În „cuvânt înainte” (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ediţia a II-a revăzută, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.), într-o notă de subsol, traducătorul scrie că, în dactilograma originală a manuscrisului, o pagină este barată cu o „linie diagonală roşie, subţire”. Reproduce apoi acea pagină, în continuarea textului, „nefiind sigur de intenţia autorului”, cu toate că aceasta, intenţia, este mai mult decât evidentă, mai ales pentru cineva familiarizat cu opera, dar în special cu viaţa lui I.P. Culianu, aşa cum este Dan Petrescu.

După lecturare îmi dau seama de ce a procedat aşa: în dorinţa lui de a nu fi subiectiv, impactul notei este totuşi cu mult mai puternic, nu ştiu dacă acesta a fost un gând ascuns al traducătorului. Totul se impune analizat cu atenţie, în mod autonom; pagina aceasta susţine în stil comprimat – într-o jumătate de foaie – o întreagă epopee a vieţii lui Culianu, aflat în zbuciumul, la umbra, în lumina personalităţii acaparatoare a lui Mircea Eliade.

Textul face parte dintr-un studiu inedit, scris în franceză, între anii ’82-’83, intitulat Mircea Eliade necunoscutul, ce ar fi urmat să apără într-o carte de convorbiri şi aici se află lucruri despre care nimeni nu poate pune sub semnul dubiului „intenţia autorului”, dar nu numai atât, în aceste câteva rânduri se află înscrisă toată povestea „ultimului Culianu”, aşa cum s-a exprimat Patapievici. La ce bun să cauţi argumente aiurea, ori să cazi în hermeneutici sofisticate, în patima vorbitului (citeşte scrisului) din vârful limbii, când adevărul se află la degetul mic, în acestă „linie subţire”, şi roşie, prea. Aici, Culianu, descrie problematica multor situaţii în care unii, mulţi, tot scormonesc. Fiecare cuvânt concretizează, este purtător de sens, de parcă autorul şi-ar fi schiţat toată biografia, ca un subiect de roman, temă pentru urmaşi. Până şi linia roşie! – un avertisment? Sens unic? Drum fără întoarcere? O să vedem.

Iertată să-mi fie insistenţa, paragrafele prea lungi; citatele sunt indispensabile; o să concentrez semantica pe cât se poate, de aceea limbajul telegrafic, facil traductibil; un pic prea pretenţios. Iată:

Simplu fidel, am devenit catehumen şi…

Dintr-un naiv admirator al lui Eliade, sincer şi mai ales credul (a căutat prin Braşov existenţa fizică a doctorului, personaj care dispare fizic într-o nuvelă de-a lui Eliade, Secretul doctorului Honigberger), fără a cunoaşte nimic din toate enigmele şi implicaţiile mentorului său; a devenit „catehumen” – o persoană ce este gata, pregătită de a primi botezul în noua credinţă, în accepţiunea în care Eliade este exponentul noii dogme.

…după un energument de scurtă durată…

„Energument” – în greacă, un agitat de superstiţii (energumenos), dar în română cuvântul pătrunde mai degrabă din franceză, dar înseamnă cam acelaşi lucru: posedat, fanatic, maniac. În afara faptului că vrea să spună, la trecut, că a fost superstiţios (aşadar până în acel moment), un „posedat” de Eliade, Culianu mai evocă şi starea precară a exilatului; atitudinea ignorantă faţă de el a lui Eliade, când i-a spus rece şi distant că trebuie să îşi facă un renume ca să poată avea atenţia sa; scrisorile la care cu greu a primit un răspuns; tentativa de sinucidere, salvarea, perioada post-suicid. Perioada „agitată” se încheie odată cu recunoaşterea statutului de refugiat politic şi cu acceptul Universităţii Catolice din Milano de a-i acorda o bursă.

…am dobândit gradul magisterial în eliadologie cu o carte scrisă în italiană ce a suscitat multe discuţii, atrăgându-mi din toate părţile reproşuri învăluite în erezie.

