Anturaje

Marţi, 15 Mai
Pot face ceva pt tine? Uite ce am pe listă: Prima femeie pe Lună, un loc în Parlamentul European, şefă la FMI, model de renume internaţional, prefect perfect, patroană cu 51% la o firmă de asigurări şi reasigurări, nevastă de preşedinte de Stat, soţie de primar cu 81 la sută votanţi, un “ciutac” al vizualului, o îndrăgostită cu puteri paranormale, un adevărat Bobi Păunescu pe un cal alb fără de pete, proprietăreasă peste o fabrică de încălţăminte fără tocuri, director de bancă în Cişmigiu.

Duminică, 03 Iunie
Seara, nu aşa de târziu. Mi-e somn. Mai puţin: o oboseală de/din interior. Dor îmi este de “o rupere de oase” din muncă de aceea “adevărată” (cu braţele). Nu aşa ca acum: o fleaşcă. De văd cum cea mai mare parte a corpului mi-e moale. Curios cum din asta creşte exact erotismul. Chiar că aiurea. De la ce oare? Şi-mi amintesc că la indienii muribunzi ultima oncţiune este o erecţie pitorească la mezanin. De aia zic: dorinţa moare întotdeauna ultima. Pudicii au dat-o cotită şi i-au spus speranţă. Trebuie să fie tare nasol să fii femeie şi să n-ai cu ce. Dar şi mai rău bărbat să fii şi să ai cu ce însă nu pe cine! Revenind, munca fizică ostoieşte toate aceste deviaţiuni neclare. Ori anomalii. De aia, la români, a da cu sapa şi a scoate cărbunele din mină e ca o activitate anti-erotică. Iar când se întoarce omul acasă şi îşi iubeşti muierea înseamnă că o “lucrează”. Şi când nu mai poate, “urcă sculele în pod”. De obicei asta se întâmplă când copiii sunt mari şi mai au şi nepoţi. Păi, nu e adevărat? La ce şi de ce să mai “lucreze”?

Luni, 04 Iunie
“Oh, zice amicul meu Semionescu, o să fie o vară cu 45 de grade căldură. Îţi dai seama, săracii câini, de unde or să bea ei apă pe o asemenea caniculă?” Prietenul meu se interesează foarte tare, de la un timp, de câinii maidanezi. Asta se întâmplă cam de când a văzut că unii dintre ei traversează strada pe la trecerea de pietoni, culmea, pe culoarea verde; şi că au învăţat să cerşescă, iar unii dintre ei mai circulă şi cu tramvaiul. I-a văzut el! Are la activ zile întregi de pândă prin oraş. I-a prins pe cameră video. Are probe. Eu fac mişto de el şi-i propun să apeleze neapărat primăria cu un proiect de ajutorare pentru câini, care, în mod sigur o să aibă acces şi apoi succes. Doar pentru ai face în ciudă exterminatorului de javre, Băsescu, şi tot o să găsească înţelegere la conducerea de-acum a primăriei. Desigur că nu se prinde că eu mă gândesc la altceva când îi zic aşa lui domnu Băsescu: “Exterminatorul de javre”!

Vineri, 8 Iunie
Ce vreau ca să vă spun: Într-un sfârşit, după ani de zile de tergiversări, zbateri şi tatonări, am reuşit de mi-am cumpărat ceea ce visam demult: un Audi A6, dar Full. De trei zile, asta. Şi nu mai pot face nimic altceva decât să mă dau cu ea. Sau la ea. Sunt aşa de obosit, agitat, extaziat de parcă aş fi muncit pe ruptele. Pe cuvânt dacă m-aş mai da jos. Găsesc cu uşurinţă pretexte ca să fac drumuri. Îmi aduc aminte de toate nefăcutele şi amânatele. Apoi, din timp în timp îmi vine o ciudă: că sunt unii care se plimbă cu maşini din astea de pe vremea în care eu eram cu amărâta aia de Dacie care se-ncălzea vara de se topea buretele de sub mine. O dată, când m-am urcat în ea, m-a izbit un miros ca de stână. Ştiu cum este pentru că în copilărie mă duceam cu tata la o una ca să luăm urdă şi caş. Şi m-am speriat: că oare ce cioban s-o fi urcat în maşina mea?! M-am mai uitat pe sub alea de le zice scaune, să nu fi căzut vreo ceva pe-acolo. Dar nimic! Mirosea a brânză de te trăsnea. La câteva zile am dezlegat misterul. Mie, când mi se pune pe ceva îs tare constant: şi o săptămână încheiată nu mâncasem decât iaurt. Apoi transpirasem cam tare şi se îmbibase buretele ăla nasol şi de la asta puţea înăuntru a cioban. După aia o altă săptămână n-am mâncat decât roşii. Ca să mă dreg.

