1) Grecii fanarioţi. Fraţi făcuţi – Fraţi de Cruce. Ritualuri. Cultul Romei. „Legiunea Sacră”. Slugerul Tudor. Anarhie în Bucureşti

1818. În acele vremuri, grecii erau singurii din Imperiul Otoman cunoscuţi în Europa de vest. Aveau şcoli în toate oraşele, în toate insulele, iar cele din Chio, Kidonia şi Bucureşti erau celebre. Clerul ortodox din toată Turcia era de origine greacă. Averile mănăstireşti din Principate, tot pe mâna lor. Nu se pomenea picior de evreu în Iaşi pe-atunci. Spre deosebire de alte naţiuni: bulgarii, bosniacii, sârbii, croaţii care, în ignoranţa lor, se credeau tot greci, devreme ce aparţineau tot ortodoxiei, grecii puteau apela la istoria lor milenară, la cultura lor clasică, ce stăpâneau în toate universităţile şi academiile vestice, pentru a putea spera la o independenţă statală. Fanarul, cartierul din Istanbul în care locuiau orăşenii greci înstăriţi, inspirau acestora un sentiment de separare. Cum însă în aspiraţia lor conştientizau că nu se pot lipsi de ajutorul popoarelor enumerate mai sus, pentru care însă îndemnul de a lupta pentru ţară – un anumit teritoriu –, n-ar fi avut relevanţă, li se indică acestora să se răscoale pentru credinţă, în numele religiei comune, ortodoxia. Zavera grecească de la 1821 a avut implicaţii în Moldova şi Ţara Românească. Cuvântul există în limba bulgară şi sârbo-croată şi se traduce prin răscoală.

1814, Odesa. Poetul Riga (1757-1798), fostul secretar a domnitorului fanariot al Moldovei, Alexandru Ipsilanti (1786-1788), împreună cu arhimandritul Diceu, profesorul Santo şi cu Scufa, un neguţător grec bogat, înfiinţează Eteria, sau „tovărăşie”, în limba greacă (Hetairia). Numele era menit a nu trezi bănuieli turcilor din vreme ce multe „tovărăşii” funcţionau ca şi societăţi comerciale în toate porturile şi nu numai. Eteria avea ca scop independenţa Greciei, obţinută cu ajutorul Rusiei şi al Principatelor, dar şi trezirea conştiinţei naţionale a celorlalte grupări etnice din Imperiul Otoman pentru a-l slăbi.

Se spera, mai ales, pe ajutorul împăratului Alexandru I (1777-1825), cel dintâi din Dinastia Romanov care, dealtfel, a lăsat să planeze informaţia că el ar fi fost, de fapt, capul Eteriei. Nici nu putea altfel din moment ce nu dorea o confruntare directă cu otomanii. Napoleon Bonaparte ameninţa Rusia. A existat şi un tratat de neagresiune semnat cu turcii, funcţional pe toată durata campaniei lui Napoleon.

Pe de altă parte, împăratul Alexandru I, visa la a stăpâni peste toate popoarele de rit creştin-ortodox, să refacă astfel Imperiul Bizantin, idee reprezentată de unii istorici prin sintagma: „Cultul celei de a 3-a Rome”. Să amintim că în anul 1815, împreună cu Austria şi Prusia, formează Sfânta Alianţă.

La început, organizaţia nu-şi află ecou în boierimea moldavă. Se părea ca aceasta era una din multele asociaţiuni la modă, după model franţuzesc, înfiinţate pe lângă şcolile greceşti. Dar o întâmplare, sau un zvon, face ca, în capitala Moldovei, lucrurile sa ia o întorsătură neaşteptată.
Unul dintre membrii marcanţi ai Eteriei este trimis în Rusia pentru a căuta noi aderenţi printre tinerii greci stabiliţi acolo. Este arestat de către poliţia rusă, dar după câteva zile este eliberat şi trimis la Iaşi. Aici, Galatis, fiidcă acesta îi era numele, este chemat la consulatul rusesc unde i se pune la dispoziţie o mare sumă de bani, spunându-i-se că sunt din partea împăratului însuşi. Din momentul acela nu mai exista îndoială că Eteria n-ar fi fost condusă de către Alexandru I şi impactul asupra junilor de boieri moldoveni şi valahi mai apoi, avea să cunoască o recrudescenţă deosebită.
Modul de organizare, funcţionare, recrutare a noilor membri şi mai ales mistica care făcea ca organizaţia secretă să funcţioneze, prefigura în devans un alt tip de „asociere amicală”, mistico-naţionalistă, ortodox-extremistă şi anume Mişcarea Legionară.

Eteria preluase de la orientali noţiunea de „fraţi făcuţi”, sau cardaşlâc, cum i se spunea în turceşte, un soi de prietenie necondiţionată, sub auspiciile unor idei mai mult sau mai puţin mistice, ezoterice, ori bazată pe interese de clan, de grup, precepte care funcţionau foarte bine la armatele otomane. Caracterul divin al Eteriei era articulat de semnul crucii, de religia Ortodoxă, opunând semilunei cotropitoare, care dezmembrase Imperiul Bizantin, un caracter supranaţional. Bărbaţii membri ai Eteriei îşi ziceau „Fraţi de Cruce”.

Interesant este modul în care un nou membru îşi făcea intrarea în frăţie: Se mergea la biserică şi acolo, în faţa altarului, cel vechi împreună cu neofitul se înţepau la mână până dădea sângele. Luau apoi cu limba, reciproc, picăturile de sânge, în timp ce se spuneau legămintele. Acela care îl convertea pe noul intrat urma să fie şi cel de care avea să asculte cu desăvârşire: „Viaţa ta e a mea şi sufletul tău e al meu!”, enunţa astfel caracterul şi efectul jurământului, iar celălalt convenea cu maximă stricteţe. Mai mult decât atât, „Fraţii de Cruce” urmau a sacrifica totul: familia, averea, poziţia socială, apoi şi viaţa, pentru credinţa ortodoxă şi pentru eliberarea ţărilor de sub barbaria semilunei. Supunerea faţă de un anumit comitet local trebuia să fie deplină. Existau parole prin care se recunoşteau fraţii din comitete zonale mai îndepărtate. Dar un simplu membru nu-şi putea cunoaşte decât pe superiorul lui imediat, lipsindu-i putinţa de a se adresa unui alt conducător, decât printr-o riguroasă regulă de subordonare erarhică, concepte pe care avem a le regăsi în organizarea cuiburilor legionare. Însă similitudinile nu se opresc aici.

