Linia Hasdeu – Autohtonismul
“Pierit-au dacii?” “Doagele” învăţaţilor ardeleni

History seems created by people, but their history creates only the people bringing them in the situation, in which accepţiunea from a situation involving a hundred of small facts, only a single proves to be appropriate.

Istoria pare creată de oameni, dar Istoria îşi creează singură oamenii aducându-i în situaţie, în accepţiunea în care dintr-o situaţie, care implică o sută de mărunte fapte, doar una singură se dovedeşte a fi oportună.

Odată cu Unirea Principatelor şi mutarea centrului politico-administrativ la Bucureşti, intelectualitatea ieşeană se confruntă cu transformări de intensitatea unei crize. Se fac noi orientări de principii, unele cu încălcarea paragrafului 70 din Legea Intrucţiunii, care recomanda, pentru funcţiile publice, resurse autohtone. Prin autohton se înţelegea apartenenţa la un spaţiu anume, de-acuma accentul se prefigura transferabil pe apartenenţa spirituală la fondul etnic – un grup uman cu afinităţi cultural-lingvistice raportat la cultul strămoşilor.

Prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, prin care monarhii imperiali ai Europei nici nu bănuiau că doar îşi prelungeau agonia, trei judeţe din sudul Basarabiei revin Principatului Moldovei. Este momentul prielnic pentru tânărul Hasdeu să se declare cetăţean al Moldovei, denunţând autoritatea rusească. Peste un an se stabilea la Iaşi însoţit de 4000 de volume cu care spera să cucerească societatea cultă a oraşului. Paşaportul, expediat rupt consulatului rusesc de la Iaşi, avea să cântărească mai mult decât volumele în decizia „Departamentului de Culturi şi Instrupţiune Publică din Moldova”, de a-i încredinţa catedra de Istorie, Geografie şi Statistică, la Şcoala Reală de la Iaşi. Istoria, ca şi cronologie, reţine data trimiterii paşaportului rupt la consulatul imperial în anul 1860, după o călătorie a titularului la Chişinău şi Odesa, pe când, cealaltă faţetă a istoriei, aceea în care elementul timp se prezintă difuz (şi pe care unii autori o grafiază cu literă mare), constată evenimentul ca gest formativ de impunere al personalităţii lui B. P. Hasdeu.

De fapt, încă de pe vremea când scria studiul „Inelul şi năframa”, la numai 18 ani, în „Cuvânt înainte”, propunea o reinterpretare a istoriei româneşti , o rescriere, istoria fiind „Pia desideria ale ştiinţei şi ale naţiunei”. Iar apoi, enumerând pe cei mai cunoscuţi istorici ai vremii, exprimă de cât de departe suntem până la realizarea „ideei cuprinse în cuvântul istoria.” Istoria presupune „culegerea datelor, desluşirea lor în parte şi, în fine, clădirea edeficiului”, istoricul lucrând ca un arhitect ce „înrînduieşte” datele în forma „cea mai apropiată de idealul istoriei”. (B.P.Hasdeu, Istoria, în Foiţa de Istorie şi Literatură, I, Nr.1, martie 1860, p.1)

Într-un manuscris pe care l-a predat lui Kogălniceanu imediat după stabilirea lui la Iaşi, intitulat „Philosophie de la généalogie roumanie”, susţinea că, “La philosophie naturelle vient de reconnaître la Loi d‘atavisme. Les ancêtres transmettent à leurs descendents les plus éloignés certains traits physiques et moraux du caractère de race; la musique du song, d‘après l‘expresion du grand Calderon”. Menţionăm că atavism înseamnă, apariţia la descendenţi a unor particularităţi proprii ascendenţilor îndepărtaţi. Textul a apărut în “Din Moldova”, tom II, nr. 15, 1863. Pe lângă preocuparea pentru ştiinţa eredităţii, o altă idee prinde contur în mintea lui Hasdeu, aceea a determinării fiziognomice a caracterului uman, ilustrată în “Portretul lui Vlad-vodă Dracu” (Din Moldova, Nr. 17-19), lucrare cu care se consolida faima lui de – reţineţi! – scriitor ezoteric. Licenţa a fost preluată de către Hasdeu şi aplicată în concept naturist-istoric, de la fiziologul elveţian Lavater (1741-1801), care a încercat să interpreteze caracterul individului după expresia facială.

Fiziognomonia, ştiinţa despre care vorbim, denumită prin alăturarea cuvintelor “Physis” şi “Gnomon”, este cea dintâi erezie franceză din care s-a hrănit Comuna din Paris, Revoluţia Franceză de la 1789.
Gnomonul, la origine un cuvânt grecesc care denumeşte un instrument marinăresc prin care se determina direcţia nord-sud, naturală aşadar, ajunge adoptat de limba franceză pentru a desemna calea naturală a cunoaşterii, de fapt, un concept mai vechi neoplatonician (tot grecesc), în care prefixul “physis” este alăturat tuturor elementelor fireşti care s-are înscrie într-o expresie a ordinii prestabilite, naturale.

Physis, entitate sau concept de origine divină, de factură mitologică grecească, mai precis elenistică; evidenţiere iniţiată de hermetismul (h/ermetic) popular dintr-o percepere pesimistă a lumii, corespunde lucrurilor care pot fi cunoscute prin contact direct, bazat pe cele cinci simţuri.
După câteva luni de la numirea sa ca profesor, Bogdan Petriceicu Hasdeu, editează revista “Foiţa de istorie şi literatură”, cu care îşi propune a “pregăti calea unei istorii române”, în care să se regăsească “o armonioasă legătură cu viaţa comunităţei” (Foiţa de Istorie şi Literatură, Nr.1, martie 1860). Cât despre literatură, istoricul o plasează între istorie şi religie, având în vedere impactul asupra conştiinţelor. Sub acest aspect împărţea revista în două tendinţe: în prima parte, documente istorice, iar în a doua, texte literare.

În această revistă Hasdeu publică studiul, “Pierit-au dacii?”, cu care inaugurează o nouă orientare în cultura română: Autohtonismul. Pe parcursul a patru numere autorul demontează eşafodajul învăţaţilor vremii, în special al celor ardeleni, care susţineau originea exclusiv latină a poporului român. Asemeni istoricului roman Eutropius (Sec. 4, d.H.), reprezentanţii Şcolii Ardelene credeau în exterminarea poporului dac de către romani, negând astfel, din considerente politice, contribuţia elementului etnic autohton dac la formarea poporului român. “Dacă este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci în capetele doctorilor ardeleni” – scria Hasdeu în respectivul articol. Susceptibili de a le “lipsi o doagă”, învăţaţii ardeleni îşi jertfesc “doagele în folosul patriotismului”, de aceea “mincinoasă le e pretinderea, iaca totul!”.

