Întrebarea justă

Standard

― Cum te cheamă, pui de om?
― Chirpidin, domnule.
― Cum adică, n-am înţeles, ce nume e ăsta?
― Chirpidin, domnu, aşa mă cheamă lumea, dar numili meu e Adrian.
Se uită la el lung. Are toate atributele unui om trecut prin viaţă, sătul de necazuri. I se face un pic jenă pentru că nu îi este deloc milă de el, în starea jalnică în care se află ar fi trebuit ca să-i fie.
― Dar cine te-a tuns aşa?
― Moş Alisandru, el ne tunde aici – aşa!
Şi îşi pune o mână în cap, încercând, pe nevăzute, să indice zonele unde părul e tăiat inegal.
― Dar pe domne-voastră – cum te cheamă?
― Să ştii că n-ai pus întrebarea justă, aşa te învaţă la şcoală? Aşa te-a învăţat domnul director? că el mi-a zis că eşti tare dezgheţat.
― Dom’ director are hulughi!
― Dar tu, ce ai! – ce-ai pe mâini, măi copile?
― De la nuci, am dezghiocat.
Nu mai văzuse până acum aşa ceva : palmele-i sunt vinete, aproape negre, de la iodul cojilor de nuci tinere pe care le-a desfăcut ca să mănânce miezul.
― Şi cum, aşa se fac mâinile de la nuci? De ce nu te speli?
― Mă spăl, da’ nu se ia.
― Nici cu săpun?
Copilul se uită la profesor şi zâmbeşte. Nu-i răspunde. Ar trebui să-i spună că nici cu săpun nu se ia, dar el crede că prof-ul glumeşte.
O iau la vale, puştiul merge înainte lui, la doi, trei metri. Profesorul măreşte pasul ca să-l ajungă, dar Chirpidin, şi el, merge mai repede.
― Dar de ce alergi aşa, stai ca să mergem împreună.
― Apăi, eu merg înaintea domne-voastră. ca să vă arăt potica, nu aşa trebe?
― Pentru asta nu-i musai ca s-o iei înaintea mea.
Băiatul înţelege şi aşteapă. Acuma merg în linie. E aşa o linişte că profesorul aude un plop mare de foarte departe foşnind, iar pe copil cum silabiseşte încet : musai, mu-sai… Repetă cuvântul pe care l-a spus el mai devreme. Înţelege că nu ştie ce înseamnă. Se uită la el dar nu vede să-şi mişte buzele.
― Nu ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, musai, nu-i aşa?
― Da’ ştiu, că ne-o ’nvăţat la şcoală, musai înseamnă măcar.
Dar, cum vorbeşte el atât de sfios, de încet, cu capul în pământ, din cauza asta profesorul înţelege că a zis altceva şi face eforturi ca să îşi dea seama ce anume. Îniţial înţelesese c-ar fi zis, “mă car”, o expresie vulgară, dar în acelaşi timp modernă, dar deloc potrivită discuţiei pe care o duceau, aşa că nu crede că aşa s-a exprimat. Într-un final, contemplând zarea, are o revelaţie :
― Măgar!?
Copilul nu sesizează intonaţia, că de fapt a întrebat, şi-o ia de bună.
― Da!
Pe aici nimeni nu are aşa ceva, nu se cresc măgari; nimeni nu are. Şi profesorul, ciberneticioan, se gândeşte că exact din cauza asta copilul face confuzie, pentru că lucrurile care lipsesc sunt întotdeauna reinventate – animalul respectiv, în cazul nostru. Măgar, măcar – sună tare la fel!
― Dar voi, pe aici, de ce nu aveţi din ăştia, măgari, de ce nu creşteţi?
Câteva secunde tace, se gândeşte.
― Pentru că rag, domnule.
E singurul lucru care-l ştie despre încăpăţânatele cabaline. Pentru că de câte ori plânge, mai ales dimineaţa, mamă-sa îi spune : “Da’ nu mai rage atâta, aşa ca un măgar!” Şi firesc, de aceea nu au oamenii, aici, măgari.
― Dar nu numai măgarul rage, ia spune, cine mai rage?
Profesorul se gândeşte, bineînţeles, la lei. Vrea să vadă dacă prichindelul are în mintea lui, imaginea animalului din junglă asociată cu moneda naţională – foamea de bani!
― Eu, mai rag!
E clar că baiatul ăsta e un pic idiot, de aceea nu-i la câmp cu ceilalţi; de l-a lăsat acasă. Nu-i bun de muncă, săracul.
― Dar nu de prost, domnule, că eu rag dimineaţa că mă dor juliturile de la chicioare, şi de la schini, c-aşa doare aiestea dimineaţa…
Profesorul devine iritat.
― Dintre toate cuvintele acestea, pe domnule îl spui cel mai corect. Pe voi nu vă învaţă cum să vorbiţi pe aici, la şcoală? Eu nu înţeleg ce zici, măi băiatule. Parcă suntem în zona crepusculară – De parcă tu ai şti ce-i aia!

Comentariile nu sunt permise.