Generalui Alexandru Ipsilanti (1792-1828), nepotul domnitorului fanariot cu acelaşi nume, datorită funcţiei pe care o deţinea în armata imperială rusă, a avut ezitări în a adera la Eterie, nefiind sigur de poziţia împăratului. Dar apoi, găsind prilejul de a prezenta suveranului cauza grecească, acesta ar fi comentat aluziv: „Facă-se o răscoală în Grecia şi cazacii mei se vor duce s-o ajute.”. În 1819, generalul avea să devină comandantul militar suprem al Eteriei.

În seara de 22 februarie 1821, Al. Ipsilanti, însoţit de câţiva amici, pleacă din Chişinău, trec Prutul şi ajung la Iaşi. Pe 26, Eteriştii se adună la mănăstirea Galata de lângă capitala Moldovei, depun un nou jurământ şi pornesc spre Bucureşti. În fruntea grupului, un steag alb pe care era desenată crucea şi pasărea fenix şi dedesubt se aflau inscripţiile: „Cu acest semn vei birui! Renasc din cenuşa mea!”.

Cei mai destoinici dintre tinerii greci, printre care se aflau doar câţiva români, majoritatea studenţi, formează o aripă paramilitară denumită „Legiunea Sacră”. Toţi membrii acesteia, până la unul, aveau să piară într-o legendară bătălie cu turcii lângă Drăgăşani.

În Ţara Românească, cel mai important membru al Eteriei avea să devină slugerul Tudor de la Vladimireşti. În urma vitejiei arătate în războiul ruso-turc dintre 1806-1812, acesta dobândeşte gradul de ofiţer în armata rusească şi este decorat cu Crucea Sfântului Vladimir. Tudor Vladimirescu intră în Eterie cu credinţa că era condusă de însuşi împăratul Alexandru I şi depune jurământul în biserica Sfântul Sava, primind drept şef erarhic pe Ipsilanti, act cunoscut ca, „Legământul lui Tudor”. Numai că Tudor socotea să folosească prilejul pentru a scăpa ţara de fanarioţi, de ciocoi şi de boierii asupritori, aspiraţii cu care intră în contradicţie cu conducerea Eteriei, găsindu-şi astfel moartea. Idealurile sale se opreau la noţiunea de naţie, nu ţinteau la o suprastatalitate bazată pe credinţa ortodoxă. De menţionat că o lungă perioadă de vreme s-a aflat ca refugiat la Viena, de teama domnului Ţării Româneşti, de aceeaşi origine greacă cu Ipsilanti, anume Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), exact în perioada în care aşa zisa, „ciuma lui Caragea”, făcea multe victime. Caragea vroia să-l predea turcilor.

Pe 25 martie 1821 generalul Ipsilanti defilează cu armata sa pe străzile principale ale Bucureştiului cântând Marsilieza însă pe versurile poetului Riga, apoi abordează steagul cu care plecase din Iaşi spunând: „Aşa şi la porţile Bizanţului!”.

Numai că anarhia era deplină pe străzile şi în casele bucureştenilor. Jafurile, abuzurile şi execuţiile sumare, neînţelegerile dintre micii comandanţi, atât din tabăra grecească, cât şi printre cetele de panduri ale lui Tudor, face ca inevitabila intervenţie a trupelor otomane, care aşteptau să intre în ţară, sa-i apară pandurului ca singura modalitate de a scăpa ţara de anarhie. Când o delegaţie turcească vine să evalueze situaţia, este primită foarte bine de către populaţia înspăimântată de hoţii şi cer otomanilor să le scape ţara de zavergii.

Mai înainte, Tudor Vladimirescu, este înştiinţat de către cancelarul consulatului austriac Udriski, asupra deciziei împăratului Alexandru de a rămâne neutru, nefiind pregătit pentru o confruntare directă cu turcii. Evaluând situaţia, înştiinţează pe comandatul turc că pandurii lui se răsculaseră în contra asupritorilor fanarioţi, a ciocoilor, dar ţara rămânea în continuare supusă Imperiului Otoman. Grecii nu-i vor uita trădarea.

2) Permutări. Revoluţia franceză. Rusia, rival religios? Tudor „mântuitorul”. „Teroarea istoriei”. Exterminarea poporului dac

Boierimea şi Domnia moldovenească a primit cu o surprinzătoare simpatie vestea Revoluţiei franceze de la 1879. Nu făceau distincţie între imperiu şi republică, în care, desigur, ei nu şi-ar fi găsit locul. Confuzia era generată şi de faptul că Franţa se afla în relaţii foarte bune cu Poarta, pe lângă care se putea interveni în favoarea Moldovei, în ceea ce priveşte revenirea la domniile pământene, adică la renunţarea celor fanariote. Atenţia lor creşte în momentul campaniei din Egipt a lui Napoleon, spre indignarea consulatului rusesc de la Iaşi, care vedea în Napoleon Bonaparte exponentul unor idei de naştere politică periculoase pentru Rusia, un imperiu dinastic de drept divin.

Monarhii Sfintei Alianţe, în frunte cu Alexandru I, întemeietorul ei, consultându-se asupra stăvilirii valului revoluţionar ce le punea în pericol tronurile, hotărăsc că nu pot sprijini nici o manifestare revoluţionară, fie şi acolo unde aceasta era îndreptată împotriva Imperiului Otoman, ca emancipare naţională a populaţiilor asuprite. Interpretează toate mişcările revoluţionare ca fiind un ecou al Revoluţiei franceze.

De la Laybach, localitatea unde au avut loc consultările, împăratul Rusiei condamnă atât răscoala lui Ipsilanti cât şi ridicarea lui Tudor, pe care, la 18 februarie 1821, consulul rus de la Bucureşti îl dezavua public. Cinci zile mai târziu i se retrage decoraţia şi gradul de locotenent în armata rusă. Cu toate acestea Tudor ocupă Bucureştiul la 21 martie, se declară „Cârmuitorul oştirilor ţării” şi îşi reafirmă scopul de a „mântui ţara”, scăpând-o de fanarioţi şi de ciocoi.