Impactul şi riposta îl va speria până şi pe excentricul istoric. Comunitatea de intelectuali îl acuză de manifestări antinaţionale; “pernicioase(lor)” teorii; de “lipsă de temei ştiinţific”, în fond de “şarlatanie” şi de ceea ce putea fi mai grav pentru Hasdeu: de propagandă rusească (Steaua Dunării, Nr.103, 7 sept. 1860 şi Ateneul Român, Nr.1, 1860). Învinuire foarte jignitoare adusă autorului care susţinea că ar fi urmărit de poliţia ţaristă, pentru a-l deporta în Siberia, datorită sentimentelor filo-române. Ripostează că mai bine “mi-aş tăia limba şi mânile”, decât să se gândească la asemenea “planuri diabolice” (Foiţă de Istorie şi Literatură, Nr.5, iulie 1860).
O opinie echilibrată, în polemica autohtonistă, se poate argumenta a fi avut arhimandritul Neofit Scriban, care sesiza filonul pozitiv al unei astfel de interpretări a istoriei. Îi reproşa lui Hasdeu doar un “urât limbagiu (…) care adesea face oroare”, dar, “el merge pe un teren istoric” şi se cuvine a fi combătut pe acelaşi teren, în acelaşi registru. Într-un sfârşit, îi recomandă autorului să încheie “nefericitul articol (…) până când însă d-lui va ave prezumţia de a se face reformatorul istoriei române, precum îl cred eu, de nu cumva sunt amăgit” (Steaua Dunării, Nr.104, 8 sept. 1860).
Iar primul număr al Ateneului Român, organul oficial al Ministerului Instrucţiunii Publice, în notiţa de prezentare, se fixa ca obiectiv principal, “refularea nenaţionalelor” din “Pierit-au dacii?”, autorului rezervându-i-se o soartă asemănătoare “barbarismelor furişate în frumoasa noastră limbă” (Ateneul Român, Nr.1, 15. sept.1860).

Surprins de amploarea dezbaterilor pe marginea articolului, Hasdeu renunţă la a mai continua, iar curând şi revista îşi va înceta apariţia. În vara următoare, din dispoziţia lui Alexandru Ioan Cuza, de care se pare că-l lega o rubedenie îndepărtată, Ministerul Intrucţiunii Publice îi încredinţează misiunea de a participa ca delegat oficial al României la expoziţia arheologică din Polonia. Majoritatea studiilor ştiinţifice ocazionate de această misiune vor fi publicate, culmea, în paginile Ateneului Român, revista care nu demult îl ameninţa cu suprimarea intelectuală.

Dar consecinţele “nefericitului articol” îl va urmări toată viaţa şi va rămâne, obsesiv, în mintea generaţiilor viitoare. Elocventă este poziţia lui V. A. Urechia, principal acuzator în paginile de debut ale oficiosului Ministerului Instrucţiunii Publice, citat mai sus. Acesta, în anul 1867, în Românul, publică un studiu asupra oraşelor româneşti în care argumenta originea dacă a formelor de organizare a acestora, în contradicţie cu părerea sa de mai înainte. Hasdeu îl contrazice spunând că structura organizatorică a municipiilor s-ar revendica mai degrabă de la burgurile săseşti, ceea ce-l face pe V. A. Urechia să insinueze că „Orice s-ar zice, tot e adevărat că un popor, admiţând origini străine, s-ar pune sub conducerea lor, după cum şi indivizii nu pot…”, să se distanţeze de influenţa ţării unde au crescut şi învăţat. Aluzie la educaţia căzăcească a istoricului, care se declara foarte mâhnit de „Urbanitatea cea mai pariziană” a lui Urechia. (În Românul, Nr. din 19, 20, 21 iulie 1867)

Pornografia sau virilitatea spiritului

În şedinţa din 18 aprilie 1863, “Comitetul de Inspecţiune al Şcoalelor din România de-a Stânga Milcovului”, lua în discuţie morala profesorului B. P. Hasdeu care deţinea Catedra de Istorie şi Statistică a Colegiului Naţional din Iaşi, unde, director era Titu Maiorescu, cu care s-a aflat întotdeauna pe poziţii adverse, amândoi aspirând la calitatea de mentor al lumii literare ieşene. Dând curs unei plăsmuite sesizări ale unor “câţiva profesori”, V. A. Urechia, preşedintele organului de control, făcea caz de indecenţa şi echivocul limbajului folosit în nuvela romanţată “Duduca Mamuca”. Dispune efectuarea unei anchete.

Într-o înaintare trimisă profesorului Hasdeu, semnată, printre alţii şi de Titu Maiorescu, se scria că unii “profesori s-au plâns de frivolităţile răspândite în mai multe locuri în foaia dv. Lumina (Din Moldova)”. Ca urmare, “Comitetul are dreptul de a vă sfătui cu autoritate oficială să părăsiţi calea pe care aţi început a păşi în ultimele numere” (Stan Ilie, în Manuscriptum, Nr. 2, 1983).
O personalitate de geniu ca aceea a lui B. P. Hasdeu, îşi etalează întotdeauna slăbiciunile (nu defectele) ca pe nişte calităţi asumate deplin, cu atât mai mult când este vorba de predispoziţii fizice normale, naturale. (Pe această linie, plecând de la Fiziognonomie, din care s-a inspirat şi Iluminismul francez, se poate exemplifica şi “trăirismul” românesc Interbelic, facil atribuit doar unui singur om: Nae Ionescu, ca unic iniţiator.) În acest fel spiritul magnific validează un trup care nu se lasă mai prejos. Fie sexualitate, ori autocontrol prin asceză, sau calităţi fizice performante, acestea însoţesc întotdeauna anumite calităţi spirituale, iar beneficiarul nu va ezita să vorbească despre ele. În “Duduca Mamuca”, Hasdeu nu se sfieşte să uzeze de insinuări autobibliografice. Eroul nuvelei este student la o universitate rusească şi iubeşte în acelaşi timp o blănăriţă, o modistă şi o soţie de consilier şi se laudă cu experienţa sa erotică timpurie, rod al studiilor savante. Cunoaşte încă din copilărie, “ca pe Tatăl Nostru, meteorologia amorului”. Este convins de “patima femeilor pentru extremităţile bărbăteşti”. Şi dacă voieşti “cetitorule, să te iubească secsul, sau, cum zice d. Cipar, sepsul frumos? (…)”. Atunci, “Fii întotdeauna prea: prea în dreapta, prea în stânga, prea denainte, prea denapoi, tot prea şi prea , în bunătate, în răutate, în idei, în fapte, în vorbe, în aprindere, în răceală…” (Lumina, Nr. 10-14, an 1863).

