1986: Ceauşescu primeşte vizita unui important şef de stat, Hosni Mubarak, preşedintele Egiptului în vremea aceea. Vizita era foarte importantă. Se cunoaşte acum ambiţia lui Ceauşescu de-a fi mediatorul conflictul israeliano-palestinian. Multe din încercările de pacificare s-au efectuat la Bucureşti. Mircea se ocupa de acestă zonă – „îi lucram informativ” – cum îi plăcea să spună, într-o încercare de a se disculpa c-ar fi făcut cumva parte din poliţia politică. Când vroiam să-l tachinez îi ziceam: “Mircea, tu ca absolvent de “Ştefan Gheorghiu” ai sângele roşu şi la propriu şi la figurat.”, iar el îmi răspundea: “Am intrat în bârlogul ursului ca să-l conving să-şi bage coada-n baltă.”

Pe perioada vizitei demnitarului egiptean, împreună cu ceilalţi colegi de la alte servicii şi departamente specializate ale Securităţii statului, Mircea asigura dispozitivul de pază şi control. Studenţii palestinieni, numeroşi la acea vreme în Bucureşti, primesc acceptul de a organiza o mică ceremonie de primire, dar asta nu înainte ca partea israeliană să fie de acord cu aceasta şi mai ales, să se primească din partea ambelor părţi asigurarea că nu vor exista provocări, nici un fel de înscenări. Dar se pare, spunea Mircea, că israelienii nu s-au ţinut de cuvânt, pentru că au existat câteva incidente petrecute chiar în momentul în care Hosni Mubarak saluta grupul ce îi ura bun venit, incidente pentru care Ceauşescu a trebuit să dea explicaţii şi mai apoi, să îşi ceară scuze în mod oficial. Degeaba s-a revoltat şi a prezentat Mircea dovezi prin care încerca să-i convingă de faptul că cineva nu a jucat corect, că acel cineva nu şi-a respectat promisiunea făcută, era clar că trebuia găsit totuşi un vinovat plauzibil, un ţap ispăşitor, unul viabil. Dealtfel situaţia era prea delicată, recunoştea şi Mircea, pentru că se risca compromiterea întregului program de conciliere şi nu numai a vizitei respective de la acel moment, iar cu siguranţă Ceauşescu n-ar fi putut accepta un asemenea eşec diplomatic şi chiar personal. Aşa că presupusul vinovat odată găsit trebuia şi pedepsit, adică trecut pe “intern”. La urma urmei o pedeapsă uşoară pentru gravitatea situaţiei. Acuma vorbeşte Mircea:

“Nu că ştiam noi, sau eu, ce e aia poliţie politică, cine zice acuma că era conştient atunci de asemenea subtile nuanţe, minte, sau nu ştie despre ce e vorba. Comunismul părea să dăinuiască veşnic, nu? Aşa că nu din cauze ce ţin de conştientizarea răului pe care îl făcea Securitatea unii căutau zone mai călduţe, mai necompromiţătoare, mai neangajante, ci din cu totul alte motive. Fiindcă după ce lucrezi pe extern atâţia ani, unde sentimentul că-ţi apărai ţara era oarecum înălţător, de ce să n-o zic şi pe asta, să fii apoi nevoit să ai de-a face cu toţi tâmpiţii, cu femei de serviciu şi cameriste, surse şi rezidenţi, să scrii rapoarte şi informări ore întregi despre ce-a zis ăla şi ce-a văzut aia, tâmpenii fără nici o valoare informativă, doar maculatură de şantaj, te asigur că e cam greu să accepţi aşa ceva, dar e vorba şi de un anumit orgoliu aici.”