Ridicarea unor noi imperii, Rus şi Austriac, odată cu slăbirea puterilor Porţii, face ca din nou dilema identitară să neliniştească inimile boierimii române. Trădările venite, când din partea turcilor, când din partea creştinilor, fie ei de rit ortodox, sau catolic, ori datorită înţelegerilor dintre marile puteri făcute peste capul românilor, îl face pe Miron Costin să exclame: „Nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremi”, exemplificând primul, fatalismul unei ţări care se află „în calea tuturor răutăţilor” (Grigore Ureche), ori enunţând pentru prima dată conceptul de istorism, sau de „teroare a istoriei”(Mircea Eliade).

Astfel că mai toţi cărturarii şi domnii vremii vorbesc despre „vremurile aspre”; „vieţi lunecoase”; „primejdiile acestui pământ covârşite sunt”, contribuind, alături de conceptul răsăritean-ortodox al precarităţii condiţiei umane, la desăvârşirea unei identităţi din care trebuie mereu să evadezi pentru ca întorcându-te să găseşti ceva schimbat. Teorie care nu se află în opoziţie cu istorismul iudeo-creştin, dacă nu cumva ar putea fi chiar comparată cu acesta, pentru că la bază se află în mod incipient exact aceleaşi complexe şi sensibilităţi. Spre deosebire de evrei, care au evadat din Egipt în căutarea pământului făgăduit, Ţara Sfântă, românii, neavînd unde să plece, nefiind nici măcar consacraţi ca popor, se simt mereu obligaţi să scormonească cu disperare în negurile istoriei pentru aşi dovedi etnicitatea, pentru a obţine dreptul de a stăpâni pământul pe care îl locuiesc, pentru a demonstra continuitatea. Această înfrigurată preocupare s-a dovedit cu atât mai tragică din moment ce nu s-a găsit un sprijin în alianţele bazate pe similarităţi creştine, dovedite instabile de-a lungul timpului, contribuind, cel puţin în ceea ce priveşte pe moldoveni, la desăvârşirea unui caracter susceptibil, pesimist, blazat-romantic, melancolic, contemplativ, fatalist, gata de experimente mesianice particulare, ori colective.

Prima ocupaţie rusească încheiată în 1812 prin Pacea de la Bucureşti, prin care Moldova a pierdut pentru prima dată Basarabia, a spulberat şi ultimele speranţe referitoare la bunele intenţii ale Rusiei ortodoxe. „Nu le mai ajungea case sau loc a încăpea (…) şi nu-i mai putea sătura şi încă şi fura tot ce găsea” (Dionisie Ecleziastul, 1759-1820). Ca mod de comportament, s-au dovedit mult mai barbari decât otomanii.

Ne aflăm în momentul când latinitatea poporului român nu mai trebuie demonstrată, nici argumentată, originea sa pare acuma firesc recunoscută de către toată lumea. O bătălie câştigată în sute de ani.

Dar primul care a contestat exterminarea poporului dac a fost Enăchiţă Văcărescu în Gramatica Rumănească (1787), iar în 1818, D. Fotino, dezvoltă afirmaţia în Istoria Daciei, ca o tendinţă autohtonistă de continuitate etnică de la începuturile istoriei. Revendicare respinsă cu indignare de către învăţaţii transilvăneni interesaţi de o apropiere de puterile apusene latinizate.

3) Uciderea lui Tudor de ziua Sf. Constantin, stil vechi. Erezia lui Arius, arienismul şi arhanghelul Mihail. Naţia şi „nuiaua” lui Dumnezeu. Mistica

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu s-a soldat cu eşec, dar nu fără urmări benefice, unele chiar imediate, cum ar fi revenirea la domniile pământene, abolirea celor fanariote. Însă dezideratele iniţiale rămâneau neîmplinite, adică înlăturarea ciocoismului, a asupritorilor celor mulţi, căminarii, târgoveţii, negustorii necinstiţi, printre care, dintre cei mai mulţi, se întâmplă a fi greci. În comparaţie cu aspiraţiile generalului Ipsilanti şi ale Eteriei, acestea păreau revendicări revoluţionare bazate pe un anumit mod de gândire raţional, reclamat de Revoluţia franceză şi însuşit mai târziu şi de Paşoptişti.

Într-o zi de sărbătoare ortodoxă, de ziua Sfântului Constantin a anului 1821, Vladimirescu se afla în tabăra sa, retras la Goleşti. Animozităţile dintre el şi Ipsilanti erau la apogeu. Primeşte vizita căpitanului Ghiordache Olimpie, unul dintre cei patru căpitani ai „Legiunii Sacre”, care-l iniţiase şi în faţa căruia jurase credinţă Eteriei, în biserica Sf. Sava din Bucureşti, aflată pe locul în care astăzi tronează statuia lui Mihai Viteazul. Pandurul îl primeşte prieteneşte. Olimpie îi spune că se află în drum spre Târgovişte, unde se va ţine un consiliu de război cu toţi comandanţii Eteriei, urmând să se hotărască modul de acţiune ce trebuie adoptat în lupta împotriva otomanilor. Îl convinge şi pe Tudor Vladimirescu să meargă, promiţându-i că neînţelegerile dintre el şi Ipsilanti se vor clarifica. Era o cursă. Nu departe de Goleşti îl aştepta căpitanul Orfano cu 300 de arnăuţi, care-l arestează pe domnul Tudor, îl pune în fiare şi il duce în tabăra grecească, unde este judecat şi condamnat. Este asasinat la Iazul Morii din Târgovişte, la 27 mai 1821.

Arnăutul era un mercenar aflat în slujba oricărei curţi boiereşti. De obicei se recrutau din rândurile populaţiilor de rit ortodox. Armata rusă nu ducea lipsă de arnăuţi. În cadrul mişcării greceşti ostaşul se va numi „mavrafor”. Cu timpul, aceştia s-au consacrat ca luptători pentru credinţă, pentru eliberarea Constantinopolului, capitala fostului Imperiu Bizantin, „a doua Romă”, după căderea Imperiului Roman. Să fie o întâmplare că ademenirea domnului Tudor s-a petrecut chiar în ziua Sf. Constantin, împăratul sfântului imperiu, ridicătorul crucii?

Înaintea marii bătălii cu Maxenţiu din 313, istoria creştină arată cum s-a ivit pe cer o cruce imensă sub care stătea scris: „In hoc signa vinces!” – Cu acest semn vei birui! Şi astfel o cruce de aur, împodobită cu pietre preţioase, va însoţi armatelor sale ce vor ieşi biruitoare.