La 15 mai 1863, Cristian Tell, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, despre care se spune că are fi trădat unele din idealurile Paşoptoştilor, înaintează domnitorului propunerea de destituire din postul de profesor public a lui Hasdeu. Al. I. Cuza este nevoit a confirma raportulul ministrului prin decretul din 18 mai: “D.(nul) B. P. Hasdeu, rămâne destituit de la postul de profesore public la Catedra de Istorie, cursul superior de la Gimnaziul din Iaşi”. Acelaşi Cristian Tell, sesizează şi pe ministrul justiţiei prin adresa nr. 14581/15 mai 1863, în care cere ca, “prin procurorul local, să binevoiţi a urmări conform legei înaintea tribunalelor asemenea scrieri scandaloase” (Manuscriptum, Stan Ilie, Nr. 2, 1983).

Procurorul Curţii Criminale din Iaşi, A. Botez, ticluieşte un “Act de acuzaţiune”, în care citează pasajele incriminatoare publicate în “Foaia Lumina”, din nuvela Duduca Mamuca, considerate a fi “frivole”, cu “jocuri de cuvinte cam uşoare”, “necuviincioase” şi cere a se aplica autorului “penalitatea prevăzută prin art. 50 din Legea de Presă (aut.-op. citată).

La procesul din 4 iulie au asistat peste 200 de oameni, simpatizanţi culţi ai istoricului. George Panu îşi aminteşte că “A fost o adevărată petrecere apărarea d-lui Hîjdeu în faţa justiţiei. A venit cu toată literatura pornografică antică şi modernă (…) şi ceasuri întregi a cetit bucăţi piperate din toţi autorii (…) n-a terminat pînă n-a făcut demonstraţia completă cum că “Mamuca” sa ar putea figura în colecţia pentru educaţia tinerelor fete. D-l Hîjdeu a fost achitat.” (George Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, Ed. Adevărul, 1908, 1910, pag. 252-253). Curtea Criminală este nevoită să încheie un proces verbal în care inculpatul “rămâne liber de răspundere”.

Acuzaţia de pornografie adusă lui Hasdeu, rămâne un exemplu clasic în care invidia profesională găseşte un aliat de nădejde în falsa pudoare, în morala găunoasă, atunci când argumentele polemice nu lovesc îndeajuns. Dialogul contradictoriu dintre intelectuali foloseşte adesea morala opiniei publice, când “terenul istoriei” – cum scria arhimandritul Neofit Scriban – tinde a se schimba, ori când se urmăreşte compromiterea unei persoane care nu poate fi acuzată într-un alt fel. Cu alte cuvinte, principiile moralizante ale mass (mulţi)-elor, care nu sunt deloc aceleaşi, sau, mai moale spus, nu operează aceleaşi constrângeri şi complexe în indivizi – devin arme redutabile contra popularităţii în creştere a unui autor capabil şi interesat de cu totul altceva decât principiul în care este atacat, şi merită a fi spus, “vulgul” poate fi egalitar prezent, atât în acuzator, cât şi în acuzat.
Profitând de numirea unui alt ministru în locul lui Cristian Tell, Hasdeu solicită să i se facă dreptate. Aprecierea pentru istoric a lui Vasile Alecsandri se materializează prin intervenţia pe care o face pe lângă noul ministru, astfel că, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte membru în Comisia Documentară, comisie care aduna material în vederea secularizării averilor mănăstireşti. Din comisie mai făcea parte, pe lângă alte două personalităţi, şi Filaret Scriban. Nu se reţine nici o relaţie de rudenie cu arhimandritul Neofit Scriban.

În 1863, Hasdeu se mută definitiv la Bucureşti. În septembrie publică în “Buciumul” lui Cezar Bolliac, argumente în favoarea instituirii unui regat sub domnia lui Cuza, dar şi impunerea votului universal, cu condiţia ca acesta să nu fie obţinut de Cameră, formată în majoritate de boieri retrograzi. Mai susţine şi împroprietăririi ţăranilor – o promisiune eternă în istoria României. Mai târziu, când se va descoperi un complot îndreptat împotriva domnitorului, ia atitudine şi critică aspru pe “roseto-boieri” – aluzie la C. A. Rosetti – , aceia care, “la chemarea Mântuitorului neamului românesc”, au votat împotriva împroprietăririi ţăranilor şi a reformei electorale. Dar dacă vechii boieri sunt împotriva lui Cuza, e o dovadă că acesta “tinde la democraţie, piatra mormântală a ciocoismului” (Aghiuţă, Nr. 27, 17 mai 1864). Flerul politic al savantului nu va fi dezminţit nici de data aceasta. Intuiţia sa fenomenală, bazată desigur pe cunoaştere: a istoriei, a oamenilor şi curentelor internaţionale, pre-vede, dar şi ajută la realizarea evenimentelor ulterioare. Surprinderea Puterilor Centrale, a Rusiei şi Imperiului Otoman, aflată cu ocazia “Unirii mici”, săvârşită prin alegerea concomitentă a lui Cuza de către cele două provincii româneşti, nu putea fi anihilată decât prin abdicarea domnitorului. Astfel se demonstra că unirea nu a fost efectuată doar de un singur om. Sacrificiul său, cu atât mai important că nu s-a lăsat asasinat, în obişnuitul obicei românesc, renunţând la timp la prerogativele domneşti, a făcut posibilă instituirea monarhiei, aducerea pe tron a primului rege român, conectarea României la gândirea europeană. Alexandru Ioan Cuza a murit şi el în exil – dar nu exilat -, la Heildeberg, în Germania, inima filozofiei germane şi mulţi români nu vor uita asta în momente confuze ale istoriei, aşa cum eu, că s-a născut la Huşi.

Dacă nu cătăm la amănunte, am putea spune că visul lui Tudor Vladimirescu s-a împlinit acuma, desigur, altfel decât şi-a imaginat pandurul. Nu eroii aleg istoria, istoria îi alege pe ei. Cine o fi Istoria?

Din nou, forţe politice şi personalităţi mai mult sau mai puţin conturate se năpustesc asupra lui Hasdeu – ghidul nostru în paginile de faţă -; se întrec cu toţii să-l arate ca fiind “venetic”, “străin de neam”, în slujba unor puteri străine, şi din nou se aduc în actualitate ideile expuse în “Pierit-au dacii?”. Nimic nu se economiseşte, când e vorba de a-l obliga pe istoric să producă mai departe.