Aşa, nu dintr-un spirit de dizidenţă, Mircea intră în conflict deschis cu Securitatea şi cere ca practic să iasă din această structură represivă, situaţie nemaiîntîlnită până atunci; iată cum cere el o funcţie, dar nu una oarecare, ci de conducere, într-o intreprindere bucureşteană în conformitate cu pregătirea sa de la “Ştefan Gheorghiu”. Desigur că mai marii din unicul partid nu acceptă. Toţi ştiau însă că nu purta nici o răspundere asupra incidentului de la aeroport, că a existat o provocare de care, din păcate, nu se putea face uzanţă, dar faptul că Mircea a încălcat cea mai importantă regulă a lucrătorului în serviciile secrete, valabilă nu numai la Securitatea comunistă, ci în oricare dintre organizaţiile ce se ocupă cu culegerea de informaţii şi anume aceea de a fi loial sau, mă rog, dacă e vorba de Securitate, aceea de a fi obedient până la pierderea de sine (dar aici termenii înseamnă cam acelaşi lucru), face ca asupra sa să planeze o supremă vinovăţie, aceea de a fi încălcat codul meseriei, latura iniţiatică, partea mistică a organizaţiilor ce insesizabil, dar cu putere, obligă ca oamenii să vină orbi, dar nu nevăzători, laolaltă şi aici, aşa fel, e de rău.

Sunt în viaţa omului nenumărate evenimente. Acestea, asociate la momentul desfăşurării lor, par a fi doar coincidenţe, dar odată cu trecerea timpului se lasă descoperite, interpretate şi capătă astfel un soi de justificare, iar dacă nu se întâmplă aşa ele se fac uitate şi rămân în “off”-ul minţii chinuindu-se sau chinuindu-ne să se sau să ne justifice, pentru că ele nu sunt decât sursa şi motivaţia existenţei. Din motive ce pot fi interpretate şi lumesc, dacă nu mi-aş fi stors creerii să extrag enunţul de mai sus, căsnicia lui Mircea intră în criză. Acuma, desigur, nu acesta este singurul motiv pentru care Mircea îşi pierde raţionamentul – tocmai el! – şi intră în ambasada Statelor Unite unde cere intervenţie şi mediere. Un asemenea gest, în acele vremuri, nu-şi are comparaţie cu vreunul posibil, ca şi exemplu, din zilele noastre. Doar de-ar crede cineva cumva că acuma, ca şi în acele vremuri, Mossadul, serviciul de informaţii israelian, e o mână mai lungă de-a CIA-ului, dacă ne gândim la prestidigitaţie (şi dacă ai peste 40 de ani pun pariu că te-ai gândit la magicianul român Josefini) şi acceptăm pleonasmul, anume că CIA ar mai avea nevoie de colaboratori, dar se vede că răspunsul poate fi discutat. Pentru un profesionist al informaţiilor un asemenea gest înseamnă sinucidere curată. Să apelezi la terţă, ce întotdeauna trebuie să rămână în fundal pentru ca jocul să fie coerent. Mai mult decât atât îşi ameninţă şefii că va cere azil politic direct ambasadă. Ce nesăbuinţă. Au râs şi curcile din minţile portarilor de la facultatea de vizavi.

Greu l-am mai putut convinge să-mi vorbească despre episodul ce îi reamintea cât de tare o luase razna, despre evenimentul ce i-a schimbat atât de radical viaţa. “Am fost cel mai mare prost al vremurilor. Cum oare de-am putut eu crede c-aş fi putut primi concesii de la vreo parte implicată, că ar ţine cont cineva de persoana mea când erau aşa de mari interese în joc. Mi-e clar acuma că soarta mă juca, că imi pierdusem minţile pur şi simplu, nu mai aveam instinct de conservare. Nevastă-mea, fosta, săraca, a sesizat că mi-au intrat gărgăuni de sinucigaş în cap, m-a implorat o bucată de vreme să-mi văd de treabă, adică să colaborez, auzi aici, eu să colaborez, dar până la urmă m-a lăsat, n-a mai suportat, a plecat.” Şi nu era decât începutul căderii.

Să nu se creadă acuma că n-a luat si el câteva măsuri prin care să încerce a se proteja cumva. A făcut-o, desigur. S-a asigurat de susţinerea a doi, trei colegi, pentru că, pe undeva, anatema cădea şi asupra lor, apoi a încercat să nu mai iasă singur în stradă şi deloc pe timpul nopţii, să evite zonele în care ar fi putut să rămână singur, sau îşi schimba adesea locul unde urma să rămână peste noapte. Poate că acesta este şi unul din motivele pentru care soţia lui l-a părăsit, anume lipsa îndelungată de la domiciliul conjugal, dar înţelesese că oricând i se putea întâmpla un accident. Cunoştea metodele de pedepsire a presupuşilor trădători, sau mai bine zis se conforma şi el ca toată lumea creditând zvonurile ce circulau pe seama acestora, pentru că, recunoaştea el, niciodată n-a cunoscut personal un caz concret.