Constantin cel Mare (280-337), înfăptuitorul unui nou imperiu, revendicat ca şi continuator al Romei, reconstruieşte vechiul oraş Byzantion denumindu-l Constantinopole (330 d.H.). Defineşte conceptul de monarhie de drept divin. Este primul împărat creştin. Legalizează creştinismul prin Edictul de Toleranţă de la Milano în 313. A convocat Consiliul Ecumenic de la Niceea în 325. Este cel care a combătut arienismul – superioritatea bazată pe rasă –, termen abstract, arienii nefiind practic o rasă umană. Se cunosc două teze: 1) Triburile indo-europene disparat pătrund în India de Nord-Vest acum 4000 de ani. În urma cuceririlor, triburile sunt prezentate în manuscrise prin vocabula „airya” în avestică, sau „ārya” în sanscrită, care s-ar traduce prin „(om) nobil”, superior, cuceritor. 2) În dogmatica creştină, arianismul se referă la preotul din Alexandria, Arius. La începutul secolului al IV-lea, preotul Arius, propune o interpretare diferită a Trinităţii. Dumnezeu este singur – Unu –, iar Fiul şi Sfântul Duh sunt divinităţi ulterioare Creaţiei, entităţi secundare. Astfel Iisus Cristos apare, în reluarea unei teze mai vechi, din sec. Al II-lea, ca fiind corespondentul arhanghelului Mihail. Îmbrăţişată de mulţi episcopi, erezia, bazată pe coerenţă şi logică, a fost învinsă cu greu. Se nasc două tendinţe ideatice: i) Daca Dumnezeu a intervenit în Istorie printr-o „creaţie ulterioară”, oricând mai poate interveni – Lumea nu e gata! ii) Dacă poporul ales a negat o primă venire, nerecunoscînd în Iisus pe Mesia, Dumnezeu trebuie să-şi întărească autoritatea printr-o pedeapsă aplicată celor care şi-au întors faţa de la El şi e de înţeles că oamenii care vor vedea în Iisus pe Singurul Fiu – Mesia –, va fi noul popor ales de Dumnezeu, prin acest popor planul Său se va realiza. Concluzie: Dacă există o ierarhie a Trinităţii, ierarhizarea popoarelor este iminentă: un popor poate fi deţinătorul Graţiei Divine. De aici şi până la supremaţia unei anumite rase umane asupra alteia, a unui popor asupra altuia nu e mult, înţelegerea nu este decât „noţională” (naţională?). Paradoxul face ca exact conflictul dintre aceste fundamente să ducă la emancipare, „jertfa” ereticilor să motiveze creaţia drept-cunoscătorilor. Când e vorba de Voia Domnului (Logosul?) logica umană se torsionează, pentru că e mai coherent din punct de vedere uman să ierarhizezi Trinitatea, decât să le crezi consubstanţiale.

Naţiunea este forma prin care admiţi că poporul e şi altceva în afară de carne, de trupuri. Grafic reprezentat, „naţiunea” e o formă geometrică care închide o… noţiune, un concept, o sferă – fondul –, pe când „poporul” e o aglomerare de „puncte” – şi cel care aduce „sfera” închide „punctele”, stăpâneşte. În religie Criza apare atunci când nu mai simţi că există o „sferă”, un fond, iar Titu Maiorescu a tradus pentru noi „forma” poporului român care părea să nu mai aibă „nici-o-sferă” (at-mo-sferă – plin cu aer – cu nimic! Sic!). În acest caz, Dumnezeu, pentru a face ca să se meargă totuşi înainte, „bate la fund oamenii” (ca să zici că dă şuturi, trebuie să admiţi că Dumnezeu are picioare, ceea ce e fals!). Cum? Scoţând din inconştientul colectiv idei sau doctrine – erezii – rămase acolo in stare de latenţă – „nuiaua” Lui. Sub acest aspect, jertfa celor care s-au făcut „nuiaua” lui Dumnezeu poate părea exemplară, cu atât mai mult, cu cât, pentru cei drepţi rămaşi, sfinţirea „nuielelor” este imposibilă.

Greşit nu este să gândeşti aşa, ci să ştii aşa, pentru că ştiinţa asta este prima şi uneori singura disciplină umană care justifică omorul (Cain ştia că ştie ceva; Toma Necredinciosul doar vroia să ştie), pentru că prima ei facultate este să motiveze şi să justifice rolul „nuielelor”.

Confuzia, nu singura – şi cu asta gata –, este că aşa nu se face nici o delimitare între ştiinţă şi mistică. Una se subordonează celeilalte. Se apără una pe alta: când una, când cealaltă, devin nisip de băgat capul, spaţiu pentru re-cules (re-interpretare, re-întoarcere), „acasă” pentru cei fără de casă, camuflare când „ginitorii” amuşină, un joc al zeilor – şi aici practicile divinatorii explorează sensul.

În 1204, ca urmare a Marii Schisme, Constantinopolul este asaltat de către participanţii la Cruciada a IV-a, care constituie Imperiul Latin de Constantinopole. Apoi este cucerit de către turci în 1453, devenind Istanbul. După căderea în zona de influenţă turcească, moştenirea conceptului de monarhie de drept divin, de continuator al Sfântului Imperiu Bizantin (a doua Romă), este preluat de către Dinastia Romanovilor (1613-1917). Avem celebra legendă a Tichii de Mărgăritar.

Alexandru I al Rusiei nu dorea eliberarea Istanbulului, reabilitarea Bizanţului, implicit a Romei Sfinte, pentru că deja „Roma” se afla la Sankt Petersburg, deziderat simetric Testamentului lui Petru cel Mare (1672-1725), întemeietorul oraşului respectiv şi a Rusiei moderne. Aşa că a susţinut mişcările de emancipare naţională a populaţiilor din sânul Imperiului Otoman, dar indirect şi neangajant, atât cât să testeze şi să încerce a slăbi puterea turcilor. Sub aspect religios el deja se afla într-un război mai mult sau mai puţin sfânt, acela exemplificat de ideile Revoluţiei franceze şi a împăratului Napoleon Bonaparte de care se simţea grav ameninţat.