Mircea Eliade, un continuator

Arhimandritul Neofit Scriban, reprezentantul unor convingeri exprimate în cel mai pur spirit româno-ortodox, se întreabă cum de se poate ca un asemenea “impostor” să-şi bată joc “impunimente” de cei mai “renumiţi istorici ai naţiunii noastre?”. Ruga apoi să se combată “asemenea scrieri funeste pentru viitorul legionarilor noştri (subl. nstr.) şi coloniştilor lui Traian”, iar toţi cei “care ţin o pană în mână”, să ia atitudine împotriva “acestui nou creştin (subl. nstr.) în istoria românilor” (Art. Arh. N. Scriban a apărut în Reforma, Nr. 29, 9 apr. 1864). Se face din nou referire la educaţia rusească a istoricului. Însă acuma, insinuarea atingea şi sfera religiosului. Istoria şi religia merg mână în mână, se combină, se juxtapun. Dacă ne întrebăm însă dacă Hasdeu a avut totuşi aliaţi, ori dacă el a vrut vreodată să aibă aliaţi, se aminteşte doar atât: Consiliul de Miniştri hotăra, la 29 mai 1864, suprimarea revistei “Aghiuţă” – titlu sugestiv! -, foaia în care Hasdeu se exprima public, “care nu încetează a cădea în licenţe şi indecenţe”, care aduc atingerea “moralităţii publice” (Monitorul Oficial, Nr. 121, 1/3 iunie 1864).

Hasdeu nu avea să rămână foarte mult timp fără ocupaţie. Capacitatea sa intelectuală incita la a fi uzitată, sau uzată. N. Kreţulescu, noul ministru al Justiţiei, Cultelor şi Înstrucţiunii Publice, îi propune editarea undei reviste subvenţionate: Arhiva Istorică a României, revistă care urma să devină cea mai importantă publicaţiei istorică a vremii. Visul lui Hasdeu de a lucra cu Istoria pare să se împlinească. Aici îşi propunea să reproducă “toate documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română” (Arhiva Istorică a României, Nr. 1, 8 aug. 1864). Totodată anunţa alcătuirea unui dicţionar al tuturor cuvintelor româneşti vorbite vreodată, de-a dreptul gigantesc. Pentru litera “a” va lucra 8 ani, când prezintă două volume a câte 1200 de pagini fiecare.
A continuat să trăiască fără a se dezminţi: fiind întotdeauna prea, “tot prea şi prea”, pentru că o logică neomenească îl îndemna la neînţelese excese. Conform aceleaşi incomprehensive logicităţi, în care timpul nu are nici o importanţă (prezent doar ca element coercitiv), la aproximativ o sută de ani de la naşterea sa, un alt neobosit “prea”, Mircea Eliade, scormonea în lăzile de la Arhivele Statului aduse de la “Castelul din Cîmpina”, printre sutele şi miile de pagini, “unele doar cu câteva cuvinte scrise, «mesajele» trimise de Iulia în timpul şedinţelor spiritiste” (Mircea Eliade, Memorii, Ed. Humanitas 1991, p. 351). Se documenta în vederea editării unei ediţii a operelor Hasdeu. “Vorbindu-i de nedreptatea strigătoare la cer că nu există o ediţie completă a operelor Hasdeu “ (op. cit. p. 305), Nae Ionescu se oferea să-i plătească el 5000 lei lunar pentru cercetări. Unde să căutam o similitudine? Dacă aplicăm acea logică răsturnată, sau inversată, profesorului de logică şi metafizică Nae Ionescu, cum s-ar putea plasa afirmaţia arhimandritului Neofit Scriban referitoare la “scrierile funeste pentru viitorul legionarilor”? Uneori oamenii spun, sau scriu lucruri fără sens. Şi apoi cine acordă sensul? Pare a fi un dialog simbolic, lipsite de durată şi însufleţire: Nae Ionescu, Neofit Scriban, Hasdeu, Mircea Eliade, cu toţii ieşiţi din timp – dialogând ilizibil, mijlociţi de faptele Istoriei, aceea care are tot timpul din lume pentru a se înfăptui.

Oare nu cumva am deturnat puţin îndemnul lui Hasdeu, acela de a fi “tot prea şi prea”?, pentru că, dacă ne gândim bine, se referea la relaţia pe care are trebui să o ai cu “sepsul frumos”, cum zicea primul mare lingvist român, învăţatul ardelean Timotei Cipariu (1805-1887) – la relaţia dintre bărbat şi femeie, la eros, şi cine zicea, despre eros, că e o “pulsaţie” care mişcă şi motivează lumea să existe, alături sau în substituţie cu magia? Rămâne de văzut. Să rămânem în timp. Să nu ne lăsăm ispitiţi. La data când Eliade se afla la Arhivele Statului, eroul la care se face referire nu se născuse încă.

Linia Eminescu. Românismul

Bogdan Petriceicu Hasdeu a primit la naştere, prin botezul înfăptuit în confesiune ortodoxă, numele de Tadeu, după numele bunicului său, Tadeus, care se traduce prin “Dăruit de Dumnezeu” (Ta – Deus), din latină, iar forma fonetică slavizată transformă numele în “Bogdan” (Cicerone Poghirc), nume pe care Hasdeu îl va adopta mai târziu. Născut la 26 februarie 1838, în Cristineşti, ţinutul Hotinului; părinţii lui, Alexandru şi Elisaveta, erau chiar proprietarii satului. Se presupune că în anul naşterii primului ei copil Elisaveta să fi avut doar 14 ani. Cu certitudine Alexandru avea 27. Controversele asupra datelor cronografice persistă justificat, atât asupra părinţilor, cât şi asupra lui Hasdeu însuşi. Pe-atunci Cronos plutea ambiguu, nu pregnant în celule ca astăzi.

Ambiguă se întâmplă să fie şi recuperarea, sau atribuirea unei descendenţe evreieşti a lui Hasdeu. Acuma riscurile unei cercetări s-au mai atenuat. Referirea la apartenenţa sa iudaică, operată de-a lungul perioadelor de timp, de către intelectuali şi politicieni, poate fi astăzi făcută mai cu detaşare.
Dacă coborâtorii lui Hasdeu sunt sau nu sunt evrei e mai puţin important. Dar într-o economie a spiritului istoricist aplicată, e mai important de cercetat dacă Hasdeu şi-a dorit o astfel de ereditate, dacă a “creat evreieşte”, sau dacă Mircea Eliade a reclamat lipsa “Operelor Complete Hasdeu”, într-un gest de recuperare şi asimilare în cultura română a unei importante personalităţi, marginalizate de obstacolul unei anumite nedezvoltări a spiritualităţii autohtone. Alegem dihotomia Hasdeu-evreu, pentru a exemplifica făurirea, sau suprapunerea de curente justiţiar-represive, peste fapte istorice autonome, din alte sute de cazuri, doar pentru motive de liniaritate epică. Exemple sunt cu carul.

