Eliade & I.P. Culianu – Coincidenţa contrariilor sau matematica mortii

Standard

Experienţa este temeiul cunoaşterii, iar cunoaşterea stabileşte ierarhia experienţei, dar cunoaşterea mai este şi modul de a desprinde subiectul de obiect, respectiv de a asigura fiinţa împotriva supremului sacrificiu de sine – „Este şi straniul pact faustic ce se regăseşte în opera lui Eliade: să nu fii niciodată îmbarcat complet în ceva” – O spune I.P. Culianu (1). Are perfectă dreptate. Eliade nu s-a îmbarcat niciodată în totalitate, în ceva, nici măcar personajele din cărţile sale. Dar de ce oare ar însemna asta un „pact faustic”, pentru că pactul cu Faust îţi deschide orizonturi nelimitate de cunoaştere, şi asta în schimbul sufletului, dar în acest caz ar cam lipsi ezitarea – dimpotrivă! Eliade a ezitat însă în cunoaştere, exact ca şi în viaţă, le fel ca multe din personajele sale, prinse între două lumi. Conform aceleiaşi judecăţi, Satana nu stă confortabil în lucrurile exprimate clar, subliniez: nu stă! Acest lucru se află reprezentat foarte bine în teologia răsăriteană, unde toţi teologii şi duhovnicii vorbesc satanizându-i pe „căldicei”, pe cei care sunt: „nici aşa, nici aşa”; aceştia sunt duplicitarii şi sunt chiar mai demni de dispreţ decât ateii; în ortodoxia românească diavolul e contabil (2), iar conform unei judecăţi mult mai adânci, ţărăneşti, cel care nu îşi câştigă pâinea prin sudoarea frunţii „îl are pe dracul în el”. Pe când, în cultura apuseană, care nu este atât de ruptă de spiritul religios catolic, dedublarea e semnul sub care intră în istorie omul modern, sfâşierea interioară e acceptată ca un proces de iniţiere, intelectualii, cărora lumea le este deschisă prin minte şi nu prin burţi, au o mai mare trecere. În concluzie Dumnezeu stă foarte confor-tabil în diferenţe şi concidenţe, nu în similarităţile şi ambiguităţile dintre oameni.

E ceea ce Mircea Eliade vede în celebrul concept, coincidentia oppositorum – coincidenţa contrariilor –, al lui Nicolaus Cusanus (născut în Cusa, germană: Kues, 1401-1464, preot al Romei, prieten al Papei Pius al II-lea, filosof şi teolog al Bisericii Apusene, precursorul lui Copernicus şi Einstein); e ceea ce se află înscris ermetic în conceptul americănesc al corectitudinei politice pe care Patapievici îl înţelege a fi, „un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate” (subl. în text) (3). Fac efortul de a înţelege semantica deosebit de subtilă şi îmi însuşesc apoi nuanţa pe care autorul a dat-o prin italice şi văd cum tocmai în această nuanţă, interpretată diferit, stă toată tărăşenia: majoritatea, pe care minoritatea o crede înapoiată, acordă acesteia drepturi în plus, drepturi ce rămân utopice, din moment ce nu se ştie cu claritate cine se simte şi cine este cu adevărat înapoiat. Dacă acceptăm angoasa „omul recent”, trebuie să acceptăm că există şi un Dumnezeu recent, pentru că, „Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine” (N. Steinhardt), iar atunci e normal să acorzi drepturi în plus acelora ce se manifestă utopic.