Într-o scrisoare din anul 1692, Grigore Ghica îi propunea regele Poloniei, Mihail Wiśnowiecki, formarea unei coaliţii pentru ocuparea oraşului sfânt Constantinopole. Avertizează asupra cazacilor ruşi, „…cari sunt în stare de a înşela pe însuşi dracul şi prin a căror perfidie pierde creştinătatea”. Recomandă ca unii dintre capii lor, în cazul în care vor vrea să participe la o eventuală cruciadă, să fie ţinuţi ostatici, pentru a nu trăda. (Miron Costin, Opere, ESPLA, 1958).

4) „Fraţi de Cruce”. Cântarea României. „Arhanghelul” Mihai Viteazul. Fracturarea sufletului românesc – 1848

1841. Ion Ghica, abia întors de la Paris, merge să-l viziteze pe poetul Alexandrescu care se afla închis la Gorgani. Ofiţerul de pază, complice, îl întreabă dacă n-ar vrea să-l vadă şi pe Nicu Bălcescu. Într-o celulă, pe un pat de scânduri, fără nici un aşternut, decât o manta soldăţească, îl găseşte pe Bălcescu, un tânăr căruia abia îi mijise mustaţa. Îl recunoaşte a fi copilul firav, dar aprig, pe care-l scosese din mâinile fiorosului Sotea, ce-i furase alviţa din mână cu ceva ani în urmă.
Nicolae Bălcescu (1819-1852), până la 20 de ani citise tot ceea ce se putea găsi referitor la istoria românilor. Prima sa lucrare, „Istoria armată la români”, este impusă publicului de către prieteni, recomandată lui Kogălniceanu, tipărită in tipografia sa de la Iaşi. „Istoria lui Mihai Viteazul”, este cea mai importantă creaţie istorică, reprezentativă pentru politica vremii. Bălcescu avea convingerea că România nu se putea afirma decât prin puterea armelor, iar episodul unirii de la 1600, sub Mihai Viteazul, îi devine ideal. Românii trebuie să iasă pe câmpul de bătălie, să se înarmeze, dacă vor să-şi câştige independenţa şi unitatea.

Într-o toamnă a anului 1843, trei oameni, simţindu-se răspunzători pentru starea de umilinţă a ţării, înfiinţează o societate secretă denumită „Frăţia”. Luând ca exemplu idealul revoluţionar francez, adoptă ca deviză, „Dreptate şi frăţie!”.

Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, se leagă „Fraţi de cruce”. Fiecare dintre ei urma a risca totul pentru ceilalţi doi: averea, numele, viaţa etc. Ermetismul societăţii secrete ar fi trebuit să fie absolut.

Într-o şedinţă de studii istorice prezidată de generalul Mavru, Nicolae Bălcescu, prezintă un manuscris pe care pretinde că l-ar fi găsit la un călugăr ortodox, într-una din călătoriile sale de documentare pe marginea Dunării, la o mănăstire pe care a vizitat-o prin 1845, sau 1846 – nu e sigur. Documentul se numea Cântarea României şi era scris sub forma unui poem biblic. Cu toate că dovezile conduc la faptul că textul ar fi fost produs de însuşi Bălcescu, potrivindu-se ca stil şi problematică patriotică cu scrierile sale, rămâne în conştiinţa membrilor „Frăţiei” că manuscrisul ar fi fost cel puţin inspirat de un anonim călugăr mănăstiresc. Căpăta astfel o valoare mistică. Documentul, tradus de Alecu Russu în franceză (acelaşi care a descoperit şi balada Mioriţa), a circulat din mână în mână, îmbărbătând elanul patriotic al paşoptiştilor.

Organizarea „frăţiilor” era foarte ingenioasă. Iniţiatul făcea parte dintr-un cuib format dintr-un număr de membri limitat la 10. Cunoaşte direct numai pe şeful imediat, care-l iniţiase şi de la care primea nemijlocit ordine. Ierarhizarea funcţiilor de conducere imita titlurile ierarhiei bisericeşti: diacon, preot, arhiereu etcetera, fără a avea însă vreo legătură cu instanţa religioasă ortodoxă. Mai degrabă, religia „Frăţiei”, se aroga idealurilor lui Mihai Viteazul, domnul unirii, un arhanghel al românilor, înfrânt de nobilimea maghiară în 1600 la Mirăslău, asasinat în următorul an pe Câmpia Turzii.

Bălcescu petrece 2 ani în străinătate, căutând în marile biblioteci ale importantelor capitale europene tot ceea ce se putea găsi referitor la viaţa lui Mihai Viteazul. La Biblioteca Naţională din Paris găseşte portretul marelui domnitor realizat de Sadler – ce se cunoaşte astăzi.

Toţi învăţaţii vremii, trăitori în ţară sau studenţi la Paris, erau obsedaţi de problema vechii Dacii. Numai aceasta ar fi legitimat unirea provinciilor româneşti. Dar latinitatea rămâne totuşi un important act de atestare etnică în Transilvania şi în unele cercuri vlaho-moldoveneşti. Împăcarea celor două curente s-ar putea realiza în numele unor idealuri mai recente: Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Încet, subtil, cultura populară asociază activitatea celor doi cu aceea a unor arhangheli.

1846, la Paris, ia fiinţă o altă societate: „Societetea Studenţilor Români”. Printre membri, Bălcescu, Kogălniceanu, Rosetti, fraţii Brătieni, iar ca preşedinte, Ion Ghica. Un vânt de schimbări importante bântuia prin Europa. Ludovic Filip al Franţei trimite ca ambasador la Roma pe naturalistul Rossi într-o încercare de a se supune curentelor. Cardinalul Mastai Feretti, de pe Sfântul Scaun, propovăduia toleranţa, contribuind fără intenţie la împlinirea ideilor. Poetul Alexandri avea să trimită în ţară o bucăţică din tronul răsturnat al Regatului Francez. Proclamarea Republicii Franceze a fost primită cu mare bucurie de către toţi românii revoluţionari de la Paris şi din capitalele provinciilor româneşti. Sub impresia evenimentelor, revoluţionarii paşoptişti aveau să se întoarcă în ţările lor.

La Iaşi revoluţia nu a ţinut decât şase zile. O mie de oameni s-au adunat în faţa hotelului Petersburg. Iniţial, domnitorul Mihail Sturza a considerat că revendicările nu erau chiar aşa de revoluţionare, dar a respins două dintre acestea: „Adevărata reprezentaţie a naţiei în adunările obşteşti” şi „Formarea unor gărzi cetăţeneşti”. Revoluţionarii n-au cedat, aşa că domnul a ordonat reprimarea mişcării.