Este cert că Hasdeu a căutat întotdeauna să-şi dovedească românitatea, exagerând uneori cu apologetica unei apartenenţe etnice româneşti a strămoşilor săi, etalând patriotismul acestora cu insistenţă suspectă, cu exagerări, dealtfel justificate, tatăl său fiind unul din făuritorii Academiei Române. Şi asta pentru că, în confruntări politice, alogenitatea sa presupusă era principalul contraargument al adversarului politico-intelectual, Hasdeu simţându-se adesea obligat în aşi dovedi apartenenţa etnică românească şi patriotismul nemăsurat.

Şi ca tabloul să fie complet nu se poate trece cu vederea “mistica patriotardă” pe care o acordă Hasdeu căsniciei sale, o interpretare exemplară a ceea ce încercăm a demonstra. Soţia sa este Iulia, născută Falicz, de loc din Roşia de Munte, Ţinutul Moţilor despre care “Acţiunea” din noiembrie 1908 (Nr.1707), scria: “În copilăria sa, Iulia Faliciu, luase parte şi la Revoluţia lui Avram Iancu. (…) Cu acest prilej, un glonte puţin cavaleresc i-a izbit piciorul şi toată viaţa a purtat urma ranei vindecate.” (În onomastica română, cu ocazia căsniciei celor doi, apare în Registrul Stării Civile, transcris: Falinciu. Se presupune că numele de familie i-a fost maghiarizat pe vremea ofensivei asimilării cu orice preţ a populaţiilor străine de către Austro-Ungari). Nu importă că la data Revoluţiei Paşoptiste, Iulia nu putea să fi avut mai mult de 9 ani, conceptele unei cercetări ştiinţifice bazate pe etelism (curent filozofic germanic bazat pe voinţă şi nu pe spirit), dominau realitatea speranţei de reîntregire naţională, alături de îndemnul la deşteptare insuflat de Iluminismul francez. O realitate, aplicată sau interpretată în epoci diferite poate fi falsă.

De fapt, textul din „Acţiunea”, în care se eroifica participarea Iuliei la revoluţia Iancului, nu se baza pe nici un document. Iuliu Dragomirescu, autorul articolului se folosea de uzanţa pamfletului pentru a glorifica patriotismul lui Hasdeu, preamărit prin căsnicie.

Prin căsnicie, Hasdeu se consideră „întreg şi luminos” şi atribuie fericitului eveniment următoarele sale rezultate intelectuale. „Chiar în anul cununiei, eu am publicat cele trei conferinţe care făcuseră o mare impresiune: «Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului israelit», apoi «Trei ovrei», «Industria naţională, industria străină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei» şi, în fine, «Jupînul Moise a lui Alecsandri»” (B. P. Hasdeu, O nevastă româncă, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, 1903). Contrar unor interpretări ulterioare, Hasdeu îşi exprima dorinţa de unire a Transilvaniei cu Vechiul Regat, nu numai – idealist vorbind – prin găsirea jumătăţii de viaţă chiar în această provincie românească, dar el şi preia, aproape involuntar, cu geniu însă, teze care ţin de societatea capitalistă, aflată cu mult mai dezvoltată în Transilvania decât în celelalte provincii.

Şi cum, în acele timpuri lipseau ideile lui Max Weber, acela care a demonstrat că succesul capitalismul în Occident s-ar datora protestantismului – singura interpretare plauzibilă a economiei de piaţă nu se putea deţine decât cu ajutorul spiritului iudaic de a economisi, de a produce capital. Astăzi, în treacăt fie spus, explozia economiilor asiatice demontează teoria lui Max Weber, dar nu-i invalidează aplicabilitatea la vremea publicării ei. Ideile, ca şi oamenii care rămân îngheţaţi într-o singură convingere, au ceva suspect de apărat.

În broşura prin care îşi anunţa candidatura la electoralele din anul 1884, B. P. Hasdeu scria despre familia Iuliei că: „Aproape întreaga familie a pierit la 1848, în lupta contra ungurilor.” Şi în „O nevastă româncă”, scria: „Tu eşti moldovean, eu sunt ardeleancă, Lilica este munteancă; locaşul nostru prin întemeietori şi oaspeţi va fi dară o miniatură a Daciei.” După cum se înţelege, o cita pe soţia sa, iar Lilica este fiica lor, Iulia. Capitalul politic obţinut prin susţinerea idealului Marii Uniri, pregnant prezent la toţi românii din toate provinciile româneşti, validează ideile din „Pierit-au Dacii?”, dar cu siguranţă într-un mod subliminal, la nivel de inconştient colectiv, din cauza presupusului său statut de străin, de neetnic, dar şi datorită polemicii cu învăţaţii ardeleni. Iată cum conceptul marii Dacii – dar să nu uităm: Dacia necreştinizată, adeptă a cultului lui Zalmoxis -, pătrunde insidios în sufletul românesc.
Datorită trecerii în nefiinţă a consoartei sale, Hasdeu ţine o conferinţă în Aula Academiei Române intitulată, “O nevastă româncă”, cu scopul de a-i evoca spiritul. Nu se ştie din care motive, să înţelegem că ar fi din conjuncturi politice, unii din colegii lui din Academie declanşează o campanie prin care încercau a aduce dovezi că Iulia nu a fost româncă, ci unitarie, adică de rit Greco-Catolic. În anul 1903, văduva Eufemia Caianu, îi scrie academicianului Hasdeu că, “D-nii Sclavici (sic!) şi Bianu” au abordat pe părintele Sima, pe care l-a şi plătit, pentru a afla date despre Iulia, “Că nu a fost româncă, ci unitarie. (B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, vol.1, p. 137) Numele lui Ioan Slavici, este intenţionat scris “Sclavici”, în binecunoscutul mod de persiflare haşdeean, dovadă că respectiva femeie văduvă era o atentă admiratoare a istoricului. Prin “Sclavici”, femeia arăta raportul pe care scriitorul transilvănean îl avea faţă de aceia care încercau a dovedi falsul patriotism al lui Hasdeu.

Este vorba de Ioan Slavici (1848-1925), despre care I. P. Culianu scrie că, în opera sa transpare un alt fel de realism, acesta fiind “prea puţin romantic”, că pentru el “capitalismul este o realitate”, şi nu o utopie, datorată, în special, calităţii sale de supus austro-ungar. Desigur, convingerea apare la Culianu ca o consecinţă a însuşirii tezei lui Max Weber. Dacă urmărim ultimele tendinţe epistemologice, din competenta “mitanaliză” a lui Culianu, rămâne “calitatea” lipsei elementului “prea puţin romantic” din caracterul lui Slavici, ceea ce, aplicat la un întreg românesc, înseamnă cam acelaşi lucru.

