Eliade iubea două femei în acelaşi timp, pe Sorana, o actriţă celebră de la Naţional şi pe Nina Mareş, o femeie divorţată, cu un copil de crescut, o anonimă funcţionară. Merită amintită întâmplarea prin care ea a divorţat. Fostul ei soţ a fost militar de carieră. La Braşov ea se îndrăgosteşte însă de un tânăr locotenent. Soţul ei nu acceptă divorţul, iar Nina părăseşte domiciliul conjugal. Tatăl locotenentului, un general faimos, în încercarea de a-şi salva băiatul îl trimite cu misiune la Paris. Acolo, colegii lui, probabil la aranjamentul generalului, îi joacă o farsă: îl îmbată şi îi plasează o domnişoară cu care, în prezenţa consulului şi a martorilor oficiază căsătoria civilă. „Când ziarele din Braşov au anunţat căsătoria, Nina a avut un asemenea şoc, încât a trebuit să fie transportată la clinică” . Urmare a acestei întâmplări, cu toate că s-a convins că a fost o farsă, Nina n-a mai putut să-l iubească şi totul s-a sfârşit. Ce dramă! Aşadar Mircea iubea două femei în acelaşi timp. Nu e lumeşte, dar nici neobişnuit: celălalt Mircea, Ciobârcă, amicul meu, m-a convins că, pe când se afla în spital, după tragicul accident, cel mai mult îi părea rău că sunt femei pe care el nu le-a iubit încă – şi s-a făcut bine. De necrezut, s-a şi căsătorit după aceea cu una cu mult mai tânără decât el; a făcut şi un copil; nu cred că soţia lui şi-a dat seama că nu e chiar întreg. Dar asta e o altă poveste. Chinuit, Mircea Eliade ia hotărârea de a se despărţi de amândouă. Şi se duce la Nina pentru ai comunica hotărârea lui. În camera ei, în timp ce-i vorbea, observă fereastra deschisă de care Nina se tot apropia în timp ce-i zicea: „Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară…” .

Dincolo de o anumită justificare de ordin mistic, mai bine zis metafizic, Eliade face alegerea cea mai convenabilă din punctul de vedere al modului său de a se situa şi manifesta în lume: alege dragostea femeii care trecuse printr-un conflict de iniţiere, victima unor întâmplări paradoxale, o femeie cu energiile lumeşti consumate. Între o dragoste consumatoare şi una de „soluţie ultimă”, cum este cea a Ninei, nu prea are de ales. Eliade a înţeles că de altfel totul nu era decât o încercare a Mayei de a-l pierde, că destinul lui era de a o face pe ea fericită. Se pare că şi Nina a înţeles asta, pentru că îi spune că ştie că asta este pentru el un mare sacrificiu, dar să nu fie supărat, fiidcă, „Ştiu c-am să mor tânără…” .

…Nina Mareş a murit de tânără.

Ar trebui să nu facem abstracţie de faptul romanesc al rândurilor lui Eliade, totuşi, rămâne un mare romancier, însă o temă justificativă transpare; merită un pic de reflecţie. Comprimă întâmplarea în câteva rânduri accentuând dramatismul, dar poate că ar fi trebuit să adauge că acest „sacrificiu” (sacrificiu, între ghilimele, din moment ce câteva pagini mai în urmă Eliade afirmă că o iubeşte pe Nina) i-a asigurat un confort interior agreabil, o libertate după care tânjea atâta; şi-a dominat viaţa de pe poziţii defensive; victimă şi cuceritor în acelaşi timp – şi nu e de colea! Imensa lui bunătate despre care a scris şi Culianu; peredilecţia de a face bine, de a se sacrifica; în plus adnotez şi enunţul săvârşit de atâţia alţi mari autori ce afirmă că au avut senzaţia că nu şi-au trăit propria viaţă, că mereu altcineva a ales pentru ei… (Octavian Paler). Orice om cu principii adânc înfipte în regulile comunitare, cu percepte sociale adecvate, nu ar fi ales-o pe Nina (iată de ce a scris Huliganii). Ani de zile nu a îndrăznit să fie fericit, spune Eliade mai departe, trăia cu sentimentul că şi-a clădit viitorul pe suferinţa Soranei, care nu-şi mai găsea alinare decât în învăţăturile lui Krishnamurti, iată unde stătea la Eliade, misticismul. („…Am ales pe cel mai slab…”).