În Ţara Românească, Revoluţia de la 1848 a durat ceva mai mult: din iunie până în septembrie. „Frăţia” a adus laolaltă mulţi oameni influenţi. Încă din martie, Comitetul însărcinează pe Bălcescu să redacteze proclamaţia către ţară, rămasă în istorie drept „Proclamaţia de la Izlaz”. Ca o continuare a liniei politice consacrate de Vladimirescu, din principiile revoluţionare se număra, „Respectarea suzeranităţii sultanului şi a autonomiei, conform vechilor tratate ale domnilor noştri cu Poarta” şi „Încetarea protectoratului Rusiei”. Proiectul documentului arată cu claritate imprecaţia arătată imperiului ţarist, în locul căruia se dorea o dominaţie otomană. Se pare că aceştia erau mai blânzi, sau în orice caz, respectau tratatele semnate.

Se hotărăşte ca revoluţia să pornească în ziua de paşti, dar consulul Franţei îl înştiinţează pe Rosetti că urma ca un mesager al ministrului de externe francez, Lamartine, să sosească în ţară. Poetul Lamartine1 (1790-1869) a fost prietenul Revoluţiei paşoptiste. Prin trimisul său, doctorul Mandl, ministrul le scrie personal şefilor mişcării indicând a nu acţiona sub nici un fel până nu se vor înţelege cu guvernul otoman. Generalul Aupick, noul ambasador al Franţei la Istanbul avea instrucţiuni de a media şi facilita întâlnirile dintre cele două părţi. E clar că revoluţionarii francezi preferau o alianţă cu Poarta în locul Rusiei.

Cam în aceeaşi perioadă cu sosirea doctorului Mandl, Comitetul primeşte un semn şi de la Ion Heliade Rădulescu2, neimplicat până la acea dată în actele pregătitoare revoluţiei. Îşi exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziţia mişcării toată influenţa de care se bucura. Vine insă cu o nouă informaţie, aceea că vodă Bibescu n-ar dezavua revoluţia dacă aceasta ar pune capăt influenţei ruseşti, prerogativă care se încadra politicii urmate de revoluţionari.
Într-una din întâlnirile lor, Heliade Rădulescu citeşte o invocaţie adresată lui Dumnezeu, poporului român şi puterilor străine, propunând-o ca manifest al revoluţiei. Se dovedeşte că scrierea era prea mistică. Convins, adoptă imediat textul deja aprobat de Comitet, acela scris de Bălcescu, pe care îl va tipări la tipografia sa de la Obor. Documentul, scris de mâna lui la dictarea lui Bălcescu, va pătrunde în conştiinţa publică şi în istorie ca redactat de I. H. Rădulescu. La vremea respectivă, mai multe personalităţi, printre care şi Ioan Ghica, a contestat arogarea lui Heliade.

Singura obiecţie pe care a avut-o Heliade la programul politic al Proclamaţiei de la Izlaz se referea la împroprietărirea ţăranilor. Prin aplicarea acestui punct s-ar fi ajuns la îndepărtarea boierilor. I se argumentează că oricum ar face, boierii tot vor fi împotriva revoluţiei şi vor căuta protectorat în Rusia, aşa că singura şansă rămâne coparticiparea plebei, a clăcaşilor.

Controversele rămân în stadiul de discuţie, după cum scrie Ion Ghica, pentru că un nou grup mai radical, condus de Brătianu şi Golescu, ajunge dominant în conducerea Revoluţiei. În proiectul de constituţie citit pe Câmpul de la Filaret se proclama, atât independenţa legislativă şi administrativă faţă de Poartă, cât şi emanciparea clăcaşilor, situaţie care ar fi dus automat şi la abolirea Regulamentelor Organice, set de documente legislative impuse de ruşi celor două Principate în 1829 prin Convenţia de la Adrianopole. Dealtfel, „abolirea Regulamentelor Organice” era un punct stipulat explicit în programul „Frăţiei”. Acestea perpetuau vechile privilegii boiereşti, impuse de ruşi în Ţara Românească în anul 1831, iar în Principatul Moldovei în 1832, ca o erarhie nobiliară specifică ţarismului. Cum Revoluţia franceză a lovit tocmai în acest mod de etatizare a societăţii, şi Paşoptiştii se făceau exponenţii fideli a acesteia, era obligatoriu preluarea şi aplicarea lui în Principate. De aceea, se poate spune că Revoluţia de la 1848, a ieşit victorioasă tocmai în anul 1857, printr-un alt pact supranaţional: Convenţia de la Paris, în care, printre altele, se instituia clar dezavuarea titlurile nobiliare.

Se cuvine a reţine că unii politicieni şi unele forţe ale filozofiei naţionaliste româneşti, atribuie Convenţiei de la Paris, prin înlăturarea din viaţa socială a României de mai târziu a etatizării funcţiilor de tip nobiliar, o lovitură aplicată sufletului românesc, care nu avea cu nimic de-a face cu subordonarea socială a francezilor pe care tocmai aceştia o înlăturaseră. „Vlădică” al românilor nu era echivalentul Regelui francez, dragomanul al cavalerului, boierul al nobilului ş.a.m.d.; Ştefan cel Mare nu a fost rege, ci voievod, iar un voievod, făcea voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi voia norodului. Aşadar, fractura sufletului românesc s-a produs imediat după 1848. Expusă cu competenţă de Titu Maiorescu în faimoasa teorie a „formelor fără fond”, această pierdere a „naturalului” din români, o pierdere prematură, înlătură şansa poporului de a evolua, de a se transforma şi face ca orice schimbare politică în România să încerce o reîntoarcere într-un timp în care sufletul românesc ar putea fi regăsit, dar dramatic, cu atâtea eforturi exasperate, acesta rămâne ascuns. Găsirea „naturalului” românesc, a firii pierdute, devine o obligaţie a oricărei minţi mai dotate, cu preţul cufundării în misticism, în extremism, sau în boală. De aceea, uneori, unii conducători, sunt mutilaţi de contradicţii, iar alţii aclamă mereu o „a treia cale”, mereu alta decât cele două posibile. De aceea şefii de stat românesc sfârşesc ucişi de trei secole încoace. E un punct de vedere la care unii reflectează şi astăzi.