Este vorba de monografia Mircea Eliade, apărută în 1978. Carte cu care câştigă pe deplin încrederea lui Eliade, momentul în care se poate vorbi de discipol şi maestru. Cum lucrarea tratează opera lui Eliade din perspectivă pur academică, din ea lipsind atât imprecaţiile cât şi hagiografia, primeşte reproşuri „din toate părţile”: din partea neo-cvasi-ultra legionarilor, pe de o parte şi a protocroniştilor, pe de altă parte. Şi unii şi ceilalţi îi reproşează acelaşi lucru: lipsa caracterului politic din monografie; nici unii nici ceilalţi nu găsesc mărturii sau argumente pe care le-ar fi putut folosi în intenţiile lor revendicative, anume patriotismul, dar nici/şi referiri asupra trecutului politic al lui Eliade. Apoi, bine zis „erezie”, pentru că erezia nu poate avea loc decât în şi din interiorul unei doctrine, a unei credinţe profunde. Grupările, şi una şi cealaltă, aveau convingerea că autorul cărţii este de-al lor, sau ar trebui să fie, cel puţin unii dintre membri credeau asta; exact acelaşi lucru se întâmpla şi cu Eliade; pe deasupra actelor fizice, a actelor concrete, un nimb de persuasiune stăpânea minţile românilor exilaţi.

Împrejurări pe care le-aş denumi drept fericite au împiedicat ca această carte să fie tradusă în franţuzeşte, altfel n-aş fi avut prilejul de a reveni atât de repede asupra subiectului.

De ce? Culianu nu vrea asta, dar recunoaşte indirect că Eliade l-a protejat, aşa cum şi el a fost protejat de Nae Ionescu, atunci când nu a vrut să facă din Eliade un jurnalist. Cum aşa? Franţa era centrul cultural al exilului românesc, lupta aici se dădea, aici se afla „vocea”, radioul Europa Liberă (mâna lungă a americanilor), aici protocroniştii adumbreau temeinic. Cum limba franceză era cea care conta, atâta timp cât cartea lui nu era tradusă din italiană în franceză, situaţia rămânea periferică. Întrebarea ce se impune: şi-a dorit Culianu să devină „central”? Cu orice preţ? Ultima parte a frazei nu se referă la o ameninţare directă, fizică, la viaţa sa, cu toate că prin asta, Culianu a săvârşit „enunţul”. Ceea ce vrea să spună este că dacă traducerea s-ar fi înfăptuit, dacă Eliade ar fi recomandat asta, subiectul şi el personal ar fi devenit centrale, iar singura ulterioară modalitate de a păstra echilibrul ar fi fost aceea de a tăcea. Aşa că „prilejul” se referă la „calitatea” lui de a rămâne în continuare marginal (iată cum admiră abilitatea lui Eliade de a se afla mereu în „centru” de parcă ar sta pe „margine”).

Cât despre doctoratul în eliadologie, l-am amânat ab libitum, până în ziua în care voi putea scrie liber câteva sute de pagini, fără să-mi pese de susceptibilităţile contemporanilor mei.

Încă o dată se confirmă speranţa tuturor ca discipolul, Culianu, să medieze pe lângă maestru propria lor realistică. Eliade, ca întotdeauna, nu se „îmbarcă total”, nu observă uriaşa miză. Culianu se vede pus în situaţia de a se afla, nu în două, ci în trei luntrii.

De aceia dintre ei care, prost informaţi cu privire la trecutul lui Eliade, îi atribuie nişte „greşeli” care, fiind ale anturajului său, nu i-au rămas lui mai puţin străine prin asta, ca şi de aceia care, pretinzându-se „prietenii” săi, mi-au otrăvit existenţa destul de mult timp, încercând să mă convingă pe mine că interpretarea dată de ei lumii şi istoriei era cea justă…