Degeaba ţi-o dă vreun amic, degeaba o testezi, că până n-o conduci pe-a ta, nu ai cum să simţi cum merge un A6. Le vezi pe străzi, îi vezi pe cei de la volan şi ţi se pare normal şi ei normali, dar nu e deloc aşa. Tragedia este că n-ai cum să ştii până nu ai şi tu una. A ta! Nu împrumutată, nu a vreunei rude. Şi atunci cum să nu-l crezi pe Liiceanu, cum a scris el despre maşina lui, pe nume Siegfried?! Un bărbat se poate îndrăgosti de o maşină în mod exact şi precis. Dar nu e corect, îndrăgosti, mai degrabă aş zice îmbăta. Azi e a treia zi de când o am şi deja mi-e o jenă când se-ntâmplă ca la semafor să aştept verdele în linie cu vreo Dacie cu toate geamurile deschise, asta ca să se facă un pic de curent, iar eu, ermetic închis, ozonizat şi antipolenizat, ascult în Hi-Fi pe domnu Bach în Brandenburg Concert. Pur şi simplu mi-e cam teamă să mă uit la şoferul Daciei şi mă dau mai în faţă un pic ca să nu mă mai poată vedea. Ştiu că se uită la mine, îl zăresc cu coada ochiului. Oare să zic? Hai s-o spun: viaţa nu e dreaptă! Nu e corectă!

Dacă vedeţi pe cineva cu un A6 vă rog eu să nu-l invidiaţi prea tare că se-ntoare împotriva voastră, aşa zicea Nicu Steinhardt. Mă duc până la Universitate ca să văd cât e ceasul acolo. Hai pa!

Marţi, 12 Iunie
Acum două zile a trebuit ca să aştept la aeroport pe cineva ce venea din Italia. Stăteam eu la bara de inox, cu mâinile pe ea, în faţa acelei uşi comandată foto-voltaic pe care intrau pe rând pasagerii. La un moment dat apare o tânără femeie care pune ochii pe mine de cum s-a deschis uşa. Eu îi zâmbesc şi ea răspunde amiabil. Avea cu puţin peste 30 de ani. În colanţi, la modă, negri şi cu o bluză tot aşa, mulată. Mi-a atras atenţia curbura ei lombară foarte pronunţată; un arc de cerc perfect. Un poet adevărat ar fi descris mult mai sugestiv silueta ei cabrată. O femeie ştie când e privită, mai ales că ea m-a provocat. A trecut pe lângă mine, a depăşit balustrada de inox şi s-a dus către un bărbat care-o aştepta. S-a aruncat în braţele lui cu mişcări teatrale. L-a sucit apoi pe tipul respectiv astfel încât să mă poată vedea. Şi il tot săruta şi se uita la mine languros, închizând ochii pe jumătate. Am rămas ca de piatră: puteam fi eu în locul bărbatului. Ori poate că am fost deja? Şi nu mă mai pot linişti de atunci. Oare să fi fost şi eu vreodată în postura ăluia?! Şi dacă am fost?

Vineri, 15 Iunie
A murit mami-Leana! Acum câteva zile s-a întâmplat. Dar nu am putut să scriu de ea până acum. A pătruns în lumea mea încă din copilărie, pe la vreo patru ani, când mi-a scos un schin exact din talpă, pt. că, în mod firesc, umblam desculţ vara. Chiar dacă eram obligat să mă-ncalţ, ascundeam teneşii pe undeva. A chemat-o mama pentru că ea avea mâna mai uşoară. Adevărat, n-am simţit absolut nimic. Pe când, atunci când, mai devreme, încercase mama ca să mi-l scoată, nici nu m-a atins bine cu acul şi am sărit în sus de durere. După ce mi l-a extras, aşa cum am zis, pe nesimţite, mi-a arătat cum să iau ceară cu degetul mic din ureche şi să astup cu ea locul, astfel că, după câteva minute, am putut ca să calc fără nici o durere. Mi s-a părut ceva absolut miraculos! Şi, din cauza asta am început s-o iubesc, de atunci, în taină. Era mereu foarte curată şi frumos îmbrăcată, nu mirosea a tocană ca celelalte femei. Şi nu m-am speriat de ea nici măcar atunci când şi-a pus dinţii din tablă, aşa cum mi s-a intâmplat când l-am văzut pe moş Alisandru, vecinul, de-aveam noaptea coşmaruri cu el; se zvonea că dinţii ăia foloseau la muşcatul venelor din dosul genunchilor. Stătea mami-Leana tocmai în Cotună, la marginea satului, iar curtea ei era plină de meri şi gutui, dar mălăieţe, nu din alea înecăcioase, de unde puteam să iau câte vroiam, numai să nu fi fost moş Ion pe-acasă, că nu puteam decât să-mi umplu buzunarele, nu să bag şi-n sân!