Surprinderea e maximală când, peste cîteva zeci de zile de la data la care a înştiinţat ambasada Statelor Unite de nedreptatea ce i se făcea datorită nerespectării regulilor stabilite între părţile implicate, înţelegeri la care americanii participaseră şi consimţiseră, Mircea primeşte o funcţie civilă într-o fabrică bucureşteană. S-a gândit că acestă derogare de la pricipiile opresive comuniste s-ar datora intervenţiei unui anume funcţionar din ambasada pomenită, aşadar un fel de recunoaştere a profesionalismului său lezat. Părea că lucrurile s-au liniştit, premizele pe care contase dăduseră roade. Se simţea chiar mândru de faptul că reuşise să îşi impună punctul de vedere, iar foştii colegi îi recunoşteau curajul şi îl admirau.

Se scurseră după aceea câteva luni fără ca vreun incident să-l deranjeze, întărindu-i credinţa că furtuna trecuse. Până şi viaţa personală, intimă, a lui Mircea părea să se restabilizeze. Cunoscuse o tânără femeie frumoasă ce locuia într-un orăşel de provincie, departe de forfota capitalei, o fiică de preot cu care plănuia să se recăsătorească. Fiecare sfârşit de săptămână şi-l petrecea acolo, la ea. Într-una din aceste călătorii se petrece drama.

Stătea liniştit într-un compartiment al vagonului, era singur, dar până la plecarea trenului din Gara de Nord o pereche, bărbat şi femeie, luaseră şi ei loc lângă el exact când mai erau câteva secunde pînă la verdele semnalului de plecare. În prima gară în care trenul a făcut staţie mai ocupă loc, în acelaşi compartiment, un bărbat, iar la următoarea încă două femei. În acele vremuri, dar cred că şi acuma se întâmplă la fel, în spaţiile publice de călătorie se ajungea repede la un anumit familiarism al conversaţiei, la un tip de solidaritate a călătorului, lucru pe care nu prea l-am observat în ţările Occidentului. La Ploieşti îşi făcu apariţia o altă pereche, ce, şi mai volubili decât ceilalţi, acaparează dialogul şi impun repede şueta. La început Mircea a refuzat să bea cu ei, dar curând, printr-un subtil joc înşelător al aparenţelor, s-a gândit c-ar fi nepoliticos să tot refuze într-una. Doar câteva înghiţituri.

E găsit de un şofer. Aştepta la o trecere de nivel cu calea ferată. Acesta, conducătorul auto de care spun, coborâse să-şi facă nevoile, să profite de staţionarea prelungită la barieră. Trecea un mărfar. Aude gemete. Horcăială. Vede o mogâldeaţă umană. Sângele abura cald. Ca un fosfor. Era Mircea. Avea picioarele zdrobite. Îi face un garou din cămaşa lui. Îi are grijă sa nu se rupă de tot pielea şi arterele ce abia se mai ţineau. Îl ia şi-l duce la spital. Nu există altă posibilitate decât amputarea.

S-a trezit la spital după un timp pe care nu-l putea cuantifica. În loc de picioare, nişte cioturi alb bandajate. N-a putut fi liniştit, desigur, decât cu tranchilizante foarte puternice şi aşa a trăit mai multe săptămâni. I-au spus doctorii că atunci când a fost adus la spital se afla în comă alcoolică. “Probabil că tovarăşii mei de călătorie au strecurat un somnifer în băutură şi apoi, după ce m-au adormit, mi-au turnat alcool pe gât, înainte de a-mi face vânt din tren.”