Dar oamenii uită repede: unul dintre marii duhovnici ai poporului român, un duhovnic recent, e vorba de Dumitru Stăniloaie, scria în anul 1949, ca proaspăt profesor în teologie, făcând apologetica „Patriarhului Serghie al Moscovei ca teolog”, într-un articol mai mult sau mai puţin comandat, încercând să identifice diferenţele dintre catolici şi ortodocşi, că, „Teologia catolică e una de expunere şi analiză raţională a formulelor primite exterior de la magistrul bisericesc” (subl. nstr.); „Că pentru creştini nu există fenomene întâmplătoare” (4), încercând să spună că Dumnezeu nu stă în raţiunea umană, de aceea iraţionalul colaborării cu Comuniştii e tot, sau un alt fel de corectitudine politică. Exact. Numai că, aşa cum am spus, acest tip de Dumnezeu stă în similarităţi şi ambiguităţi şi nu în diferenţe şi coincidenţe, ca la apuseni – aici e o mare diferenţă, pentru că diferenţa face imanenţa, iar în similaritate se joacă Satana, exemplificat, la noi, prin lipsa smereniei, orgoliul, egoismul ş.a.m.d. (modestia e altceva decât smerenia, orgoliul decât mândria, egoismul decât individualismul…).

Pentru ce toată această acoladă? Pentru a arăta că, în numele acestui mod de a fi în lume, dar înţeles de fiecare în feluri diferite, Eliade, la fel ca părintele Stăniloaie, a colaborat, şi cu legionarii, şi cu comuniştii, în egală măsură, în numele unui singur principiu: schimbare prin asumare.

Iată ce fatalitate: Culianu a început să-l judece pe Eliade, de la un moment dat încoace, ori chiar în paralel, cu o judecată prin care îl numea „mistagog”, situându-se de partea teoriei ortodoxe a asumării, şi tocmai această teorie i-a grăbit moartea – o să se descopere asta!

Mai departe; Aşa că se întreabă Culianu, la rândul lui ezitant: „Cărei intenţii îi corespunde jurnalul?” şi „de ce scrie el oare acest jurnal, din care o mare parte a apărut în revistele exilului românesc?”. Ca să ajungă la a aminti experienţele onirice pe care Eliade le relatează, „setea de autenticitate”, manifestările unui „om transparent”, imperioasa nevoie de a fi actual, „neostoita-i căutare a experienţei”, o creaţie „idealistă” mai curând decât una ideală. Pe undeva, existenţialismul lui Eliade, la fel ca într-o şcoală din India, ar încerca să spună că: „totul este creaţie mintală şi trebuie să ne mefiem de ceea ce numai intelectul produce.” Şi ajunge Culianu la concluzia că Eliade îşi publică jurnalul (memoriile) ca un fel de „restabilire” prin „recapitulare” a întregului într-o perspectivă diferită (5). Aşa este!

Dar iată acuma: Într-o iarnă a anului 1955 (21.02.) Eliade se trezeşte din somn de un „miros sinistru, de cadavru”. De mai mult timp avea el sub braţ un neg care acuma se infectase şi puroia. În acea noapte nu a mai putut să doarmă decât către dimineaţă şi numai după ce i s-a părut că a înţeles semnificaţia spirituală a cadavrului: „…că nu suntem numai trecători, ci suntem şi în descompunere, şi că trebuie să acceptăm şi acest cadavru care e carnea noastră, că trebuie să ne reconciliem cu ideea că suntem şi asta” (subl. în text) (6). Dacă această acceptare, sau „revelaţie onirică”, despre care scrie Culianu, s-a produs într-o stare de maximă luciditate, accentuată de liniştea nopţii, şi nu printr-un „vis cu ochii deschişi” (7), aşa cum notează Culianu, nu mai are importanţă. Ar fi putut totuşi ca Eliade să fie într-o stare de somnolenţă, deci o stare de semi-luciditate. Altceva este important: că nu i-a atras atenţia altfel decât aşa, adică lapidar şi economicos, aşa cum evocă şi celălalt vis, acela în care Eliade, în sicriu, pluteşte spre România, şi asta nu dintr-o economie de spaţiu tipografic, fiidcă textul nu a apărut în articol, a rămas inedit.

