie, optimistă!)

Comentariile nu sunt permise.