“Picioarele mele nu mai erau acolo dar eu le simţeam în continuare, că pe mine mă mânca în talpă, mă-nţelegi?, mi se puneau pur şi simplu cârcei. Dacă asistenta mişca cumva pătura ca s-o aranjeze, pe mine mă gâdila exact acolo unde ar fi trebuit să fie laba piciorului. Aveam picioare, dar n-aveam, erau acolo, dar erau invizibile şi mă gândeam eu printre somnifere că uite cam tot aşa e ca să fii mort; eu eram pe jumătate mort şi bine era şi normal era să moară şi cealaltă jumătate a mea – şi natural era să mor de tot! – iar doctorul nu înţelegea dracului fenomenul ăsta şi tot încerca să mă facă el pe mine să înţeleg că de fapt e normal să simt aşa ceva, că cică terminaţiile nervoase din cioturi îmi dau senzaţia asta, iar creerul meu refuză pur şi simplu să creadă ceea ce s-a întâmplat; să adeverească realitatea, eu în creier eram tot întreg, mă-auzi?; cică evenimentul s-a întâmplat pe când eu eram în stare de inconştienţă, pai da, mă gândeam eu crepuscular şi-i explicam asta doctorului, normal ar fi să fiu mort ca să pot să fiu întreg din nou şi dacă nu mor acuma îl omor eu pe el la prima ocazie, când m-oi putea scula din pat, cum mă fac un pic mai bine astfel ca să pot să mă ridic, iar doctorul zicea, atuncea fă bine şi minte-te domnule, păcăleşte-ţi creerul că n-ai picioare, că nu le mai ai şi-o să vezi că el crede în minciuni, e exact ca atunci când vrei să faci sex şi trebuie să-i zici femeii c-o iubeşti, că altfel ea nu te-ar lăsa să faci sex cu ea – ia gândeşte-te un pic -, normal ar fi ca să nu poţi face sex cu ea, că el ştie că minţi, creerul tău ştie asta, dar iată că tu poţi, şi ştii de ce poţi?, pentru că el de fapt, organul ăsta, nu ştie să facă deosebirea dintre realitate şi ficţiune. Partea de creier ce ţine mădularul n-are nici o legătură cu femeia aia care ştie ce-i dragostea şi-o caută prin toate coridoarele minţii ei. Asta trebuie să faci tu, să separi părţile alea ce te ţin întreg, şi cum s-o faci?, să minţi! Dar nu cu asta m-a ajutat pe mine doctorul, nu, nu cu teorema asta a minciunii, ci cu sexul, pentru că deodată mi-am amintit cum era când făceam şi mai vroiam să trăiesc experienţa asta o dată, sau de două ori, mai multe ori! Şi-a ţinut treaba asta la mine şi iată că mi-am revenit.”

Din cauza complicaţiilor fizice, dar mai ales a acelora de natură psihică, Mircea intra în stări de inconştienţă prelungite, spasme neuronice post traumatice, aproape nişte come voluntare. Doctorii se arătau sceptici, spuneau că sunt foarte puţine şanse ca Mircea să rămână întreg la minte (ca şi corporal, dealtfel). Este externat dintr-un spital-sanatoriu după 3 ani de zile de la accident, adică cu puţin timp înainte de revoluţia din ‘89 – ameliorat – stătea adnotat laconic pe biletul de ieşire, numai că referirea nu viza membrele inferioare, ar fi fost culmea, ci starea lui psihică.

Învaţă să folosească protezele şi curând se obişnuieşte aşa de bine cu ele încât nici nu mai avea nevoie de baston. Încăpăţânare supremă. Dacă făceai puţin abstracţie de mersul lui rigid, de pas de breack-dance – îl tachinam eu invitându-l la discotecă, asigurându-l că acolo va face adevărate furori –, nici nu îţi dădeai seama că-i lipseşte ceva aşa de important la un om: picioarele.

Manifestam uneori intenţia de al ajuta. Fără să-mi dau seama pe moment că-l jigneam încercam câteodată să-l sprijin la trecerea vreunui obstacol mai proeminent, o treaptă, un trotuar mai înalt. Dintr-o dată până şi vocea i se schimba, se supăra şi mă certa cam aşa: “De ce dracu‘ mă păcăleşti, de ce mă minţi şi vrei să m-ajuţi!?” Eu zâmbeam, el nu, dar uitam amândoi foarte repede.