De remarcat că Ioan Slavici a fost susţinătorul lui Titu Maiorescu în Transilvania. Şi ca să cartografiem epoca, se cuvine a se insista pe relaţia dintre Hasdeu şi Maiorescu, definitorie pentru formarea curentelor politice şi culturale antebelice, cu influenţe clare în perioada interbelică.

Cultural-naţionalismul. Linia T. Vladimirescu

Acuzaţia de pornografie, scrieri licenţioase, este susţinută din umbră de Titu Maiorescu, pe care Hasdeu, la un moment dat îl numeşte „profesorul damelor” – şi transformă relaţia celor doi într-o continuă hărţuială. Farsele literare jucate de Hasdeu, adevărate bombe mediatice, vor modela conştiinţa publică. Într-un rând, vroind să demonstreze simpatiile israelite ale lui Maiorescu trimite „Convorbirilor Literare”, revista junimistă, o poezie semnată M. I. Elias. Aceasta este înserată în paginile revistei (Nr. 10, 15 iul. 1871), pe deasupra romanizează semnătura: M. I. Iliasu – ceea ce-l face pe Hasdeu să spună că, „Nu-mi trebuie decât să subscriu evreieşte şi să zic că am tradus din nemţeşte”, iată tot ceea ce ar trebui făcut pentru a accede în rândurile „Noii Direcţii”; singura condiţie clară: „Să nu cuprindă nimic românesc” (Columna lui Traian, Nr. 30, 11 aug. 1871). Vrea să spună Hasdeu că, iată de fapt cine este cu adevărat antinaţionalist.

Deconspirarea „galimatiei” o făcea în preziua festivităţilor de la Putna. Iar după „insuccesul” acestei mari sărbători naţionale scria: „Nu a fost o sărbătoare în memoria lui Ştefan cel Mare, ci o crudă parodie ţesută şi pusă în scenă de şcoala cosmopolită din Iaşi, sub perfida conducerea d-lui Maiorescu (…) înverşunat profanator a tot ce neamul românesc are mai scump pe lume.” (Columna lui Traian, Nr. 32, 30 aug. 1871).

În 1869, studenţii bucureşteni, înfiinţaseră societatea „Românismul” şi îl invita pe Hasdeu a fi preşedintele acesteia. Aşadar, polemizând cu Maiorescu, Hasdeu susţinea puncte de vedere acceptate de această societate cultural-naţionalistă. Aşa cum se întâmplă şi pe 4 iulie 1871, la adunarea de pe Câmpia Cotrocenilor din Bucureşti, ocazionată de împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Tudor Vladimirescu, când în „Discursul de deschidere” a vorbit despre semnificaţia jertfei domnului Tudor, anticipând o întreagă escatologie bazată pe sacrificiu, care, alături de iubire, va sta la baza Mişcării Legionare.

O altă farsă literară, evocată de junimistul N. Gane sub cupolele Academiei Române, în anul 1909, ca pe o întâmplare supusă hazardului de „a fi acuzaţi de germanofilism” şi de „tendinţă antiromânească”, farsă care avea să întregească nemăsurat şi sensibil direcţiile politice, este următoarea: În momentul preluării conducerii „Revistei Literare şi Ştiinţifice”, Hasdeu promite că în curând va determina „aşa numita >” să-şi recunoască nulitatea în modul cel mai solemn (1876). Astfel că expediază „Convorbirilor Literare” poezia „La noi – E putred mărul”, în care încifrează acrostihul „La Convorbiri Literare”. Poezia era dedicată lui Vasile Alecsandri şi era semnată sugestiv, P. A. Călescu. Ironia face ca, în cadrul Junimii, poezia să fie lecturată de însuşi Eminescu care o recomandă spre publicare, dar tot el să observe în ziua apariţiei revistei, când era prea târziu, nemaivăzuta păcăleală. Mai mult decât atât, prin modificarea versului 6 din poezie se schimbă şi acrostihul, care suna cât se poate de germanesc acuma: „La conforbiri Literare”!

La 3 ianuarie 1868 se citeşte în cadrul sesiunii Parlamentului Român, „Mesajul Domnesc”, cu ocazia urcării pe tron a domnitorului Carol I, în care, viitorul rege recunoaşte o problemă, „ce în zilele din urmă a devenit foarte delicată: cestiunea israeliţilor.” Dar cum naţiunea română a dovedit de-a lungul timpului umanitate şi toleranţă religioasă, speră că acestea vor fi actuale şi în timpul domniei sale.

Hasdeu sesizează că introducerea acestei chestiuni în „Programul Domnesc”, nu numai că este o imprudenţă, dar este şi o falsă conflictualitate aplicată caracterului poporului român; aceasta, problema antisemită, este importată odată cu domnul străin, aşadar inexistentă în curentul de opinii autohton. Poziţia sa asupra „domniii străine” se va contura foarte clar în următorii ani, când, „dacă până la abdicarea silită a lui Al. Ioan Cuza erau ameninţate doar libertatea, după chemarea în fruntea ţării a prinţului de Hohenzollern este ameninţată însăşi naţionalitatea.” (B. P. Hasdeu, Suveniri din actualitate, în Columna lui Traian, Nr. 52, 19 oct. 1870).

Cu alte cuvinte, lupta lui Tudor Vladimirescu pentru eradicarea domniilor străine susţinute de ciocoism, pare definitiv pierdută; şi asta nu trebuie să uite domnitorul Carol întâiul, că în comparaţie cu monarhiile ţărilor europene cu tradiţie, el este un „domn al românilor ales de naţiune, iar nu scoborât la tron prin decret divin” (Un amic a lui Traian; De la 1859 până la 1869, în „Traian”, Nr. 55, 11 sept. 1869). Hasdeu nu ne dezminte nici de data aceasta, dă tonul la transformarea unui vechi concept: ciocoismul, care se va camufla treptat şi insesizabil în „Camarilă”, termen consacrat cu forţă pe perioada domniei celuilalt rege Carol, al doilea. Camarila desemna toată pleiada de zeloşi susţinători, de protejaţi, de afacerişti oportunişti în marea lor majoritate de origine străină, aduşi de regele Carol al doilea în efortul său de a moderniza o Românie înapoiată.