Despre cine să fie vorba? Cine sunt aceia „prost informaţi” cum, cu o superbă intuiţie îi numeşte Culianu? Cu puţină bunăvoinţă ar fi putut să-i numească şi altfel, anume aceia manipulaţi pentru a-l şantaja pe Eliade cu „greşelile trecutului”. Constantin Noica ar fi numit asta, compromis prin „deschidere a închiderii”, sau invers şi nu întâmplător îl amintesc aici. Dar nu-l scoate pe Eliade din culpă, acesta este rolul ghilimelelor, în text. Cert este că legionarii, cu destinul lor tragic, fărămiţându-se după moartea căpitanului, au colaborat cu toate forţele politice ale vremii, inclusiv cu comuniştii, de nu mai ştia nimeni care pe unde sunt; până şi în lagărele de exterminare, alături de evrei, s-au găsit unii „internaţi”, mai mult sau mai puţin din greşeală. Mai sunt şi acei care recunoşteau fantasmagoric în opera lui Eliade închipuite fapte mistice ce le susţineau eşecurile, în care se regăseau şi prin care se mai puteau salva: desţeleniţii, desţăraţii, divorţaţii, acerbii, celibatarii din naştere, rătăciţii, acidulaţii, perdanţii, suferinzii, asexuaţii etc., cu toţii în căutare de idealuri de viaţă pentru care să continue a mai trăi; gata în orice moment să te „inspire”, să-ţi împărtăşească din tehnicile lor de salvare, să te convingă de eficacitatea acestora, să-ţi bage patria pe gât; şi care făcuseră pe lângă Eliade graniţe şi arodismente ce cu greu puteau fi trecute.

…sau încercând să-i convingă pe alţii că, de vreme ce puneam întrebări cu privire la trecut, nu puteam fi decât un renegat sau un spion.

„Un spion” al Securităţii desigur, un „trimis” cu cine ştie ce anume misiune de îndeplinit. Dar de ce un „renegat”? Vrea să spună că a fost acuzat indirect de apartenenţă la protocronism? Din a cărei „barcă” a evadat apoi? Că a trădat? Este Culianu un trădător? Nu are importanţă dacă a fost, sau nu a fost, important este: A crezut cineva că a trădat, astfel încât să îl asasineze? Pentru că tot exilul românesc se afla într-o remarcabilă confuzie. E tipic. Eliade, la fel ca Haşdeu, a fost acuzat încă din tinereţe de multe lucruri: de agent al Siguranţei, iar mai înainte că e un scriitor pornograf, apoi şi de antisemitism, dar şi că e filosemit, când a fost invitat să ţină o conferinţă la Bîrlad; antiromân, când a scris despre Eminescu etc. Eliade i-a iertat, a putut să o facă; i-a asumat pe toţi aceştia, asta pentru că a găsit o explicaţie: aceste „încercări” nu erau altceva decât ritualuri de iniţiere, la fel ca şamanul care, răpit din lumea aceasta, se „vedea” desfăcut de pe oase, la fel ca solomonarul român care trebuie să treacă printr-o moarte iniţiatică; oamenii nu sunt decât catalizatori, cum să te superi pe ei? Dacă scapi din aceste probe, ieşi cu mult mai puternic, şi capabil de a citi „semnele”, aşa gândea Eliade. Dar Culianu?

Mircea Eliade care, ca să înţeleagă tot, e dispus să ierte tot, îmi spunea câteodată: „Sunt unii care se străduiesc să demonstreze că era literalmente împosibil ca naziştii să fi exterminat şase milioane de evrei în crematoriiile lor.”

O situaţie care rămâne de remarcat: Culianu, prin ghilimele, atribuie cuvintele ca fiind spuse de Eliade. Nicăieri nu mai expune citate de-ale maestrului său care vorbeşte despre Holocaust, altfel ar părea că nici n-au discutat aceast subiect delicat. Cu siguranţă că unii dintre „prietenii” de care a amintit Culianu, că făceau parte din anturaj, se străduiau să minimalizeze numărul evreilor arşi în crematorii. Dacă ne referim la pogromul de la Iaşi, la deportările în Transnistria, înţelegem de ce aceast tip de contorizare. Urmează justa judecată:

„Nu contează însă că au exterminat şase sau două milioane, crima rămâne aceeaşi.”

Asta îi spune Eliade lui Culianu în particular. De ce nu a spus-o niciodată public, în scrierile sale? Ce contează numărul când intenţia rămâne dovedită şi evidentă? Ce mai contează dacă legionarii, la abator, au atârnat în cârlige zece sau douăzeci de evrei? Urmează o paranteză:

„(Asta nu scuză în schimb crimele celorlalţi, de exemplu aceea a americanilor care au făcut una cu pământul oraşul Dresda, fără nici o justificare militară pentru răzbunarea aceasta barbară, ale căror victime aparţineau populaţiei civile.)”