Viaţa ei merită evocată: un erou al existenţei, cu o poveste pe care nu o vezi pe la teve sau nu o s-o citeşti niciodată în cărţi; destin de tip anonim în care Dumnezeu investeşte foarte mult. A crescut trei fete şi doi băieţi. Căsătorită cu un grec fanariot, pe nume Zaharia, a urmat aproape literalmente, dar fără ca să priceapă, îndemnul suprem creştinesc: iubeşte-ţi duşmanii! Las la o parte supliciul suportat de către români, în Istorie, prin fanarioţi şi o să-l descriu pe scurt, aproape contemporan: delăsător şi răbdător întru pagubă, palavragiu centrist de fel călduţ, bolnav fără o boală, sclifosit rafinat, beţiv subţirel, nemuncitor şi risipitor dintr-o generozitate falsă, plângăcios dintr-o neputinţă cultivată etc. În ultimii ani, când mami Leana căzuse la pat, el îşi cumpăra mâncăruri fine pe care le ascundea sub pernă că, deh!, nu putea să mănânce orice! Iar când îi cerea o cană cu apă o şantaja să-i dea din banii de medicamente ca să-şi ia el ţigări cu filtru. Cu toate astea mami-Leana râdea de el; mai avea puterea de a-şi ignora starea şi să facă glume pe seama lui. Ontologic, era incapabilă de ură şi resentimente. Niciodată n-am auzit-o să-l vorbeacă de rău. Cel mult făcea bancuri pe seama lui.

Exact ca din învăţătura biblică, Cartea lui Iov: cu doi, trei ani înainte de a se îmbolnăvi i-a murit o fată de 33 de ani, Carolina, ce-a lăsat în urmă două fete mici. Mi-a povestit cum a chemat-o Carolina la Iaşi să-i spună că ea o să moară, să-i arăte cu ce s-o îmbrace moartă, ce anume să-i dea de pomană, unde s-o îngroape, să-i spună cum să aibă grijă de fetele ei etc. Parcă povestea dintr-un film. Mi se face pielea de găină şi acum când îmi amintesc cu ce seninătate îmi spunea. Şi când i-a murit Carolina nu l-a hulit pe Dumnezeu. Apoi, după ce a îngropat-o, soţia unuia dintre băieţii ei este prinsă că trăia cu naşul lor de cununie şi, tot aşa, nu i-a zis nimic lui Dumnezeu. Şi nici când i-a găsit o tumoare la cap n-a spus nimic! Când a murit tata am auzit-o că-l ruga să se ducă s-o caute pe Carolina pe Lumea Cealaltă şi să-i spună că ea e bine, că fetele ei sunt tare bune, că cea mare e la facultate… Ce m-a uimit e că ea credea din toată inima că tata se va întâlni cu Carolina! Eu aveam îndoieli, şi-acum am.

Şi după toate astea soţia celuilalt băiat al ei pleacă în Italia, la muncă, şi se îmbârligă repede pe-acolo. De focul ei, rămas cu o fată de câţiva ani de crescut, Nicuşor nu rezistă: face depresie, se ia de băutură, nu mai mănâncă, dă în ciroză şi moare. Mami-Leana nu se poate mişca nici ca să-i facă pomenile. Dar nu-l vorbeşte de rău pe Dumnezeu, dimpotrivă. Când am stat ultima dată cu ea, nu se mai putea mişca aproape deloc, iar corpul îi era tot o rană. Iar ea glumea de moş Ion şi-mi vorbea cu zâmbetul pe buze de Dumnezeu, că, cică: “facă-se voia Lui! Că bun mai e!”.

Acum doi ani am fost cu maşina în vacanţă prin Grecia. Pe drum mi s-a stricat aerul condiţionat. Mărturisesc că eu, atunci, nu l-am vorbit de bine pe Dumnezeu! Şi nu pot să nu mă întreb: Dar dacă, prin absurd, Dumnezeu există, eu ce mă fac?! Şi-mi fuge gândul la mami-Leana: în bunătatea ei, sunt sigur că n-o să mă lase să ard în Iad mai mult de două, trei zile şi face ea ce face şi sigur mă ia de-acolo!