Revenind în vara anului 1848, în Ţara Românească, datorită intenţiei evidente de emancipare naţională exprimate de revoluţionari, Ţarul şi Sultanul hotărăsc restabilirea vechii ordini printr-o nouă ocupare armată. La sfârşitul lunii iulie trupele lui Faud-paşa intră în Bucureşti. Singura opoziţie întâmpinată este aceea a detaşamentului de pompieri din Dealul Spirii. Peste două zile, cazacii generalului Lüders îşi fac şi ei apariţia. Veniţi dinspre Giurgiu, turcii sunt întâmpinaţi cu flori de către populaţie.

Bălcescu, editorul primei reviste istorice a României, Magazin istoric pentru Dacia, se autoexilează şi moare 4 ani mai târziu la Palermo, în Italia, nu în Franţa, atenţie! Avea doar 33 de ani.
Heliade Rădulescu, fondatorul primului ziar românesc, Curierul românesc, cel care s-a exprimat împotriva împroprietăririi ţăranilor, situaţie care ar fi dus, aşa cum dealtfel s-a şi întâmplat, la înlăturarea boierimii din susţinerea revoluţiei, urma să trăiască până la venerabila vârstă de 70 de ani. Ca scriitor preromantic, a analizat unele mituri populare (Sburătorul), iar în 1858, prin Biblicele, îşi arată preocuparea pentru studiile religioase din perspectivă istoricistă. Firi diferite, cu concepţii diametral opuse, nu se mai ştie care dintre ei a produs mai mult, Heliade, care s-a eschivat când a fost vorba ca, în numele revoluţiei să meargă la Istanbul pentru negocieri, motivând familia sa numeroasă, al cărei singur susţinător era, sau Bălcescu, acela ce nu şi-a făcut o familie fiind prea ocupat cu scotocirile prin bibliotecile mari ale lumii, căutând date care să-i susţină ideile naţionale.
5) Mistica „arhanghelului” Mihai Viteazul. Cantemir şi „Trădătorul” Brîncoveanu – B.O.R. şi insidiosul suflet românesc. Un „Urinatoriu”

Încă din primul an al domniei sale, 1593, Mihai Viteazul face unele gesturi care îi lasă perplecşi pe turci, neştiind cum să procedeze. Taie capetele tuturor creditorilor săi, cât şi pe ale acelora rămaşi neplătiţi din domniile trecute. Nimeni n-a mai îndrăznit să procedeze astfel până atunci.
Mihai Viteazul fusese numit domnitor al Valahiei de către Sinan-paşa, în urma intervenţiilor executate de către mama sa, Tudora, ca fiu legitim al voievodului Pătraşcu (1554-1557), zis şi cel Bun, asasinat (otrăvit) de către boierul Socol. Nu întâmplător, Pătraşcu cel Bun a fost protectorul diaconului Coresi, tipograful care făcea propagandă ortodoxiei în Transilvania, din Braşov. De fapt, s-ar zice că datorită expansionismului spiritual pe care la practicat tatăl lui în Ardeal, Mihai a primit credit pentru suirea pe tron.

Frumoasa Tudora, mama lui, era femeie din popor, coproprietară de han. Domnitorul Pătraşcu a remarcat-o in timpul unei călătorii spre Tîrgovişte. De asemenea s-a remarcat ca şi o pricepută negustoreasă, o adevărată capitalistă. Era cunoscută în „Tîrgul cu Floci” de lângă Brăila, locul unde se tranzacţionau ţesături şi fire din mătase. Spiritul ei tranşant, bătăios, va fi moştenit de către Mihai.

Imediat după înscăunare, aderă la „Liga Sfântă”, organizaţie suprastatală constituită sub semnul creştinismului, al Sfintei Cruci.

Mahomed al II-lea (1413-1481), cuceritorul Bizanţului, al Constantinopolului (1453), a fost oprit din avântul său spre Roma de către Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, în 1462. Vlad Ţepeş, domnul Munteniei (1456-1462), îl învingea şi el pe sultan, iar Ştefan cel Mare (1457-1504), câştigă celebra bătălie de la Vaslui (1475), obligându-l pe Mahomed al II-lea să se retragă din Moldova, tăind avântul înfricoşător de cuceriri al acestui uriaş strateg al războiului. În faţa acestei ameninţări, Imperiul Habsburgic, papalitatea, Spania, unele ţări germanice şi italiene formează „Liga Sfântă”. Mihai Viteazul avea să joace activ, important în cadrul acestei ligi. Bun organizator, a ştiut încă de la început să-şi creeze alianţe şi să-şi motiveze oştenii elaborând „Legământul lui Mihai”, în care promitea ţăranilor că vor primi pământ pe moşia de care aparţineau. La Călugăreni, ajutat de Ştefan Răzvan al Moldovei şi de Sigismund Bathory, principele Ardealului, îl zdrobeşte complet pe Sinan-paşa. În anul 1598, Mihai Viteazul, apare ca fiind eroul principal al alianţei creştine, încât toate popoarele subjugate de otomani văd în el un eliberator, un păzitor al credinţei cu sabia în mână, o întruchipare a arhanghelului – „căpetenie al oştilor cereşti”. Mitropolitul grec de Tîrnova îi scria: „(…) Aici toată creştinătatea este aplecată către Maria Ta, cum o va dovedi şi la judecata de pe urmă”.

În anul gloriei sale, Mihai Viteazul încheie un tratat cu Imperiul Habsburgic prin care recunoştea suzeranitatea împăratului asupra voievodului, dar fără oricare alte obligaţii ale aceluia din urmă. Este cel mai avantajos acord semnat vreodată de vreun comandant român, până la ajunul Unirii din 1918.
În anul următor, 1599, cardinalul Andrei Bathory, cunoscând intenţia lui Mihai de a uni cele trei provincii româneşti, speriat de protecţia Imperiului de care se bucura, se grăbeşte a-l soma să abdice şi să părăsescă ţara. Ca răspuns, Mihai cucereşte Transilvania, apoi, în mai puţin de o lună, trece şi în Moldova. Se proclamă în mai 1600, „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. De data aceasta trădarea avea să vină de la habsburgi. Nu puteau accepta ca Transilvania să-i revină lui Mihai. Înstigată, nobilimea ardeleană se răscoală şi, ajutată de trupele imperiale comandate de generalul Basta, îl înfrânge la Mirăslau. Mihai se refugiază la Praga. În anul următor, împăratul îi obligă pe cei doi comandanţi să se împace pentru a contracara o răscoală a Buzeştilor. Împreună, obţin victoria de la Gorăslau, însă, imediat, Mihai Viteazul este asasinat.