Poate că este vorba de o teamă de a nu exalta, ori că nevoia de autenticitate, de firesc, s-a vrut a fi păstrată doar la nivel semantic, frazeologic, în textele în care Eliade scrie despre trăiri personale, astfel încât, lecturând, se trece uşor peste anumite semnificaţii. Fraza în care apar cuvinte ca „neg” şi „miros sinistru, de cadavru” ne cam confiscă imaginaţia, estompând un mesaj mai subtil. Marele savant s-a trezit într-o noapte cu un miros de cadavru în putrefacţie ce venea de la corpul lui – iată ce imagine „sugestivă”! Nu este decât un înveliş semantic derutant. Desigur că este oportun să arăţi – aşa cum a făcut-o Culianu – că Eliade a urmărit „valoarea psihică efectivă a scenariilor morţii şi învierii iniţiatice”, că i se „dezvăluia o posibilitate a morţii pe care n-o întrevăzuse niciodată” (_8). Dar să experimentăm şi o altfel de interpretare: nu o viziune a morţii prin contemplarea propriului cadavru, ci una printr-o asumare a degradabilului din om, din noi, din propriul corp, pentru că ambele variante fac parte dintr-o tehnică a salvării sufletului, ori ca o iniţiere cu titlu de omologare a saltului în transcendent.

Eliade aduce ceva nou în filozofie, un termen care face parte dintr-o dialectică a salvării la timpul prezent şi nu a acumulării pentru o salvare ulterioară, aşa cum apare ea în ortodoxia românească. Cu alte cuvinte, Eliade vorbeşte despre, „Asumare”: „Că nu suntem numai trecători, ci suntem şi în descompunere şi că trebuie să acceptăm acest cadavru care e carnea noastră, că trebuie să ne reconciliem cu ideea că suntem şi asta”. (9) Aşa că o asumare a cadavrului, a putrefacţiei, a oribilului, a degradantului, a tot ceea ce purtăm rău în noi, nu numai d.p.d.v. olfactiv, sau estetic, ci şi social-degradant, uman-degradant, cum ar fi invidia, ura, limitarea libertăţilor, de ce nu şi agresivitatea statală, opresiunea ideologică, sunt toate ale noastre, fac parte din noi, acum, aici, cât suntem în viaţă şi singura tehnică de salvare într-un timp similar, nu este decât: „Asumarea” (prima „calitate” a lui Iisus este asumarea naşterii plus ca om supus păcatului). Dar să nu cădem într-o capcană: nu asumăm părţile degradante doar pentru a le umaniza, ci pentru a-l scoate pe Satan din priză, pentru a-l face inutilizabil, dar nu pentru a-i neglija existenţa. E un tip de asumare creştină, dar foarte puţin ortodox…

Eroul Ştefan Viziru din Noaptea de sânzâiene, romanul cel mai reprezentativ al lui Eliade, spune că, „a fi în lume este singura posibilitate de a redobândi acces la planul sacrului” (10). Iar Culianu susţine că fraza a fost transferată din mentalul lui Mircea Eliade. Aşa este. Apoi ne face a înţelege că pentru Mircea Eliade „a fi în lume” este o experienţă chinuitoare, iar modalităţile de ieşire, de evadare prin sinucidere, sau prin „deportare existenţialistă”, printr-o „artă a fugii”, nu ar face decât să ia şansa fiinţei de a se reintegra în ceea ce în mod ontologic tânjeşte să o facă. De fapt Ştefan Viziru este deja în lume şi numai prin asumarea existenţei sale, prin excluderea totală a altor modalităţi de a ieşi, incluzând aici şi sinuciderea; numai printr-o asumare necondiţionată, printr-o res-pingere a oricăror dualisme ontologice şi existenţiale extreme ar putea Ştefan Viziru să iasă din „teroarea istoriei”. În textele lui Eliade, nicăieri nu se află expusă posibilitatea ca sinuciderea să fie un mod de a suprima „ordalia istoriei”. Singura alternativă rămâne „asumarea”.

Aceeaşi valoare, dar opusă, o dă Cioran, teoretizând despre sinucidere. De aceea Eliade rămâne, orice s-ar face, profund creştin. Dar cât de creştin este poporul român? Acest popor care vede în moartea violentă, în moartea ritualică, forţe profund creatoare, aşa cum reiese clar din Balada meşterului Manole şi din Mioriţa.