Luni, 18 Iunie
Ieri, până la bulgari, mai precis la Ruse am fost, pentru că mai ieftin mi-a zis cineva că ar fi acolo, la magazin, mărfurile. Ceea ce adevărat este, electronicele în special, dar diferenţa nu-i chiar aşa de semnificativă, deplasarea ca să se merite. Doar dacă multă marfă vrei ca să iei, altceva atunci ar fi. Prilejul l-am mai folosit şi pentru o plimbare, de fapt, recunosc asta: o ţară străină aveam chef ca să mai vizitez. Şi decretez cu ocazia aceasta: Ceva mai rău decât să fii român chiar există: bulgar să eşti! Aşa cum, român e un fel, şi bulgar e o stare distinctă foarte. Că cine în limbă zicea că stă aninat sufletul unui popor, adevărat mai grăia, respectiv eu am spus-o. Că dacă e să mulţumeşti pentru ceva Bisericii româneşti Ortodoxă, pentru că a trecut la grafia latină este principalul motiv pentru care trebuie ca s-o faci. Nu ştiu dacă asta destul este, dar oricum e mult, şi cât trebuie. În magazinul la care am fost numai româneşte se vorbea, pentru că numai românii cumpărături făceau. Şi vânzătoarele bulgăroaice româneşte puţin au învăţat, majoritatea de acolo. Şi parcă mai frumoase erau cele care ştiau româneşte decât celelalte care nu. Acum, nu cunosc dacă e de ajuns, adică să vrei să nu mai fii bulgar, româneşte să înveţi. Testare pe asta n-am făcut. Bulgăroiacă niciodată n-am sărutat, ca limba să-i gust, că în rest toate limbile le ştiu cum prezintă; se cunoaşte dulceaţa fiecăreia, ca parte catifelantă. Impresia primă pe care simţit-o, eu am, este că păr cam mult ele au. Nu ştiu dacă peste tot trupul exact, dar în cap, des şi firul gros ca de cal, exact cum grecoaicele au, la general contemplându-le pe toate. Şi cu bustul mic şi cu mijlocelul subţirel, iar deodată un fund mare se dezvoltă exact ca la Lopez, doamna superstar. Pe mine unu mă sperie asta, că, dacă faţă nu fac? Ce mă fac? Mult ce este, strică. Ieri, până la bulgari, mai precis la Ruse am fost. Femeia româncă, de aceea o iubesc şi mai tare, la întoarcere, dacă cu chiloţei în cele treci culori româneşti se-mbracă. Proba, am făcut-o!

Miercuri, 20 Iunie
Prea de dimineaţă. Nu mai urăsc chiar aşa de tare românii, de când cu bulgarii, dar nu pot zice că gata, mi-a trecut. N-am chef de absolut nimic. Aş dormi non-stop. Mi-e lene să şi mănânc, darămite să mai şi scriu ceva interesant! Aşa că las pentru mai încolo. Sau niciodată, azi.

Mai târziu: Câteodată îmi place să mă las în prada depresiei maxime. Cobor prin maţele iadului şi pun de-acolo, pe limbă, un strop de pucioasă şi într-o duhoare mă-nvălui metodic şi conciliant. Îmi strecor în minte, aproape conştient, cele mai negre gânduri până încep să mă conving că viaţa e o mare curvă, de-ajung să mi se pară inutil un deget să mai mişc. Şi zac aşa, şi mai tare m-afund în tenebrele subpămîntului. Două, trei zile nici că mă mai spăl. Îmi place să mă-nput. Cu cât miros mai rău cu atât mă simt mai bine. Mi se pare o mare nedreptate ca să emani frumos când viaţa e aşa de urâtă. Eu nu ştiu cum nu s-a gândit cineva ca să scoată un parfum cu miros de carne stricată (dacă n-o fi pe undeva). În zilele alea m-aş da cu aşa ceva: cu parfum de lapte vechi, de exemplu, sau mici împuţiţi! Găsesc că toate sunt efemere şi nimic nu merită atenţie. Ascult muzică funebră sau imnuri legionare unde sentimentul pierzaniei şi zădărniciei e acut. Şi-l citesc pe Culianu, asta bineînţeles, şi nu mai spun de ce. Cel mai tare îmi place atunci să exorcizez dragostea dintre bărbat şi femeie: ce prostie, câtă amăgire, ce deşertăciune; o mecanică din instinctul reproducerii! Primul semn că-mi revin este baia: un ritual! Pentru că omul recent nici măcar această bucurie n-o mai are, anume privilegiul să-şi dea jegul jos. De unde murdărie dacă se duşuieşte de două ori pe zi!? Ce-mi place să văd apa murdară care se scurge de pe mine! E ca şi când m-aş uita la toate relele pe care mi le îndepărtez eficient şi oportun. Cu cât e mai neagră apa cu atât mă simt mai aproape de normal. După aceea mă împarfumez ca o femeie la ovulaţie şi mă îmbrac în cele mai mişto haine. Îl dau la o parte pe Culianu şi-l pun pe Eliade, ascult Bach, mă uit pe Mezzo şi ceea ce e cel mai important, mă duc ca să spăl maşina, interior şi exterior, plus motorul. Şi toate nimicurile vieţii mi se par interesante şi pline de semnificaţii. Găsesc ceva frumos în orice femeie, chiar şi la cele mai nasoale descopăr ceva. Iar obiceiul de-a face dragoste îmi pare că e mai mult decât sublim, e cel mai frumos lucru care ni se întâmplă nouă, ca oameni. Şi faptul că îs român nu mi se mai pare chiar aşa o nenorocire, ci o provocare. Că e simplu şi comod să fii neamţ, de exemplu – mare şmecherie să fii neamţ! – român să fii! – şi atunci e-atunci!