Ironia supremă face ca exact aceia pentru care organizase un adevărat zid protector împotriva năvălirii otomane care ameninţa „Altarul de la Roma” să-l „facă pierdut”.

Dinastia Habsburgică, fondatoarea şi stăpânitoarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanică, nu-i putea atribui voievodului un titlu nobiliar de esenţă divină, aşa cum se proceda cu eroii din interiorul imperiului, clerul nu accepta, Marea Schismă interzicea aprecierea reciprocă. Dacă lucrurile n-ar fi stat aşa, voievodul ar fi putut fi asimilat entităţii imperiale.

Iar în partea de lume din care el provenea, titlurile nobiliare cu acord divin lipseau. Singura ierarhie de inspiraţie divină care exista, şi există în Ortodoxie, este aceea de tip apostolic. Din această efemeridă, Mihai nu poate fi asimilat de conştiinţa publică decât mistic, dacă acordăm expresiei „mistic”, termenul de „ascuns”, pentru că înţelesul este foarte schimbător.

Eşecul purtat de Mihai Viteazul nu a modificat radical poziţia românilor în lume. În lipsa sprijinului imperial apusean, Principatele se întorc la politica de alianţe mici. Polonia s-a arătat incapabilă de ajutor, cele două imperii, Habsburgic şi Rus, erau abia în formare. Singurul ajutor real, al cazacilor mercenari, s-a dovedit a fi, de fapt, păgubos, aceştia participând doar la expediţii în scop de jaf. Pentru a-şi păstra libertatea şi aceasta limitată, domnitorii şi boierimea principatelor acceptă plata de tribut către Poartă, uneltind mereu pentru independenţă, în condiţiile în care, pe rând, Bulgaria, Ungaria, Polonia aveau să fie transformate în paşalâcuri. Căderea acestor state a înmulţit numărul refugiaţilor de rit ortodox. Fiind singurii domnitori creştini în Balcani, boierii români încep să-şi revendice din ce în ce mai mult atitudini nejustificate de imperiali.

Colaboraţionismul şi insidiosul actelor identitare desăvârşesc caracterul românilor. Nevoiţi a face mereu compromisuri, pentru a păstra ceva din firea lor, reuşesc a părea mereu altceva decât ceea ce sunt: creştini când sunt români, slavi când sunt turci, ruşi când vor să rămână doar ortodocşi, dar niciodată ceva pe de-a-ntregul.

O zvâcnire de orgoliu imperialist-bizantin o are Cantemir (1672-1723) în Moldova. La fel ca Mihai Viteazul, după ce câştigă încrederea turcilor pentru a urca pe tron, semnează apoi imediat un tratat cu ţarul Petru cel Mare în aprilie 1711, care deja se afla în război cu otomanii. Se punea la dispoziţia Rusiei cu toată forţa armată. În schimb i se garanta graniţele Moldovei mari, cu specificaţia că aceasta va rămânea pentru totdeauna în stăpânirea lui Cantemir şi a urmaşilor lui.

Din păcate Constantin Brîncoveanu, domnul Ţării Româneşti (1688-1723), deşi îşi adunase oastea pentru luptă, ezită sa-i sară în ajutor, sa-şi ţină făgăduiala dată, iar ajutorul ruşilor fiind prea puţin numeros în oameni înarmaţi. Acestea sunt principalele motive pentru care Cantemir este înfrânt în trista bătălie de la Stănileşti din iulie 1711. Domnitorul şi cărturarul este nevoit să se refugieze în Rusia împreună cu numeroşi moldoveni, unde devine consilierul lui Petru cel Mare.

Trei ani mai târziu, Brîncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, erau decapitaţi la Istanbul, fiind acuzat de uneltire cu creştinii. Nimeni nu se mai întreabă dacă, tocmai datorită jertfei sale, nu cumva „s-a abandonat” securei gâdelui păgân prea uşor, împreună cu toţi fiii săi, exact datorită mustrării de conştiinţă resimţite de pe urma trădării faţă de Cantemir. Cert este că Biserica Ortodoxă îl va proteja sanctificându-l ca pe unul care s-a jertfit pentru credinţă şi – doamne câtă jertfă! – a hotărât şi moartea fiilor lui minori. Conceptul de jertfă, de sacrificiu, de abandon de sine, se absoarbe în sufletul românilor, cu atât mai abscons şi mai mistic cu cât se asociază sentimentului patriotic. Astăzi, în Sfintele Liturghii ale Bisericii Ortodoxe străbune, Brîncoveanu cu fiii săi este slăvit întru veşnică pomenire. Cantemir a rămas doar un cronicar prăfuit, citat când şi când doar de către istorici; colaboraţionist al ruşilor (culmea, ortodocşi şi ei), care, printre multe lucruri bune, a mai spus despre moldoveni că „Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă, în aşa măsură încât, când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură” (Dimitrie Cantemir, Descripţio Moldaviae, 1712). Evidenţa arată că nici nu se putea face altfel: jertfa lui Brîncoveanu – o cheltuială mult prea impresionantă pentru a rămâne nerecuperată de o biserică zidită pe un suflet temător, nevoitor de ridicare printr-o plutire mirată spre Dumnezeu, milostiv că încă există. „Miluieşte Doamne poporul Tău!”

Otomanii îşi pierd definitiv încrederea în domniile pământene şi impun curând pe cele fanariote. Astfel, „Tichia” bizantină urmează a fi purtată de Romanovi, prin Biserica Ortodoxă Rusă, începând cu Petru cel Mare, fondatorul Imperiului Rus.

Spaţiul carpato-canubiano-pontic devine de-acuma o imensă anticameră unde soliile işi ştergeau picioarele înainte de-a intra în sulemenioase audienţe spre Apus, sau spre Răsărit, ori un imens „urinatoriu” unde pelegrinii, în loc sa facă pe iei de frică, făceau pe noi.
_______________________________________
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ediţia a II-a revăzută, Editura Nemira, 1998, „Prietenii Ortodoxiei”.
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1988
Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
H.-R. Patapievici, Politice. Ediţia a II-a, adăugită, Editura Humanitas, 1997