Referirea la „cestiunea israelită” din mesajul viitorului rege îl provoacă pe Hasdeu de a scrie eseul „Istoria toleranţei religioase la români” (Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1868), în care declară că „Toleranţa religioasă este în România nu numai o actualitate a secolului, ci încă o sacră moştenire lăsată de strămoşi, o consecinţă a trecutului naţional, o tradiţiune istorică.” (Op. citată). Iar argumentul cel mai ideatic, mai controversat, mai incitant se referă la la o anumită atitudine laică a poporului român, pentru că „dintre toate popoarele creştine, numai şi numai românii, din momentul în care apar pe scena istoriei ca o naţionalitate separată şi până în ora de astăzi, n-au dat naştere nici unui sfînt.” (Op. citată). Dacă Hasdeu argumenta lipsa sentimentului extremist religios astfel, Cioran deplîngea că „România este o ţară fără profeţi”, o ţară în care „nimeni n-a trăit realităţi viitoare” (Schimbarea la faţă a României, Humanitas, 1990, pg. 49), o ţară în care „ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă.” (Op. citată, pg. 79).

Să nu ne lăsăm înşelaţi de poziţia lui Hasdeu exprimată în „Istoria toleranţei religioase la români”. Ideile opinatoare se nasc din contradicţii flagrante. În 1870 adresează „Monstruasei coaliţii” (Sintagmă găsită de Bolliac, dar impusă publicului de Hasdeu), pe care o acuza de cosmopolitism şi idolatrie şi, „adunată în jurul autoritarismului regelui Carol I” – îndemnul: „Lepădaţă-vă de Satana”!, când aceasta – Monstruasa Coaliţie – , „pledează cu neruşinare asupra împământenirii evreilor” (Columna lui Traian, Nr. 1, 2 martie 1870).

B.O.R. şi sechestrarea lui Iisus în biserică

Dar cea mai curioasă şi mai neobişnuită luare de poziţie, din perspectiva susţinerii unei dihotomii naţionaliste, ori în ceea ce priveşte însuşirea de către unii intelectuali a unor exprimări ultranaţionaliste, este aceea din 13 noiembrie 1898, când, interpelând conducerea Academiei Române se năpusteşte cu o furie nemaivăzută asupra Sfântului Sinod, pe membrii căruia îi numeşte „Cioclii(lor) religiunii şi ai creştinismului” şi aduce cea mai nietzscheeană opinie spusă vreodată de un creştin răsăritean, atât cât ar fi putut fi ea exprimată într-un spaţiu ortodox: „De o mie cinci sute de ani şi mai bine călugării sunt aceia care au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfîntul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţienească”. Biblia lui Şerban, a fost tradusă de doi laici, pe vremea când „România avea fericirea de a nu avea Sinod.” (Analele Academiei Române, tom VI, 1883-1884, pg. 77-78). Atacul suna atât de periculos, încât colegii săi din Academie insistau ca intervenţia sa să nu fie consemnată în procesul verbal, un lucru cu atât mai neobişnuit. Biserica, prin Sfîntul Sinod, nu reacţionează. A pierdut şansa de a-l afurisi sau excomunica pe Hasdeu, de a aglomera resentimente de acest fel asupra unei singure conştiinţe, cu atât mai bine – intelectuale, istorice şi mai ales, presupus alogene. Dar B.O. apreciază fărădelegile mai întâi în aspectul lor sub forma de păcate în faţa lui Dumnezeu şi mai apoi de delicte bisericeşti. B.O. nu a aruncat niciodată „Anatema”, nu a făcut inchiziţie, nu a vândut „indulgenţe”, nu a adunat averi pentru sine; B.O. primeşte în sânul ei pe cine vrea, când vrea, aşa cum oricine poate să se dezică de ea fără un risc exprimat clar. Pedeapsa rămâne întotdeauna înfiptă subliminal în conştiinţa greşitului. E mult mai cumplit decât se poate argumenta de către un mânuitor al tipăriturilor.

Acestea şi încă multe altele rămase neexpuse aici, nu numai că obligă la luări de poziţie care angrenează formarea de curente politice, în egală măsură în care şi personalităţile vremii se formează făurind viitorul, dar mai cu seamă viaţa lui Hasdeu este purtată de un val al întâmplărilor care par evadate din realitate.

Orice polemică ştiinţifică era rapid demontată, datorită imenselor cunoştinţe şi a combatitivităţii deţinute de Hasdeu. Polemiştii, care se întâmplă a fi şi politicieni, îşi înşusesc şi reclamă un patriotism din ce în ce mai exaltat, un naţionalism al sângelui dovedit a fi mai uşor de întreţinut într-o confruntare de idei.

Merită amintit că datorită prieteniei cu Alexandru Candiano Popescu, cel care a proclamat aşa zisa „Republică de la Ploieşti”, din 8 august 1870, Hasdeu este arestat. Ca ziarist îi luase apărarea exprimând într-un articol că ploieştenii întrec pe locuitorii celorlalte oraşe ale ţării „dar nu în independenţă, încă în martiriu” (Columna lui Traian, Nr. 8, 26 martie 1870). A stat închis doar 5 zile. Într-un loc susţine peremptoriu că ar fi fost încarcerat timp de 8 zile (I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau setea de absolut, Ed. Vestala, 2001, Pag. 308). Se pare că numerotarea greşită a zilelor lipsite de libertate capătă sensuri în care enumerarea diferă.

Hasdeu reinventat. Ireal vs. Natural

Reactualizarea discuţiei asupra apartenenţei etnice iudaice a lui B. P. Hasdeu s-a aflat, nu întâmplător în anii ‘30 interbelici. Informaţia îl cuprinde şi pe bardul Vasile Alecsandri. Dealtfel pe cei doi i-a legat un mod de afiliaţie mai presus decât o simplă prietenie. Trimiterea celor doi spre origini evreieşti apare într-un discurs de-al marelui viitor lingvist Constantin Graur (1900-1988), reluat în „Dimineaţa”, într-un articol eveniment din data de 24 aprilie 1930, intitulat: „Mare adunare publică la Cernăuţi”. A doua zi informaţia este reluată tendenţios într-un articol nesemnat din „Glasul Bucovinei” – „Hasdeu şi Alecsandri coborâtori din evrei” (25 aprilie 1930). Pe când ziarul de limbă germană „Czernowitzer Allgemeine”, preia informaţia ca pe o veste bună.