Sâmbătă, 23 Iunie
Uite aşa m-ai dus cu Andrei Pleşu şi m-ai minţit aproape toată viaţa, de când m-am născut mi-ai făcut în felul ăsta! Că ştii ce-am comis? Eu am şi demarat aproape complet şi imediat, crezând că te-ajung din urmă pre urmele tale călcând, când colo, tu nici nu plecasei de-acasă. M-am dus ce m-am dus de m-a mai luat şi radaru la ochi şi, văzând că nu te ajung, m-am oprit, c-o frână bruscă, nu ştiu de ce, din instinct cred, că de-o telepatie nici nu poate fi vorba. Că nu eşti tu în stare de paranormale din astea, te ştiu eu! Cum nu aveam nr. tau de tel. (niciodată nu l-am avut, mincinoaso! de ce le zici îngerilor că mi l-ai dat şi eu l-am pierdut? crezi că mai poţi minţi mult?) a trebuit să mă descurc ca acum o mie de ani, şi-am intrat pe Internet prin telefonu cel mai mobil şi uite aşa am văzut descoperirea ce mi-ai trimis. Auzi aici: Cică sâmbăta cea viitoare, cică exact la Neptun! Păi, tu te mai crezi o studentă? Ştii doar că eu îs persona non grata acolo? Am discutat asta de o mie de ori. Ai uitat de-atunci când ne-a prins miliţia în mare la două noaptea şi-am luat totul pe cârca mea fără ca să mă gândesc de toate consecinţele cele concepţionale? De-am minţit prima dată-n viaţa mea că nu, că nu făceam nimic, ci vroiam să fugim din ţară pe la turci. Ştii câte păcate mi-am făcut? Dar nu cumva absolut în mod intenţionat ai ales locul astfel ca eu să nu te mai pot vedea? Să mă simt un renegat. Ia zi, îţi place să fii spionată, să mă târăsc pe burtă după tine ca un soldat în devenire? De ce n-ai zis că-ţi plac militarii că mă făceam de mult!? Aşa ai fost mereu: nici da, nici nu: androgino! Mi-ai fugit printre degetele totdeauana. Crezi c-o să rămâi în starea asta amorfă, sau amoarfă, mereu? Poate că te păstrezi apolinică (adică luminoasă, senină, echilibrată) numai ca să mă chinui pe mine. Ce, îţi place să mă vezi cum sufăr nemăsurat? Eşti sadică exact ca un sadic. Ambiguăă ce eşti! Da, da: cu doi de ă! Pui oamenii pe drumuri. Ce, ţii cu ăia de la Transporturi? Ia să-mi plăteşti motorina, cincisutedemii. Păi ştii câtă-ngheţată îmi iau de banii ăştia? O tonă! Hai, dă-mi banii. Bagă mâna-n buzunar să vezi cum e. Lasă că ţi-o coc şi eu ţie! N-o să-mi mai pese de tine şi-o să mă duc direct la nudişti să mă vadă toată lumea cum merg de-a-mpicioarelea. Iar ţie o să ţi se topească, toate alea, de-o gelozie oceanică. Ai mai trecut tu prin aşa ceva, ce, ai uitat? Că tu vorbeşti în adevăr numai când negi ceva, poli-valento! Păi da, îţi zic şi eu, întăresc subliniind cu markeru cel mai negru: nimic nu e sigur pe lumea asta! Pune-te în locul meu să vezi cum e. Daaa! Tu nici măcar în locul tău nu poţi ca să fii iar eu îţi cer exact asta! Ce, te-ai supărat? De ce ţi-ai tras mâna? Păi, tot tu te superi? Alintato! Hai, dă-mi-o să ţi-o sărut megatronic!

(…şi uite aşa-ţi sărut buricele degetelor, pe toate, până la degeţelul cel mai mic, iar tu, dintr-o mândrie patriotică sănătoasă, dar jucată ca la Naţional, te prefaci că nu ştii exact cum şi ce fac, şi continui în fals să te simţi ca o doamnă!)

Marţi, 26 Iunie
M-am uitat şi eu, într-un târziu, pe bloguri, ierarhizând în funcţie de vizitatori şi am constatat că, bineînţeles: în cele cu traficul cel mai tare se scrie, nu neapărat despre sex, ci, mai exact, porcos. Adică: în loc de penis se zice p…, respectiv p… – când e vorba de cea a femeilor (mă chinui, dar nu pot scrie cuvântul pe de-ntregul, scuze), în loc de fund se scrie cur (ei, ăsta nu e chiar aşa de vulgar!), iar treaba ceea dintre un bărbat şi o femeie (dar nu obligatoriu doar cu una!) care începe cu f, se spune chiar direct, aşa: f…! Iar dacă scrii despre orgasmul feminin – e o chestie sublimă! E un nou romantism în artă: orgasmul. E chiar mişto să-l scrii, pe cuvântul ăsta, aşa că ia să-l mai scriu o dată: orgasm! Repetaţi după mine, vă rog. Nu e o chestie!? Şi mi-am dat seama că, gata, m-am îmbătrânit! Ăsta-i semnul! Degeba: dacă ai o reţinere să zici cuvintele de mai sus, înseamnă că, exact, nu eşti deloc emancipat. Te afli într-o altă căruţă. Şi-am mai observat că femeile devin din ce în ce mai hotărâte să vorbească deschis, iar bărbaţii din ce în ce mai nedumeriţi că ele intră aşa, fără jenă, pe un teritoriu consacrat ca fiind al lor. Treaba a început demult, acum câţiva ani, în Dilema, când am citit un articol de-a lui Cărtărăscu în care vorbea de “muia la români”. Chiar aşa se scria în celebra revistă, mă repetez, muie! E nasol? De atunci am început să mă simt aproape ca unul demodat. Dar felul cum o scria el parcă nu era chiar aşa de vulgar, aproape deloc nu era! E o artă să exprimi cuvinte din astea, mai directe, vulgarităţi adică, iar ele să nu apară aşa de ofensatoare: atac la pudoare.