Şi atunci te întrebi: A avut Eliade destin?

Cioran, imediat după ce l-a vizitat Sorana, anunţându-l de decizia lui Mircea, încearcă o analiză în articolul „Omul fară destin”, hotărând că „Majoritatea oamenilor n-au destin, adică asupra lor nu pluteşte o mare fatalitate”; şi că omul fără destin are o „mobilitate excesivă”. Dar, ce e destinul? „În accepţiunea justă, exprimă o fatalitate proprie” . Fatalmente, Cioran, la 70 de ani, se îndrăgosteşte. Cinicul, prea lucidul, scepticul, ultimul moralist al secolului XX, se dovedeşte extrem de …mobil când îi mărturiseşte nemţoaicei Friedgard (se putea altfel?), de 35 de ani, că, „Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unui credincios în Nimic…” şi „aş dori să-mi îngrop pentru totdeauna capul sub fusta dumneavoastră.” . Întradevăr, Cioran a avut mult mai mult destin decât Eliade. În anul 1935, când scria articolul respectiv, n-a realizat că, de fapt, despre destinul lui scria… Cum să nu-l iubeşti pentru asta?! Închid paranteza.

Şi totuşi, ce e destinul?

E particular, înainte de toate. După moartea lui Nae Ionescu, soţia acestuia cedează proprietatea ziarului Cuvântul Mişcării legionare, respectiv lui Horia Sima. În aceeaşi perioadă inginerul Malaxa donează şi el „pachetul de acţiuni al Imprimeriilor Adevărul şi Dimineaţa din Strada Sărindar, achiziţionate de el de la grupul care le deţinea până atunci.” – după cum mărturiseşte comandatul legionar în Era libertăţii. Statul Naţional-legionar. Malaxa a fost avertizat din timp asupra mersului istoriei de către Anglo-americani şi pleacă exact la momentul oportun, pentru el, din România, vânzându-şi la timp unele dintre afaceri. Eliade, din Portugalia este ajutat de către fostul ataşat cu afaceri la Bucureşti, pe nume Spitzmüler, care îi obţine viza franceză. Părăseşte Portugalia la 16 septembrie 1945. Are loc Conferinţa de Pace de la Paris. În această perioadă Eliade primeşte un telefon de la Al. Rosetti care intenţiona să-i încredinţeze o catedră la École des Hautes Études. Ministerul Educaţiei Francez cere avizul Legaţiei Române care, bineînţeles că este negativ, aşa că Eliade pierde postul, dar câştigă altceva. Anton Galopenţa, care făcea parte din staful tehnic al delegaţiei române la Conferinţa de Pace condusă de către Ana Pauker se întâlneşte cu Eliade şi află „că expediase fostului său profesor, Joachim Wach, cele trei volume ale revistei «Zalmolxis»”. Plus o …scrisoare de recomandare. În 1950 când se vor întâlni la Ascona, în Elveţia, unde Eliade participa ca membru al grupului Eranos al lui Jung, cu profesorul de religie al Universităţii din Chicago, Anton Galopenţa va fi fiind arestat . Eliade adaugă în paranteză, insinuant, că soţia lui a fost chemată să-i identifice corpul, câţiva ani în urmă. La mortea lui Joachim Wach, în 1956, Eliade preia catedra de religie de la celebra universitate americană (Unii spun că cineva a donat un milion de dolari pentru instituirea aceastei catedre; alte voci vorbesc şi despre acordarea cetăţeniei americane lui Eliade, în regim de urgenţă, din raţiuni politice, în încercarea autorităţilor americane de a construi un guvern românesc în exil, zvonuri care nu vor fi probate niciodată, dar foc fără fum nu se poate!). Dar legăturile lui Malaxa cu serviciile Anglo-americane sunt mai mult decât o certitudine. În Memorii, Eliade scrie că: „Sugerasem, deocamdată, înfiinţarea unei asociaţii «Mihai Eminescu» care să organizeze conferinţe publice şi să editeze o revistă literară («Luceafărul»), precum şi un număr de burse pentru studenţii săraci şi anumiţi intelectuali lipsiţi de mijloace.” Dar de unde bani? „Între timp, industriaşul N. Malaxa, care părăsise de curând ţara, a pus la dispoziţia generalului Rădescu o parte din suma încasată prin vânzarea faimoaselor «Uzine Malaxa» şi depusă în Elveţia.” Mai adugă, în paranteză: „După câţiva ani, organizaţia americană Free Europe va încuraja şi susţine Comitetele «Naţiunilor Captive»” . Probabil când s-or fi epuizat fondurile Malaxa.