Curând după ieşirea sa din acel sanatoriu-spital avea să-şi dea seama, el, dar mai ales oamenii din jurul său, că i se dezvoltase nişte abilităţi absolut stranii: nu mai putea să uite nimic. Pur şi simplu mintea lui ţinea minte totul. Nu vreau să spun acuma că de exemplu dacă citea o carte, un ziar, o revistă, reţinea totul pe dinafară, dar realitatea se va face descoperită în continuare…

Desigur că nu toţi dintre foştii lui colegi l-au uitat. Având în vedere că absolvise, pe lângă „Ştefan Gheorghiu” şi facultatea de drept, este însărcinat, rugat de către aceşti prieteni să se ocupe de partea juridică a firmelor lor. Astfel Mircea îşi dă seama de geniul lui: orice text odată redactat îi rămânea în memorie; orice text pe care-l scria de mână, la maşina de scris, sau la computer îl ţinea minte, nu mai putea deloc să-l uite. Nu se ştie ce fenomen straniu, neuronal, se petrecuse în creerul lui. Nici nu a stat să-i urmeze pe doctorii ce vroiau să cerceteze amănunţit fenomenul şi îşi tot dădeau cu presupusul. După atâta timp pe care-l petrecuse printre halatele albe, e şi normal.

Mircea ajunsese ca o bancă de date, un dicţionar enciclopedic, un computer doldora de informaţii şi gata de exploatat. În jurul lui începuseră să roiască fel şi fel de afacerişti, unii mai securişti decât alţii. Ţinea evidenţa a câtorva zeci de firme, înfiinţa şi lichida alte câteva zeci în fiecare lună, se ocupa de partea contractul-juridică a terţilor economici şi se specializase în legislaţie comercială europeană. Dacă trebuia cineva să afle ceva în legătură cu vreo lege, cu vreo prevedere juridică, o normă comercială, cita imediat din memorie cu exactitate. Apoi, dacă era necesar să intervină pentru a clarifica anumiţi termeni dintr-un contract comercial semnat în biroul lui, nu numai că cita paragraful, dar imita şi intonaţia vocii celui vizat. În sfârşit, ţinea minte conţinutul tuturor contractelor comerciale semnate în biroul lui, termene şi condiţii, clauze şi adiţionale.

Dar nu era asta singura lui ciudăţenie dobândită după acel teribil accident. Curând toată lumea ce se învârtea în jurul său avea să constate că, dacă în reproducerea textuală devenise un fidel notoriu, în ceea ce priveşte afacerile în care era implicat direct era un mitoman desăvârşit. “Ce afaceri mai derulezi, Mircea?” “Ce să fac, uite mă chinui să organizez reprezentanţa Mercedes în Romania pe care am obţinut-o de curând.” Sau, “Tocmai am cumpărat 51% din Tehnoton Iaşi. Vreau să văd dacă românii sunt capabili să fabrice microprocesoare acolo, o să fuzionăm cu Intel”. Nu era nimic adevărat, tot ce deţinea el era un abator, dar şi acolo co-proprietar fiind, iar în privinţa fabricii de piele se ştia sigur că era asociat cu un italian ce exporta în Italia toată producţia, sub preţul pieţii, după ce o importa din nou în România vânzând-o fabricilor autohtone cu de zece ori preţul iniţial. Ce vrei, marfă de calitate italienească, chipurile. Iată cum Mircea inventa pur şi simplu, mintea lui construia refugii din realitate în care, atunci când existenţa lui intra în vrie, acolo evada. Era o adevărată nenorocire să-i ceri detalii, să-l faci să iasă din lumea lui închipuită, fiidcă, ca să compenseze, ori să diminueze angoasa, fuma ţigară de la ţigară, două, trei pachete pe zi.

Aşteptam cu nerăbdare să mă văd cu Mircea. N-aş putea să spun că era singurul om cu care doream să vorbesc imediat ce puneam piciorul în Bucureşti, dar speram să-l găsesc cât mai repede. Pur şi simplu îmi era dor de el. Nu vreau să spun că, de fapt, modul în care îşi construia el acea lume ficţională unde mereu evada, mă făcea şi pe mine să import o stare optimistă de care mereu am nevoie, dar nici că îmi era cumva milă, dar totuşi, ca să fiu sincer până la capăt, ceva luam de la el, profitam de un lucru din ce el avea, iar mie îmi lipsea, fie şi din starea lui fizică deficitară. Rămâne ca un mai fin observator psihologic că concluzioneze.