Iată justificările lui Eliade, dealtfel de luat în seamă, nu? Aş putea să adaug chiar: Dar bombele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki cu victimile întinse pe câteva generaţii datorită radiaţilor, unde le putem încadra? Amintesc de un răspuns al unui imparţial comentator care îmi scapă, citez din memorie: Dar miile de copii care mor de foame, ori de boli incurabile prin spitale, ei ce vinovăţie au? Există vreo crimă care ar poate fi justificată? Sunt crime rele şi crime bune?

„Dar, ca să revenim la foştii partizani ai naziştilor: pot să înţeleg că spun «Nu ştiam» şi-şi ascund faţa. De altfel, efectiv nu se ştia în epocă.”

La cine să revenim, la neolegionari, e clar. Circumstanţe atenuante: în bunătatea lui, Eliade putea ierta multe, obiectiv vorbind, nu se ştia pe atunci cu exactitate despre crimele naziştilor, însă aşa se dă apă la moară tuturor acelora care, acuma, ca şi atunci, contorizează morţii, ierarhizează vinovăţiile, pune în balanţă răul şi binele ca un „dumnezeu regional”.

„Dar se perseverează în ideile lor luând calea ocolită a calculelor cu scopul să demonstreze că povestea cu crematoriile e doar o «nouă născocire a evreilor», asta este de neiertat.”

Ce s-ar fi întâmplat dacă un astfel de text ar fi fost publicat la acea vreme? E groaznic să-ţi imaginezi, acuma, când se cunosc evenimentele. Cum ar fi scăpat Eliade din asta? Ar fi fost asasinat? Ar fi recunoscut el că exact aşa i-a spus lui Culianu? Ar fi asumat Culianu o eventuală retractare? Să-i fi spus Eliade aşa, totuşi, sau e o invenţie, o reinterpretare, o rescriere „în redacţie”, aşa cum s-a întâmplat şi cu „celebrul” articol, „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”? („Buna Vestire”, anul I, nr.244, din 17 decembrie 1937) Nu vom putea şti, din păcate. Şi dacă e adevărat, de ce n-a afirmat-o public Eliade? Cum poţi trăi cu asemenea convingeri fără ca să te manifeşti. Ca să înţelegi de ce, trebuie să intri în lumea lui Eliade, dar şi atunci, împărtăşirea cu publicul nu se cade, e doar o „tehnică de salvare”, un „ritual iniţiatic”.

„Din punct de vedere psihologic, ei n-au însă de ales: dacă ar admite eroarea pe care se întemeiază întreaga lor existenţă, ar trebui să se sinucidă, sau să îşi găsească refugiu în maladia mentală.”

Drastic de exact. Orice strateg militar ştie: întotdeauna trebuie să-i laşi inamicului un culoar mic de retragere. Încercuirea totală nu e recomandabilă, altfel oponentul devine exatraordinar de „viteaz”, nemaipomenit de periculos. Cum ar putea să accepte un legionar că lupta lui de-o viaţă, nu numai că a fost inutilă, dar a mai prezentat şi accente de ordin malefic, poate chiar şi patologic. Cum ar putea accepta un protocronist că toată „opera” lui nu numai că a legitimat comunismul, dar l-a mai şi prelungit (Imaginaţi-vă perioada „de glorie” a comunismului fără Eugen Barbu, Fănuş Neagu, A. Păunescu, C.V. Tudor, Mircea Micu, dar şi fără de „navetiştii” gen Dumitru Ţepeneag (mai „oniric” decât Eliade, străduindu-se), ori Nicolae Breban. Să mă ierte cei nenumiţi, cât şi cei însemnaţi aici. În istorie, toţi avem un rol care scapă muritorilor.). Eliade a înţeles asta. A învăţat să accepte, să asume şi să tacă. Din păcate „ortodox te naşti, nu devii!” – experienţele „trăite” pot fi doar subiectiv evocate. Cu cât foloseşti cuvintele mai mult, cu atât estompezi intuiţia. Cuvintele ecranează subconştientul. O să vedem unde, de ce şi dacă a greşit Culianu.