Creatoare, pentru simplul fapt că ea întrerupe firul vieţii care nu şi-a consumat încă toate posibilităţile, că nu a îndestulat destinul; asta pentru că, la bază, facerea lumii stă în sacrificiul unei fiinţe divine. În această realitate, viaţa omului este o continuă reluare a unor gesturi primordiale.

În termeni sociologici asumarea are darul de a schimba ceva şi nu doar pentru a include. Sub această perspectivă Eliade şi-a propus a asuma tarele poporului român. Cel puţin asta îşi dorea când scria, în ciclul de articole intitulate Itinerariu spiritual, în acela care avea ca subtilu, „Ortodoxia”, când îşi propunea că, „noi, cei tineri – vom ajunge, nu ne interesează când, creştini ortodocşi.” Asta nu din cauză că, doamne fereşte, poporul român ar avea ceva drăcesc în el. La acest nivel faptele „îndrăcite” nu stau decât în „Istorie”, vrea să spună Eliade. Acesta este şi motivul (fals) pentru care unii critici au văzut în antiistorismul lui un caracter antisemit, din moment ce evreii sunt cei care au inventat istoria. „A trecut – între noi şi acele fericite secole după Iisus – istoria.” De aceea: „Un ortodox poate fi ascet sau păcătos” (11) – nu contează, e chiar comod să fii ortodox – a spus-o şi Cioran (12) . Exact aceasta este linia spirituală deschisă de Haşdeu care spunea că Sinodul şi călugării „au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfântul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţie-nească” (13) .

Paradoxal, poziţia lui Eliade se înscrie cu claritate în mentalitatea românilor care – ca să dau doar un superficial exemplu –, în intimitate, îi denumeşte pe preoţii ortodocşi, „popi”, substantiv care face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu „papistaş”, iar în contextul de faţă desemnează un reprezentant fals, un surogat funcţional, un ierarh care imită fără prea mult succes pe Papa de la Roma, iată un termen ce face o clară ierarhizare a celor două dogme, Apusene şi Orientale, culmea, această departajare o face România profundă.

Şi nu numai atât; ca să nu rămân numai la acest exemplu: Primul patriarh al României, Miron (Elie) Cristea, a fost numit, sau ales, în această funcţie, în februarie 1925, datorită calităţii sale de „falnic preot al Ardealului” (unul dintre detractorii cei mai vehemenţi a fost profesorul Nae Ionescu, paradoxal, cel care, atunci când a trecut cu totul şi pe faţă de partea mişcării legionare, a vorbit, în lagărul de la Miercurea Ciuc, despre „dumnezeul românilor”); transformarea BOR la rangul de Patriarhat s-ar datora faptului că biserica rusă s-a prăbuşit „în urma evenimentelor petrecute în Rusia, în octombrie 1917”. Iar teza sa de doctorat, despre care I.P.S.S. Antonie Plămădeală a scris că a fost „o exegeză” şi un „act patriotic”, s-a ocupat de Mihai Eminescu şi a fost prezentată Universităţii din Budapesta (Atenţie: teză acceptată! La vremea aceea Imperiul Habsburgic era altceva decât Ungaria). În această teză de doctorat Miron (Elie) Cristea, care urma facultate de litere şi filosofie, spune că „Cele mai multe şi cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt cele erotice” (14) (Eliade, în urma acuzaţiilor de pornografie, s-a declarat „erotolog”). Ca urmare a acestei teze, şi nu a uneia de natură teologică, mitropolitul Miron Românul l-a chemat la Sibiu, în anul 1891, ca să-i încredinţeze funcţia de secretar arhidiocezan în cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului. Încă de pe vremea aceea românismul şi românitatea ţineau loc de Dumnezeu şi de Iisus. Mai menţionez că în anul 1922 Sfântul Sinod al BOR a instituit un post de episcop al Armatei Române, iar I.P.S. dr. Miron Cristea a contribuit la înfiinţarea primei Episcopii Militare din România Mare.