La fel ca la vama de la Curtici, nici în Gara de Nord nu s-a schimbat nimic din ceea ce ştiam, din ce lăsasem la plecare. Acelaşi peron cu dalele în formă de mici dar adânc tăiate pătrăţele ce fac ca genţile cu rotile să facă mai mult zgomot decăt roţile trenului, apoi mirosul, un miros de păcură, de răşină, de cherosen rarefiat probabil emanat din traversele de lemn tratate împotriva putrezirii dar pe care mereu l-am asociat spaţiilor largi publice, acolo unde te afli în mijlocul mulţimii, între atâţia oameni, dar atât de singur.

Nu sunt deloc surprins să-l văd pe Mircea că mă aşteaptă. Dacă n-ar fi aşa ar trebui să-l îmbrăţişez, ceea ce el desigur că n-ar suporta. La capătul peronului, înfipt în pămînt, ţeapăn şi imperturbabil, absent dar atent, mă văzuse de departe şi îmi zâmbea. I-a albit şi barba, chiar că seamănă acuma cu celebrul actor Sir Sean Connery. De unde o fi aflat că mă întorc?

― Mircea! Ce surpriză! Dar de unde ai ştiut că vin?
După cum se comportă atunci când e obligat să rămână enigmatic, râde prefăcut, complice, copilăreşte. O lălăie.
― De parcă ar mai trebui să mai spun acuma că eu ştiu tot…
― Ştiu asta, n-avea grijă. Ştii tu tot, dar nici chiar aşa Mircea, nimeni nu ştia că ma întorc. Oh, da, am uitat, am anunţat pe cineva, dar cum, te cunoaşte şi ăla? Tu ştii pe toată lumea, Mircea, toată lumea te cunoaşte pe tine.
― Hai nu fi aşa de naiv, avem cunoştinţe comune, atâta tot. Ce-ai făcut, te-au dat nemţii afară, te-au exmatriculat? Mi-ai adus şi mie ceva?
De fiecare dată când îmi propun să fac o glumă o spun pe cea mai seacă posibilă, pe cea mai de prost gust, cea mai acră, îmi cunosc defectul ăsta şi nu mă pot dezbăra de el. Nenorocirea e că imediat realizez că am spus o tâmpenie şi mi se face gura pungă, zâmbetul crispat mă trădează, gesturi repezite simulează detaşarea din strânsoarea penibilului.

Am multe geamantane ce se dovedesc un pic cam dificil de cărat. Un tip soios cu un cărucior pentru bagaje pe care-l trage cu o mare îndemânare după el se oferă să mă ajute: „Şefule, cât vrei dumneata să dai, nu e problemă, până unde vrei să te duc?”.

― Şi ce-ai mai făcut Mircea, îţi merg afacerile?
E zgomot, nu mă aude, o locomotivă tocmai îşi „scutură” compresoarele. După un timp, mă întreabă el pe mine exact acelaşi lucru.
― Eu n-am afaceri, Mircea, la tine ce mai e nou?
Doamne, cum miroase a tutun!
― Nou? La mine toate-s noi. Cu care dintre ele să încep? Hai să-ţi zic una tare şi mare, obsedantă pentru mine, pentru tine neînsemnată, că tu n-ai nici o treabă.
― Eh!, Mircea, ştii doar, ceea ce e important pentru tine e la fel de important şi pentru mine.
― L-a omorât pe Culianu.
― Pe Culianu?!
― Da, l-a împuşcat în cap.
― Dar cine e Culianu ăsta?
― Ioan Petru Culianu.

Este data de 23 mai a anului 1991, aproximativ orele 17, la două zile după eveniment, 52 de ore de când cineva apăsase pe trăgaci. Bine zice Mircea, pentru mine e o veste neînsemnată, pentru că habar nu am cine este acest Culianu, nu am auzit niciodată de el. Ceea ce îmi atrage atenţia este doar faptul că a fost omorât tocmai acolo unde vroiam eu să mă stabilesc dacă primeam acceptul autorităţilor americane de la imigrari, adică la Chicago.

Fragment din “Patria de carton”, Ed. Paralela 45, Decembrie 2005