Atunci înţelepţii satului au făcut sfat. Câteva zile la rând au tot ţinut întruniri. Prima dată, unul dintre ei a propus că trebuie ca toate femeile să stea cu sânii dezgoliţi în tot timpul, după aceea, un altul, că trebuie sacrificaţi toţi mieii din naşterile care veneau, dar şi aşa, tot nimic, nici o schimbare. Mureau nenăscuţii copii. Au mai adăstat şi-a zecea oară, şi-a unsprezecea. Şi tot n-au ajuns la nici un răspuns. Nici de astă dată. Şi n-a mai avut curajul nici unul ca să propună ceva, altceva. Apoi, ca o ultimă soluţie : să plece unul dintre ei în pustie, să stea o vreme acolo singur exact 30 de zile, să ajuneze şi să nu pună geană pe geană, că ziceau că de aia nu li se dă vreo descoperire, anume că satul e spurcat, cum să mai vadă în curat vreunul? Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei.

Şi cine altcineva să plece decât Goran? Cel mai curajos dintre ei, cel mai puternic, mai neîntinat în ultimă soluţie.

Goran ştia din revelaţii (sa-mi aduci aminte să-ţi povestesc şi etimologia cuvântului revela, revelaţie), de-acolo ştia ce-nseamnă să te lupţi cu răul în pustie, avusese presimţiri, i se arătase negura unei cumplite bătălii, dar ce putea lui să i se întâmple mai rău decât să fie desfăcut de pe ciolane, iar ciolanele fierte.

L-a petrecut toată suflarea satului până dincolo de hotar şi-au rămas să-l aştepte acolo. Fără merinde şi înconjuraţi de focuri de purificare.

S-a ‘ntors odată cu răsăritul unei dimineţi înroşite de-atâta soare. Se înălţa astrul odată cu apariţia sa de după linia orizontului încât, din cauza asta, nu-l zăriseră decât atunci când era foarte aproape. E un semn bun, a zis e femeie.Taci, i-a răspuns imediat un înţelept, prefigurând din timp interdicţia ce va să urmeze.

Aşteptau cu toţii ca să-l vadă cumplit de slab, nemaipomenit de zdrenţuit; hămesit de foame, uscat de sete; se ‘nghesuiau să-i vadă urmele lacrimilor de sânge de pe obrazul stafidit, buzele supte şi învineţite de-atâtea crispări şi muşcături, palmele crăpate şi pumnii desfiguraţi de-atâtea lovituri, unghiile însângerate, dar, la el, nimic, arăta exact aşa cum era când plecase, nici măcar un singur şi mic indiciu al cumplitei bătălii ce-o dăduse în pustie nu se vedea în starea lui. Unii erau dezamăgiţi : prea puţine însemne!

S-a întors paşind cu paşi mici, invizibili (unii ziceau c-ar merge în vârful picioarelor, altora li s-a năzărit c-ar fi levitând imperceptibil), facând în zadar semnul acela, cu degetul pe buze, ce îndemnă la linişte. Şi n-a trebuit decât să le povestească un vis pe care l-a avut cu ochii deschişi, într-o stare de semi-trezie. Mai bine aşa, că e cu mult mai mult decât dacă şi-ar fi arătat nu ştiu ce leziuni-semne exterioare. Desigur, pe-atunci, ca şi-acuma de fapt, nu chiar toţi oamenii credeau în vise, transe şi alte catalepsii. Mai mult femeile; ele credeau. Acum nu e tot aşa?

În vis i s-a arătat adevărata lui ţară, adică ţara lor, teritoriul părăsit mai de demult, de veacuri întregi, de către strămoşii lui ajunşi exact în aceeaşi situaţie ca şi ei acum (disoluţie). Exact ca şi-acum : nu se mai năştea nici un copil; şi-au hotărât că trebuie ca să plece de-acolo, că pământul pe care călcau cu picioarele îl blestemase cineva, cumva. Dar, spre osebire, ei au trebuit să plece către Răsărit; lui aşa i s-a arătat acum, ca să urmeze Apusul, adică inversul : acolo se află pământurile stră-, stră-, străbunilor; trebuie ca să se întoarcă, asta neapărat. Blestemul ce cuprinsese lungul a şase generaţii întregi se împlinise. Practic şi magicalmente ei se găseau la momentul de-acum doisprezece veacuri (dacă măsurăm o generaţie cu o cincizecime). Şi dacă spiritual nu sunt la aceeaşi linie cum s-ar putea ca să fie în mod fizic contemporani cu ei însăşi?! De-aici, nenaşterile; neputinţa de-a mai zămisli carne şi sânge.