E clar că aici şi aşa, anume prin însuşirea liniei Haşdeu, se desparte Eliade de mentorul său, Nae Ionescu, care-i răspunde că ortodox nu devii, ortodox te naşti; „Poţi deveni catolic sau protestant, dar că, dacă eşti român, te naşti ortodox.”(15).

Dar singurul care interpretează cu claritate poziţia lui Eliade este Şerban Cioculescu, pe care-l şi citează, Eliade, în Memorii, exprimând că acesta a comentat poziţia sa din Itinerariu spiritual „cu o extremă simpatie” (16). Marele Cioculescu observă că, Eliade, „încearcă o învigorare a bătrânei ortodoxii prin toate excitantele şi stupefiantele europene şi asiatice.”; sesizează clar că, în viziunea autorului, „mistica” de care se află cuprins poporul român este compromisă, iar „ortodoxia nu răspunde la tot.”. Cum se face că exact Eliade a fost acuzat de către unii de misticism? (Unii a denumit-o: „Mistica deznădejdii”) Cioculescu înţelege corect că, „după dl. Eliade, spiritul este confiscat de Biserică.” Şi în final îşi exprimă rezerva spunând că „viitorul apropiat va dovedi dacă va fi în adevăr un marş concentric al tineretului român către ortodoxie” (17). După numai doi ani, în 1930, într-o recenzie a romanului lui Eliade, Isabel şi apele Diavolului, Cioculescu constata că, „Agitaţia pseudoideologică a aproximativilor misticoortodocşi a trecut, dar operele literare bune rămân” (18). Aşadar Eliade făcea, sau făcuse parte din acei „misticoortodocşi”. Ce nu-i convenea lui Eliade la ortodoxia românească? Ce vroia să schimbe? Despre care tip de ortodoxie e vorba? Şi o spune Eliade într-o scrisoare particulară, aceeaşi, către Vintilă Horia: „«Ortodoxia» rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci Bizanţul şi Muntele Atos. Iar Bizanţul era Roma (cea adevărată!), iar Muntele Atos îşi trăgea rădăcinile din spiritualiatea ierusalimită. Deci ambele tradiţii sunt bune: Roma şi Ierusalimul; nu a treia Romă, Moscova. După cum ştii, dogmatic, diferenţele dintre Roma şi Răsărit sunt minime” (19) (punerea între ghilimele a primul cuvânt din citat aparţine lui Eliade; prima subl. este cf. textului, a doua subl. este a mea, P.C.). Din păcate Istoria a venit peste ei, peste noi, deopotrivă, şi fiecare a „iernat” care pe unde şi cum au/am putut. Ce mai contează dacă acea minimă diferenţă, despre care am scris aici, a venit cu tancurile ruseşti, ori a stat în moartea unui singur om, dacă efectele sunt aceleaşi: dezastruoase! O să vedem până la urmă unde a fost „dumnezeul românilor” când „dumnezeul ruşilor” ţopăia cate-rinca pe mormintele strămoşilor noştri, inclusiv pe cele ale lui Culianu (20).

Acuma, într-un sfârşit, care e oare „matematica” morţii lui I.P. Culianu?