Extensie: E tare de tot când auzi câte-o femeie drăguţă zicând (chiar pe la televizor am văzut asta): “Ce pana mea!” Că doar şi copiii ştiu că e vorba de “pana” aia! Şi e nostim, nu e!? Foarte sexy, frate! Apoi, când vrei să pari interesant zici, caţaveneşte, “UE” – şi cu toţii vom înţelege ceea ce trebuie! E la modă să zici de “UE”! E şic!

Mai există un fel de a interpreta lucrurile: se vorbeşte porcos dintr-o tendinţă spre control, dintr-un joc de putere. Cu cât ştii să joci cuvintele astea mai meseriaş cu atât – nu că te simţi! -; cu adevărat devii mai puternic. E un fel de trivilizare controlată (nu vorbesc de “ciobani”, aici). Am un exemplu: Acum doi ani, la Chicago, eram cu doi oameni foarte importanţi: unul, om de afaceri bucureştean, milionar, iar celălalt, un politician foarte cunoscut. Şi era cald exact ca acum la Bucureşti, 40 de grade. Primul zice: “Dar ce arşiţă e frăţică pe-aici, dacă dai limbi pe-o căldură ca asta faci hepatită instantaneu!” Eu, neştiind de războiul ăsta, mă-ngălbenesc şi mă retrag să fiu mai anonim la un colţ, mai deoparte de ei. Dar, politicianul, un tip versat, trecut prin multe, contracarează: “Dar şi cine-o suge acum, o dă în ulcer garantat!” Îmi vine inima la loc, pentru că mă aşteptam ca să se supere, dar el iacătă nu. “De-aia-i bine ca, cei cu limbile să dea limbi, iar cei care-o sug, s-o sugă!” Şi-au continuat un timp să-şi zică pe vocabularul ăsta. Mi-e foarte greu să relatez aici, continuarea, cuvânt cu cuvânt. De câte ori îi văd pe la televizor pe oamenii respectivi îmi sună în urechi conversaţia lor de-atunci şi nu mă mai pot concentra să-i ascult. Cine poate şi vrea va înţelege chiar şi aşa ceea ce am avut ca să spun.

Vineri, 29 Iunie
Ca un Papă chel te-am aşteptat cu-n gând pervers şi-n clocot: să-mi fac de petrecanie chiar sub chipul tău iubit nemăsurat. Cu ochii de lacrimi fericiţi să-ţi cuprind groaza de-o moarte neanunţată. Ştiu mai di-nainte că de morţi îţi este cam frică – te manipulez uite-aşa. Îmi imaginam că n-o să mă laşi să mor satisfăcut, nici măcar atât, dar sufletul tău nu cere nimic şi asta eu nu mai suport. De aceea aş fi vrut să-mi curgă sânge şi să-l sug sărat cum apa sărată a mării ţi-a lins ţie corpul. Aşa să-mi rămână un roşu pe gingii când îţi voi zâmbi prefăcut – o gargară cu sângele meu făcându-mi exact ca marele Masturbator adinioară. Şi să mă fac că horcăi a moarte ca să te sperii şi mai mult. Să văd dacă-ţi pasă, şi dacă nu, mă voi naşte pervers din nou şi voi spune c-am glumit perfect extrauterin. Apoi, indiferent ce vei spune nu voi mai crede. Voi striga mereu: nu cred! nu cred! şi te voi aduce la ţărm despuiată tandru. Dar nu-s interesat deloc să-ţi văd sînii, ţi-am mai spus asta, pentru că sunt prea mici şi frumoşi pentru mine – un bărbat efeminat de dorul tău; ceea ce vreau ca să-ţi văd este umbra slipului de baie pe coapsa ta – acolo stau eu! Dacă n-o ai înseamnă că ţi-am fost lipsă şi peştii s-au holbat aiurea şi în roz. E singurul trup al tău pentru care mai vreau ca să trăiesc: să mint, să păcălesc, să fur, să ucid doi infanterişti pe burtă, şi-o lume să creez indecent, cu orice risc. Urma aceea vreau s-o văd. Te rog, arată-mi-o! Ştiu, mi-a zis Merluciu că ai fese superbe şi-ai vrea să ţi le admir cabrate silenţios pe lung de la atâtea abdomene. Vrei să te mint? asta după ce ţi-am zis că nu te cred? Nu mai e timp de două păcate însumate! Dar nu mă mai interesează nici măcar fotoliile cu aripi unde pot aţipi diafan! Doar urma aceea de pe coapsa ta vreau să-mi arăţi dacă ea există. Dacă da, te voi săruta la degetul mic şi după aceea, dacă vei vrea, o să poţi să te duci să faci dragoste cu cine îţi place, te voi binecuvînta şi o să aştept să te saturi! Apoi te voi aduna de pe drumuri ca să-mi fii mormânt, cuibărându-mă, mort, lângă sufletul tău frumos mirosind a cireşe amare. Atunci o să te iubesc cel mai tare!