Când interesele o cer, e chiar indicat să te foloseşti de „slăbiciunile inamicului”, de toate cele ce îţi dau voie să deţii controlul, şi nu trebuie să primeşti lecţii de la vreun guru, ori să toceşti manuale: adevărul e atât de evident încât, de aceea, este cu mult mai greu credibil, pentru că îi lipseşte „funcţia bliţului”. E o teorie.
Virgil Ierunca, care înainte de a părăsi România a fost atât de …socialist, şi a şi rămas aşa, o mărturiseşte fără tăgadă: „Am aflat pe căi ocolite – sunt indezirabil politic. E drept că situaţia nu e lipsită de ironie care până la un punct mă încântă: aş fi, care va să zică, nici mai mult nici mai puţin decât … criptocomunist! Dacă mai pun la socoteală că nu sunt singur în această situaţie, ci în bună companie – Eliade e şi el indezirabil ca «de dreapta»” . Ei bine, americanii s-au folosit cu vârf şi îndesat de toţi aceşti „indezirabili” (Nu pot să nu mă gândesc acuma la Mizerabilii lui Victor Hugo). Aşa cum Eliade s-a folosit de legionari, reciproc, aşa şi de el s-a folosit altcineva. E un principiu al vaselor comunicante aplicat naturii umane.

În perioada în care Eliade înfiinţa asociaţia „Mihai Eminescu” la Paris, în România, în volumul omagial dedicat aniversării a 100 de ani de la naşterea poetului, în prefaţă, Mihai Beniuc scria: „Unii vedeau în opera sa pesimismul metafizic rupt de contingenţele istorico-sociale, alţii naţionalismul şovin şi, după împrejurări, făceau din el steag al estetismului pur sau al reacţionarismului huliganic – două arme de luptă ale burgheziei şi moşierimii. (…) prin ereditate, era predestinat să fie aşa cum a fost şi să sfârşească aşa cum a sfârşit.” (subl. mea, P.C.). Găsim aici o altă definiţie dată destinului. Iată cum, în cea mai aprigă prigoană sovieto-comunistă, din interiorul ei, Mihai Beniuc a fost cel mai imparţial dintre toţi. Cu o singură excepţie: omite evocarea caracterului creştin-ortodox al vieţii lui Eminescu. Nu întâmplător. Eminescu stătea şi stă foarte confortabil în Biserica Ortodoxă Română.

În BOR Eminescu e mult mai tare decât Iisus; despre Iisus s-au spus cam tot ce s-a putut spune; despre Eminescu se mai dezbate încă, mai sunt încă multe de revendicat. E mult mai periculos să-l „interpretezi” pe Eminescu decât pe Iisus; e mult mai profitabil să te declari eminescolog decât teolog; primul patriarh al României, Miron Cristea, a fost, înainte de toate eminescian; eşti mult mai român dacă reciţi din Eminescu decât dacă ştii „Fericirile”; patria e mult mai eminesciană decât ortodoxă; când Nae Ionescu vorbea de „Dumnezeul românilor” se referea la el; de Eminescu poţi să mori, din Iisus poţi cel mult suferi şi înşiruirea etatizantă ar putea să mai continuie, dar mi-e frică deja. Contrar tonul persiflant, nu e decât o constatare. În anii ’80, când rabinul Moses Rosen a luat în discuţie naţionalismul lui Eminescu BOR-ul s-a clătinat. Părintele Gheroghe Calciu s-a dus la Eliade să-l roage să ia poziţie împotriva acestei campanii de denigrare. Concilierea nu se făcea în jurul bisericii, ci prin Eminescu.

Când, după moartea lui Eliade, părintele Calciu a constatat că Eliade se arsese necreştineşte, a găsit o explicaţie: Culianu l-a ars în pofida vrerii savantului şi în complicitate cu Cristinel, văduva lui Eliade, care se revolta ori de câte ori auzea de legionari (părintele Calciu l-a vizitat pe Eliade însoţit de fraţii doctori Ronnett, legionari notorii). Culianu, cel care ia trimis un articol lui Radu Tudoran, rămas inedit, în care afirma că dacă Eminescu ar fi fost contemporan cu Eliade ar fi fost cu siguranţă legionar. Şi el.