Că tot a scris Culianu despre „musca apteră”, urmărind să arate prin asta că şi religiile se pot plia pe/la „teoria evoluţionistă”; mă conformez stilului: Există o specie de porumbei numită „rotaţii de Galaţi” (subliniez, de Galaţi!). Sunt tare frumoşi: au moţ, sunt încălţaţi, penajul e viu colorat, atât la „ei” cât şi la „ele”. Sunt singurii dintre păsări şi animale care se sinucid din fericire. Da! Da, aşa este, vreau să mă credeţi. Când se „îndrăgostesc”, dar cel mai adesea atunci când puii ies din ou, se înalţă spre cer, sus de tot, abia se mai văd. De acolo, din înaltul văzduhului, din bucurie, coboară în picaj spre pământ făcând tumbe şi rotaţii cu viteza glonţului. O voluptate a căderii, un vârtej ameţitor al libertăţii, o degajare de constrângeri… Dar uită să se mai oprească şi sfârşesc, de cele mai multe ori, zdrobiţi de pământ, morţi. Din fericire (una de un alt tip!), partenera, sau partenerul, unul dintre ei, rămâne nefericit/ă. În aceast tip de nefericire stă perpetuarea speciei, fiidcă celălalt rămâne să trăiască un timp singur/ă, foarte supărat/ă, nu-i mai arde de tumbe şi căderi în picaj, astfel ocupându-se, cu grijă de pui săi. Poate că, într-o zi, un porumbel mai deştept, va scrie „tratatul nefericirilor trecute şi viitoare”, că doar şi porumbeii evoluează, nu? Dar oamenii?

_____________________________________________________
1 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, I, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p.270.
2 „Da, dracul este contabil (…) Tot aşa îmi vine a crede că aversiunea ţăranului român pentru cămătar şi pentru evrei în general provine nu din intoleranţă sau ură, ci din groaza de contabilitate” Cf. N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 110.
3 H.-R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, 2001, temă tratată în pp. 306-316.
4 Articolul a apărut în, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, anul I, nr. 2-3, aprilie-septembrie, 1949, pp. 173-186.
5 Ib., p. 280.
6 Micea Eliade, Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II (1937-1960), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 149-150.
7 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, op. cit., p. 285.
8 Ib., pp. 285-286.
9 Mircea Eliade, Memorii…, vol II, op. cit., p.150.
10 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, op. cit., p. 218.
11 Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, scrieri din tinereţe, 1927, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp.357-360.
12 „Este chiar bine să fii ortodox.” (subl. în text). O spune în Schimbarea la faţă a României (anul 1939), Editura Humanitas, 1990, p.79; iar într-un articol mult anterior, în anul 1936, intitulat „Mircea Eliade şi deza-măgirile sale”, scrie: „Din punct de vedere spiritual, nu este deloc greu să fii român.”. În „Dosarele” Eliade, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, pp. 102-106
13 Vezi Patria de carton, Pricop Cezar, Editura Paralela 45, 2005, cap. intitulat „Colajul 27”.
14 Ilie Şandru şi Valentin Borda, Un nume pentru istorie – Patriarhul Miron Cristea, Casa de Cultură Petru Maior, Târgu Mureş, 1998, pp. 58, 146, 149, 159. Scrisă cu binecuvîntarea P.S. Ioan şi subvenţionată de Ministerul Culturii.
15 Mircea Eliade, Memorii, I, (1907-1960), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.146.
16 Id., p. 145.
17 „Dosarele” Eliade, vol. I, (1926-1938), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, pp. 22-27.
18„Dosarul” Eliade, vol. III, Elogii şi acuze, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 27.
19 În Mircea Eliade, …Corespondenţă A-H, op. cit., p. 457.
20 Caterinca, joc de origine rusă, se dansează în lipsa oricăror reguli; fiecare joacă cu oricine, sau de unul singur. Pe româneşte, atunci când cineva „face caterincă” înseamnă că vorbeşte fără noimă, dar cu bună ştiinţă, asta pentru a-ţi deforma felul cum vezi tu lumea, pentru a te induce în eroare; îţi subevaluează capacitatea de percepţie, altfel spus, râde de tine. La romani această decriptitudine era permisă o dată pe an, în timpul sărbătorii „Hillaria” când toate se făceau posibile, când norma era spartă, regula era încălcată. Numai că ei urmăreau prin asta păcălirea zeilor. Oamenii trebuiau să devină necesarmente hilari, adică să pară obligatoriu mulţumiţi şi fericiţi de viaţa lor, aşa zeii erau şi ei la rândul lor satisfăcuţi de influenţa pe care o exercitau asupra oamenilor.

Comentariile nu sunt permise.