Miercuri, 4 Iulie
Vorba bătrâneasacă spune că, necuratului, nu-i bine să-i zici pe nume : Drac – iar eu îl mai scriu şi cu literă mare, aici – unul din numele lui – îmi asum riscul. Asta pentru că, numindu-l, e ca şi când l-ai valida şi aduce în realitatea proprie. (Este ca atunci când dai mâna cu câte unu iar acesta nu ţi-o strânge, ci stă cu ea ca din lemn; şi când ţi-e greu ca să-i zici pe nume cuiva, să-l strigi; sau când uiţi mereu cum îl cheamă pe unul cu care ai de-a face des.) Dar dracu se specializează şi el că doar n-o rămâne aşa, neemancipat. Şi-a-nceput să-i placă să fie subtil şi insinuant, să stea în penumbră – nici măcar în bezna neagră nu-i mai place ca să stea. Şi nici chiar în lumina reflectoarelor : că tare s-a mai ofticat atunci când caricaturile alea de diavoli-rochişti au câştigat Eurovizionul. Uite-aşa, acum, Marele Drac îşi tot trimite odraslele să-nveţe la cele mai bune universităţi europene şi, în măsura locurilor disponibile exact la cele din Marea Britanie. Că nu prea mai există drac fără diplomă de studii superioare. Cu alte cuvinte : dracii de-acum sunt chiar oameni cinstiţi! De aceea fetele de pe centură, hoţii de două parale, până şi vrăjitoarele şi vrăjitorii au cam rămas descoperiţi, fără nici un drac – vai mama lor! Pentru că dracu e epuizant, adică limitat; efectul gumei de mestecat: durează, dar se termină!

Sâmbătă, 7 Iulie
Un val pornit din tine m-a înghesuit fără nicio jenă – asta e clar. Eu în serios te-am luat şi multe întrebări mă chinuesc, mai ales noaptea, de atunci : să-ţi fac ceva sau să te păstrez pentru cealaltă viaţă!? Asta pentru că nu vreau să te descopăr că ai părţi anatomice la fel ca toate. Nu vreau să te pierd, avându-te exact ca ăla. Ştiu, toate vor deveni degradante dacă voi trece dincolo, însă, de pe-aici, şi acum. Aşa, accept ca Dumnezeul meu să fie femeie, adică imperfect. Pentru : numai într-un dumnezeu-femeie te poţi pierde cu totul. Şi eu asta vreau : să scap. Numai aşa poţi deveni una cu pierderea. Adică : Posezi ceva numai dacă renunţi la el. Că, o dată ce-l ai, next step nu poate fi decât pierderea. La ceva ce nu-l ai nu poţi decât renunţa, avându-l. Şi mă tot joc în minte cu tine, aşa, şi-mi place – uite-mă cum am ajuns! Dar valul de la tine nu m-a răsturnat (poate că tu asta-ţi doreai : să-mi fii deasupra), rezist exact ca un falus de catarg al unei corăbii greceşti rătăcită pe o mare a dorinţelor nemanifeste. A trebuit să-mi pătrundă în carne asumându-mi Legea ca să realizez că motivul pentru care mă mai păstrez încă viril şi drept se datoreşte adevărului că valul de la tine este, în fapt, o libaţie : buzele tale l-au atins în mod acosmic. Şi-s ud pe tot corpul de tine – hoaţo, de ce mă chemi aşa şi nu-mi trimiţi un email!? Ţi-e teamă că numai avându-mă mă poţi pierde? Dacă da, decretez : încă de pe-acum mi-e dor de tine!