În ceea ce o priveşte pe bunica sa, argumentaţia se sustrage speculaţiei. Tadeus, bunicul istoricului, o cunoaşte pe aceasta în Polonia. Provine dintr-o familie de evrei pe nume Maşiţki. Căsătorindu-se, cei doi fac compromisuri: Tadeus renunţă la catolicism, despre care spune că părinţii au fost obligaţi a o îmbrăţişa, iar soţia sa se converteşte la ortodoxism, religia unei rude importante: domnitorul moldovean Ştefan Petriceicu. La botez primeşte un nou nume: Valeria. Primul copil al celor doi, Alexandru, născut la data de 30 noiembrie 1811, este tatăl lui Hasdeu. Precoce şi înzestrat cu o memorie prodigioasă, îl anunţa practic din punct de vedere intelectual pe eroul nostru.
O altă variantă, care nu se susţine pe documente, este aceea susţinută pe baza informaţiilor lăsate de Dimitrie Cantemir. Acesta citează mărturii orale şi mai ales pe acelea ale lui Miron Costin, prin care afirmă că neamul Hasdeu ar fi emigrat din Spania în timpul reginei Isabela (1474-1504), numită şi prigonitoarea evreilor.

Mai aproape de zilele noastre, Aron Pumnul (1818-1866), profesorul lui Eminescu, admite că începuturile neamului „Hăjdău” urcă pînă în anul 1492, perioada prigoanei declanşate de către Ferdinand Catolicul, soţul reginei Isabela. Deasemenea, istoricul şi lingvistul Aron Pumnul mai pune în circulaţie o versiune contradictorie, dar înţeleasă dacă amintim că profesorul era de origine transilvăneană, aceea bazată pe legenda călăreţului cercetaş Huşid. Trimis de către regele Arpad al ungurilor, cuceritorul Panoniei, să exploreze zona de dincolo de munţi, prin anul 907. Huşid, îndrăgostit de zona aceasta, îl va însoţi mai apoi pe descălecătorul Dragoş, întemeietorul Moldovei. Din alăturarea lui Huşid cu Deus – latinescul de la Zeu/Zeus – s-a fi format numele Hasdeu.
B. P. Hasdeu cunoştea toate variantele în circulaţie referitoare la etnicitatea strămoşilor săi, dar nu confirmă, dar nici nu infirmă explicit nici una dintre ele. Pe scutul moştenit al familiei apare heraldic un cal sub care stă scris, „Deus”, iar Hasdeu nu ezită să popularizeze însemnul. Încurajează în special orice referire la vechimea neamului său.

În „Istoria toleranţei religioase în România”, istoricul nu face decât să consemneze episodul prigoanei evreilor din Spania: „Sub loviturile creştinilor, toată urgia cerului, prin organul regelui Ferdinand, poreclit cel Catolic (…) încât numai în anul 1492 opt sute de mii de evrei au fost siliţi a părăsi regiunea Esperiadelor, căutând un refugiu în alte ţări mai puţin fanatice (pag 179). Mai mult, în partea de note a eseului menţionează o lucrare intitulată, „Notice sur Abou-Jausouf Hasdai Ibu-Shaprout, Paris, 1852” (subl. nstr.), iar anologia fonetică Hasdai – Hasdeu, nu ar fi trebuit să-i rămână indiferentă tocmai lui, filolog avizat, poliglot recunoscut. Doar dacă nu ar fi citat aluziv respectiva lucrare; intenţia autorului rămâne ambiguă, e una din calităţile sale.

Când e cazul să-şi declare principiul politic afirmă că acesta „a fost întotdeauna de a combate boierismul şi iudaismul pe pământul românesc, apărând sărmana opincă” (În Românul, 18 noiembrie 1867, „Domnului director al ziarului Românul”, de B. P. Hasdeu. Op. citată de I. Oprişan, B. P. Hasdeu sau setea de absolut, Ed. Vestala, 2001, Pag. 270). În altă parte, în programul ziarului „Traian”, afirmă că speră ca toate fracţiunile politice, care au ca program, ca principii, „armarea ţării” şi „stăvilirea şi înfrângerea invaziunii jidoveşti”, să-i fie alături (Traian, Nr. 56, 13 septembrie 1869).
Cum se poate ca în acelaşi an, într-o primă fază să exulte toleranţa religioasă a poporului românesc, dar apoi, când e vorba de a câştiga capital electoral, să apeleze la mesaje xenofobe? Confuzie? Inconsecventă? Evanescenţă? Mai degrabă este propria sa victimă. Nu e vorba de oportunism, sau de tendinţe antisemite evidente, ci de a se supune unor principii pe care el le-a cultivat în oameni şi care pot fi rezumate în „Autohtonism” – promovarea valorilor etnice naţionale -, curente politice pe care Hasdeu doar le-a canalizat conform cu principiul emancipării popoarelor descătuşate de către Revoluţia Franceză. Când se adresa boierimii, clasei conducătoare, preamărea ospitalitatea şi toleranţa, neuitînd să lase impresia că el însuşi, la fel ca strămoşii lui, găsise un cuib primitor în sânul neamului românesc, dar când mesajul era adresat maselor largi ţărăneşti promitea coagularea forţelor care se opun „invaziunii” străinilor, recte jidanii. Cum ar putea fi explicată ştiinţific (în spiritul aceleiaşi Revoluţii Franceze) o astfel de poziţie flagrant contradictorie? Într-un singur mod: prin vulg. Vulgul era la romani tot ceea ce caracteriza plebea provinciilor: îmbrăcămintea, limba, comportamentul, credinţele etc., iar Hasdeu era cel mai fin observator al imaginalului ţărănesc românesc. În altă formă, emanciparea populaţiilor ignorante se înscria perfect în tendinţa europeană neoplatonicistă care opunea irealului, naturalul – concepţie preluată şi de N. Iorga prin „Sămănătorism”.

Starea spirituală a maselor largi ţărăneşti care pot fi extrem de primitoare, dar în acelaşi timp să aplece urechea la mesajele xenofobe, justifică cumva sărăcia în care acestea trăiesc, dar fără ca aceste două atitudini să devină serioase, la modul tare. Devenind tari, s-ar anula una pe cealaltă şi atunci pauperitatea, care rămâne un lucru cât se poate de natural ca şi consecinţă, ar rămâne nemotivată, deci major angoasantă. Cum, firesc, tendinţa unei atitudini este aceea de a deveni serioasă, prin eşec aceasta se transferă în misticism; imaginalul uman o recuperează astfel justificativ. Aşadar mistica rămâne o formă de conservare şi de motivare a unei naţii complexate de prea multe eşecuri; folclorul, ritul popular preia foarte multe din aceste fobii ca un depozitar de energii pe care generaţiile viitoare le vor exploata pozitiv. De aceea mistica poate avea la un moment dat conotaţii negative, din cauza deşeurilor unor caractere de învinşi regăsite acolo; dar pozitivist aplicată, mistica reprezintă exact motivarea actelor prezente.

Pricop Cezar