Confuzie, dar!

BOR-ul s-a străduit dintotdeauna să scoată din sufletul românesc toate acele supersitiţii şi credinţe care sunt în afara zonei creştinismului. Zeci de ani, de exemplu, s-a străduit să schimbe mesajul „uratului” din preajma crăciunului care e un obicei păgân, preagrar; a colivei mortuare; să exorcizeze dansul căluşarului; să schimbe semnificaţia ouălelor roşii care sunt un ritual al unui cult al fecundităţii şi multe, multe altele. Mai amintesc doar semnificaţia ezoterică a plantelor medicinale. Creştinizarea poporului român s-a făcut la limită şi doar printr-un imens compromis: au trebuit acceptate toate aceste superstiţii. (Părerea personală a lui Mircea Ciobârcă este că românii sunt creştini de circumstanţă; procentual românii nu sunt creştini, nu îndeplinesc 51%; sunt creştini de conjunctură, la necaz ş.a.m.d.) Legătura dintre BOR şi Mişcarea legionară s-a făcut numai prin ceea ce se numesc „preoţii de mir”. Conferinţa tinută de George Racoveanu în faţa grupului legionar Weimar-Buchenwald în seara zilei de 15 martie 1943 este cea mai concludentă. Aici el vorbeşte despre aceşti preoţi de mir care sunt mult mai aproape de sufletul poporului român decât BOR-ul. Aşa i se dă până şi crimei o justificare. Iertat să fie citatul prea lung:

„Căci, iată, dacă un ins singuratic a ucis, fără voie, ori în legitima lui apărare, Biserica îl opreşte de la împărtăşanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAŞ. Pe cei care ucid însă – cu bună ştiinţă – pentru salvarea comunităţii de destin, pentru salvarea naţiei, aceeaşi Biserică ecumenică îi opreşte de la Împărtăşanie vreme de 3 ani, ca pe nişte NECURAŢI CU MÂINILE. Şi cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins. (…) Patriarhul e si prim-ministru, în numele căruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri! În palatul Patriarhiei, în ziua de Paşti a anului 1938, Patriarhul acesta rosteşte, în faţa a 60 de preoţi veniţi să-i ureze viaţă cu pace si iertare tuturor, potrivit cântării Bisericii «Să iertăm toate, pentru Înviere», sentinţa: «mai bine să moară unul pentru popor» (Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Scriptură). Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu «ocârmuirile publice» – aducea, aşadar, citat din Evanghelie! El adăuga, pentru a întări cuvântul, că în vinele Căpitanului «nu curge un strop de sânge românesc». Sfatul lui a fost chiar în cursul acelui an: Căpitanul a ţinut naţiei cel mai mare discurs al său. Şi cel din urmă. Urmaşul în cinste al Patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea să procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scriptură, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnă. Si toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar, că aceasta nu era măcar cu putinţă. Ci pentru că aşa cereau cei ce-i făcuseră episcopi şi patriarhi; aşa cerea guvernul. Au ieşit atunci din rânduri călugării si preoţii de mir cei săraci. Călcând disciplina călugărească şi ascultarea preoţească, părăsind pe păstorii cei năimiţi, ei au îmbrăcat cămaşa verde, au înfruntat primejdia, au plătit cu viaţa credinţa lor. Şi au spălat, astfel, ruşinea de pe obrazul clerului Bisericii româneşti din al 4-lea deceniu al veacului XX.”

Aşadar, cât paradox, singurul gest cu adevărat creştin este să învinueşti BOR-ul, de fapt, de toate tarele poporului român. Sub acest aspect, Eliade suportă exact aceleaşi consecinţe. Cum? Prin „Asumare”. Cei care nu înţeleg acest lucru se salvează dorindu-şi să devină …evrei. E vorba de legea compensaţiei. Prin teoria lui Cusanus, coincidenţa opuselor, toţi sfârşim ca evrei, într-un fel sau altul, mai precis ca Iuda: e un mesaj ce depăşeşte înţelegerea umană; înţelegerea mea – să nu fiu pretenţios. La urma lucrurilor, noi, oamenii, l-am răstignit pe Iisus.