Marţi, 10 Iulie
Doi oameni nu pot locui împreună fără ca unul dintre ei să se transforme în drac iar celălalt în înger. Am ajuns la această concluzie meditând particular la viaţa mătuşii mele, mami-Leana, şi la anii mei de până acum. Dacă boala e o încercare şi o întărire de pământ, căsnicia e o triere la limită pentru ceruri : unu din doi – Apocalipsa fiecăruia! De ea nu poţi scăpa decât trăind-o! Pentru că omul nu rămâne om decât în singurătate, odată ce-l pui să trăiască laolaltă acesta se transformă, se pre-face. Dragostea este, ab initio, un fapt drăcesc : Iisus a ştiut asta, că n-a vorbit de “dragostea de om”, ci de cea de oameni! Şi biserica, prin ritualul cununiilor, cu disperare încearcă să scoată dracul din ea – tocmai pt. că e imposibil! De aceea catolicii nu acceptă divorţul : în dragoste nu există destin – există doar asumare. Pentru că numai prin această asumare şi nu prin dragoste reuşeşti să te pierzi şi să te topeşti în celălalt. Altfel, se întâmplă exact contrariul : îţi absorbi partenerul dar reuşeşti aşa să-l şi descompui, ca un drac devenind (amândoi). Care-i soluţia? Să te dai întreg şi fără nici o rezervă chiar dacă cineva îţi tot spune că rişti enorm. Cel ce nu reuşeşte să se dea este oricum luat, deci devorat, aşadar descompus. Renunţând la tine accesezi nivelul angelic – îngerul nu are instincte – diavolul are! Îngerul nu face calcule, nu ghiceşte, nu îşi pune întrebări, nu are suspiciuni, nu judecă, nu are “interese” – îngerul nu derobează – se dăruieşte! Şi într-un caz şi în celălalt rezultatul este acelaşi : pierderea! Dar nu e totuna dacă te descompui într-un iaz de pucioasă ori într-o floare de crin. Căsnicia este o bătălie în care câştigă cel care-şi doreşte asta cel mai puţin având arsenalul infernal cel mai dezvoltat. Şi culmea, salvându-l pe celălalt : scoţând toţi dracii din el! Te-ai lepădat de Satana? Traduc : ţi-ai dat seama că dragostea este un fel de drăcăreală!? Dacă nu, e nasol! Hai, oricum, scuipă de trei ori sacadat!

Joi, 12 Iulie
Pentru că se zice că cele mai frumoase femei sunt în Bucureşti. Dar nu-i adevărat. În toate oraşele ţării, cu atât mai mult în capitală, cu cât o femeie înaintează în vârstă cu atât se claustrează, se izolează, se ascunde : nu se mai văd, de aceea! Pe când cele tinere bântuie străzile şi magazinele perfect aiurea (dar nu eronat) şi prea mult disponibile : ies la vedere etalând şi etalându-se cu şansă clară – nici măcar nu cu una disimulată. Eu unu, dacă-mi vine “să mă râd”, mă duc pe bulevard ca să le văd; uite aşa mă înveselesc fără nici o cheltuială; fără prozac mă fac bine de-o depresie ce tocmai îmi stătea pe limbă. “Fetiţele dulci” îmi defilează dinaintea mea pe aleselea. Un spectacol pe care nu-l vezi în alte locuri. Noi ne-am obişnuit cu ele dar ia să te duci să stai în altă ţară o perioadă şi apoi o să vezi cum e la întoarcere, dacă. Cum calcă ele serios; implacabile şi inabordabile cică, cu privirea fără de ţintă-n sus, dansând din şoldurile ca nişte aeroplane de mici dimensiuni, de agrement, preocupate şi ocupate cu treburi ce nu suferă amânare, înmiresmate în mod natural (în alte părţi, de exemplu, o dâră de parfum scump ca o coadă însoţeşte femeia de nu mai ştii ce-i aia); zvelte şi pline de-o viaţă fudulă, gata să-ţi panseze răni imaginare, să-ţi ofere răsuflarea din buze dacă ţi-e de infarct, ori buricele degetelor dacă ţi-e de boală de piele…

Pe un prieten al meu l-am făcut bine. Un francez depresiv ce la fiecare frază mai lungă adăuga invariabil şi obsesiv : “Life is very short, my friend!”. L-am dus în cartierul bucureştean Crângaşi. E un cartier tânăr, ridicat prin anii 80. În cele câteva zeci de blocuri s-au mutat numai familii de oameni vânoşi (maiştri, strungari, mecanici, electricieni, frezori) care au copii acum între 25 şi 30 de ani. Se ştie că bărbaţii dominanţi concep mai ales sexe femeieşti şi uite aşa în Crângaşi s-a răsturnat o sumedenie de căruţe cu fete nedegradate şi nepoluate. Fete cât vezi cu ochii – remorci întregi! O pădure de fete – o luncă! E singurul loc unde mai poţi întâlni fete în starea lor naturală, şi multe rău. E o înghesuială de ele! N-ai spaţiu nici să-ţi arunci un ac de cravată! Într-un loc ca ăsta nu ai cum să nu te faci bine, numai dacă le priveşti şi te faci. Nu-ţi trebuie mai mult : doar să stai pe-o bancă şi să te uiţi după ele – dar nici măcar cu discreţie nu. E o terapie unică. Şi nu are nici o legătură cu sexul. Pe cuvântul meu dacă are! De vreţi să vă încărcaţi cu viaţă fără chimicale duceţi-vă în Crângaşi… Femei, bărbaţi şi alte naţionalităţi, duceţi-vă! E pe degeaba!